Pe Rodica Ojog Braşoveanu am cunoscut-o undeva prin anii ’90. În casa părintească din spatele Tribunalului Mare, nu departe de restaurantul Bucur, parcă timpul aristocraţiei de altă dată îngheţase. Storurile trase, mobila veche, tablouri de familie, ca într-un asfinţit de poveste, un fum aparte au conservat o stare şi un spirit. Avea cultul discuţiilor interminabile. Nu-i plăcea să iasă din casă, mulţimea o stânjernea. Venită dintr-o familie liberală de tradiţie, evident că era de partea noastră a contestatarilor FSN. Nopţi interminabile disecam speranţele. Nici nu simţeam când „Big-ban-ul” ei bătea de ziuă. Fumam pachete întregi de ţigări. Nu suporta să deschidem geamurile, chiar dacă dinspre micuţul parc din apropiere, oţetarii îşi trimiteau spionii de polen. Ar fi povestit zeci de ani despre lumea aristocraţiei interbelice. Părinţii ei erau avocaţi renumiţi. De la mama sa primisese o educaţie aleasă. A studiat la „Maison de Francais” – o şcoală laică foarte elegantă, care venea ca o replică la „Notre Dame” de Paris. Sfârşitul democraţiei a găsit-o într-o sărăcie lucie. Ajunsă cu greu în Facultatea de Drept, a fost exmatriculată în octombrie 1956 pentru „atitudini duşmănoase”. Mult mai târziu a avut dreptul să se reînscrie. Despre acei ani vorbea cu greu, dar cu o privire vie şi o forţă greu de descris. Vindea bijuterii ca să supravieţuiască. Apoi s-a măritat cu un om de condiţie bună pe care a trebuit să-l părăsească. Voia să fie altceva decât femeie în casă. Pentru că era o tipă frumoasă, l-a găsit uşor pe altul. Actorul Camil Braşoveanu i-a fost cel mai mare sprijin pentru cariera de scriitor. A ştiut cum să-i insufle încrederea. Când am cunoscut-o, toţi cei dragi nu mai erau. Deloc o femeie singură, trăia viaţa din plin. Îi plăcea să se laude la coniac fin şi o ţigară bună că nu a trebuit să lucreze niciodată, de parcă cele 35 de cărţi...
