Premiul Nobel pentru Literatură, 2009 De Florin Moise „Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi“ Cartea curge ca un jurnal. Între disperări şi frică, abuzuri şi atrocităţi, derută şi samavolnicii, eroina principală – care cam seamănă biografic cu scriitoarea din Niţchidorf – caută soluţii de rezistenţă prin fuga de sistem. Teama şi-o consumă alături de alte trei personaje, cu profil asemănător: fii de foşti persecutaţi, toţi membri ai etniei şvabilor bănăţeni. Relaţia cu tatăl său, fost ofiţer SS, e lapidară. “Am devenit copilul lui şi am fost silită să cresc împotriva morţii. Mi s-a vorbit pe un ton şuierător. Mi s-a dat peste mâini şi am fost străfulgerată cu privirea. Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată în care casă, în care loc, la care masă, în ce pat şi în ce ţară aş fi vrut să merg, să mănânc, sa dorm sau să iubesc pe cineva cu frică, mai mult decât acasă”, scrie autoarea, marcând profilul perfect al dezrădăcinării. Nu se simte acasă acolo unde nu ştii cine îţi umblă în casă, ce prieteni ţi “s-au mai dat”, ce pete ai mai luat din aerul intransigenţei şi al neîmpăcării. Membrii grupului ei comunică prin semne. Se marginalizează social şi trăiesc într-o enclavă numită cultură. Vor să scape. Fie prin sinucidere, fie plecând în exil. Dar le e teamă. “Oamenii îi simţeau pe dictator şi pe paznicii săi stând deasupra tuturor planurilor secrete de fugă, oamenii îi simţeau cum pândesc şi cum răspândesc frica”, scrie autoarea. La ce vedem noi multi-culturalitate, românii neaoşi ar desluşi anti-românism. Dacă prietenii personajului principal au nume, românii, doar categorii generice: securişti, turnători, călcători pe cadvre. Autoarea, prevăzând cârcoteala de Dâmboviţa, lămureşte contextul s crierii: „Chipurile rare de pe stradă nu aveau contur.” Cei care nu înţeleg drama...
