Gabriel Liiceanu – Scrisori către fiul meu

Un tată îi scrie, înaintea unei operaţii dificile, fiului său. Expeditorul e în America, iar destinatarul, în Japonia. După operaţie, scrisorile continuă să se înlănţuie. Se agaţă mai întâi „ca iedera“ de orice le iese în cale, apoi, după întoarcerea acasă a tatălui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu „celălalt sex“, ce căutăm într-o lume în care părem destinaţi fericirii? Protagonista scrisorilor este mai întâi inima, în toate ipostazele ei: inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obişnuit, plin de griji, şi chiar inima-inimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvii. O întreagă geografie afectivă, creată după capriciile memoriei, se ascunde în plicul încăpător al acestei cărţi: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmări nebănuite, scene din casa copilăriei, adresa mitică „Dr. Lister 69“, flash-uri din anii ’50 şi fleacurile vieţii de zi cu zi. Dar şi gândurile abstracte, sistematizate, care se datorează „riscului de a avea un tată filozof“. Din cele şaisprezece scrisori se conturează o viaţă şi un cod. Sub protecţia distanţei şi-a convenţiei epistolare, Gabriel Liiceanu găseşte prilejul să fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, să-şi amintească, să povestească, să cadă pe gânduri, să se lase întrebat şi să ne răspundă. Pentru că, acceptând pactul propus de autor, fiecare cititor se transformă în „fiul“ din titlu. „Gabriel Liiceanu are talentul, spiritul de observatie si farmecul scriitorului capabil sa transmita emotia «traitelor» proprii in scene vii, cu personaje, decoruri si atmosfera pe care le vezi ca intr-un cineverite si carora le extrage apoi semnificatiile. Asa sunt multe secvente din scrisorile grupate sub titlul «American Story », evocarea apartamentului parintesc din Cotroceni si a mamei ce a facut din el « un adapost al istoriei », cu pretul sacrificiului de sine, caci i-a fost dat sa traiasca vremuri urate“ (Formula As) „Cu Scrisori...

Un roman cu action: Atingerea

Atingerea, suspans, mister,...

Nistorescu despre romanul lui Turcescu: „Nu depăşeşte confesiunea unei gâşte”

„După ce ani şi ani m-a tot tămâiat cu rolul jucat în evoluţia carierei sale, Robert Turcescu s-a întors pe neaşteptate. Ca la Ploieşti! Pentru că în clarificarea situaţiei de la “Cotidianul” am subliniat “contribuţia” sa majoră, junele fudul s-a întors mai să rupă lanţul. M-a trecut pe mine în fruntea listei de responsabili pentru închiderea ziarului, deşi foaia lui Ion Raţiu s-a oprit la tot atâtea exemplare la câte am găsit-o în august, când am preluat-o. Faptul că mi-am permis să subliniez rolul nefast jucat de Robert Turcescu la ziarul pe care l-a condus în perioada celor mai cumplite pagube l-a enervat peste măsură. Şi astfel, junele cu scăfârlia înecată în gel şi briliantină a găsit de cuviinţă să scrie că “îmbătrânesc urât”. Adică îl portretizez fără milă şi îi critic stăpânul politic, la care slujeşte cu sârg. Expresia nici măcar nu-i aparţine. Vine de pe scoarţa cerebrală a unui alt servitor al puterii, Dan Tăpălagă, un alt jurnalist cam de acelaşi calibru în materie de caracter, de profesionalism şi de slugărnicie. Deci “îmbătrânesc urât”, în vreme ce Robert Turcescu şi Dan Tăpălagă îmbătrânesc frumos. Zboară vertiginos spre copilăria presei! Amândoi fac parte din plutonul mitocanilor care folosesc cuvântul bătrân şi bătrână pentru toţi bărbaţii şi femeile trecute de 50 de ani, mai ales de la ţară. Ei nu ştiu că despre bătrâneţea unui om vorbeşti doar dacă eşti beat, dacă vrei să-l răneşti sau dacă n-ai la îndemână un ciomag să i-l trânteşti peste partea gânditoare. Cum îmbătrâneşte Robert Turcescu? În gel şi briliantină şi înfundându-se în incultura cu care a scăpat dintr-o pârlită şcoală de jurnalism. Când era tânăr, Robert Turcescu părea dedicat acestei profesii. Asta m-a şi determinat să-l promovez redactor-şef la Radio Total şi, mai apoi, să-l susţin pentru Europa FM. Numai că Robert Turcescu, în loc să evolueze, a devenit repede adversarul tuturor...

Jonathan Coe – Ploaia înainte să cadă

În Ploaia înainte să cadă se desfăşoară destinul unor femei din aceeaşi familie, unite nu doar prin legăturile de sânge, ci şi prin întorsăturile unui destin aspru, care pare să urmeze un model prestabilit. Înainte de a muri, bătrâna Rosamond îşi înregistrează tulburătoarea poveste pe patru casete audio destinate lui Imogen, nepoata verişoarei sale, oarba din fragedă copilărie. Relatată într-un mod inedit, cu ajutorul a douazeci de fotografii evocatoare, înşirate în ordine cronologică, povestea lui Rosamond dezvăluie un lanţ de evenimente tragice, în care iubirea şi ura se împart în mod egal între mame şi fiice. „Romanul Ploaia înainte să cadă dezvoltă o istorie interesantă, care ascunde (ca mai toate istoriile de familie) nenumărate secrete şi minciuni şi conţine un tipar ce se repetă în chip frustrant generaţie după generaţie. Coe îşi manevrează personajele cu obişnuiţă şi cuceritoarea sa tandreţe, iar percepţiile sale sunt la fel de profunde ca întotdeauna.” (Sunday Times) „Procesul formării şi deformării unui copil… într-o relatare sclipitoare şi emoţionantă.” (Times) „Tot respectul pentru un scriitor bărbat care pătrunde pe un teritoriu ce aparţine în mod tradiţional femeilor şi reuşeşte să se achite cu atâta aplomb de sarcina asumată…” (The Telegraph) De acelaşi autor Ce hăcuială! Order Ploaia înainte să cadă Preţ @ RON22,95 Qty: Adauga in cosul de...

Václav Havel – Pe scurt, vă rog!

Václav Havel şi-a construit această mărturie aproape testamentară împletind trei feluri de texte: 1. interviul recapitulativ din 2006 cu marele ziarist ceh expatriat Karel Hvížd’ala, la douăzeci de ani după ce acesta îl intervievase, peste Cortina de Fier, pe disidentul iniţiator al Chartei 77, proaspăt ieşit din închisoare, bolnav şi tracasat de poliţia politică (în româneşte, Interogatoriu în depărtare, apărut în 1991); 2. propriile meditaţii despre boală, moarte, putere, frică, teatru, destinul ceh, Dumnezeu şi întemeierea transcendentă a lumii, scrise, în cea mai mare parte, în 2005, în timpul unui sejur de câteva luni în America, în preajma unor prieteni apropiaţi ca Madeleine (Albright), Hillary (Clinton) şi alţii; 3. o selecţie din note destinate de cele mai multe ori colaboratorilor săi din stafful prezidenţial, de-a lungul celor trei mandate, despre întâlnirile cu Gorbaciov, salariul femeii care-i calcă preşedintelui cămăşile, furtunul cu care se udă grădina şi sarea care lipseşte pe masă de la dineuri, dezmembrarea Cehoslovaciei. Trei niveluri diferite, trei tipuri diferite de discurs, care dau întregului o densitate, o bogăţie şi o forţă unice, făcând din el o carte ataşantă, tulburătoare, înţeleaptă şi profundă, stringent folositoare omului de rând şi politicianului, scriitorului şi celui care a renunţat să mai scrie, o lecţie de libertate de spirit cum nu ne-a mai dat nimeni altcineva. Tipul de carte care te ajută şi te învaţă să trăieşti, ale cărei ecouri îţi rămân în suflet mult după ce ai închis-o, graţie căreia lumea îţi apare mai bine rânduită, mai vie şi mai proaspătă. Întotdeauna am făcut ceea ce am considerat că este corect, prin urmare nu am făcu nimic din ce mi s-a ordonat. În rest nu am deloc sentimentul că cineva mi-ar fi prescris un rol. Ştiu doar un lucru pe care l-am mai discutat: că „povestea“ mea a avut trăsăturile unui basm moralizator şi ca atare a suscitat o atenţie...