Radu Aldulescu – Sonata pentru acordeon

Sonata pentru acordeon este un antitratat muzical. E o carte despre mahala, despre autodistrugătorul sistem comunist, cu vieţi pierdute la margini de gunoaie. Radu Aldulescu nu este un scriitor de boemă, nici un privilegiat. Din contră, în timp ce mulţi dintre cei mai iubiţii pămâneni trăgeau chefuri în Palatul de la Mogoşoaia, el muncea pe şantierele Casei Poporului. Profunzimea scrierilor se inspiră dintr-o lume reală, pe care el a trăit-o, a simţit-o, a consumat-o. Mulţi îl compară cu Eugen Barbu. Fals. Scriitorul care nu s-a bucurat de bună-dimineţile ceauşiste e mult mai profund, mai epic, mai carnal. Fireşte că Sonata… nu a putut fi pusă pe partitura redacţională în anii comunismului. De abia în 1993, romanul de sertar a fost publicat şi rapid a cucerit premiul USR. Este o sagă sumbră, mirositoare şi totodată grotescă a unei familii de proletari din ultimul deceniu ceauşist. Domnu’ Gică e un cizmar care îşi ţine familia din munca lui. În tinereţe era căutat de actriţe şi cântăreţe cărora le-a măsurat mângâietor picioruşele. Acum mai scapă şi la băi, în excursii erotice şi bahice, de unde se întoarce fără un sfanţ, cu o dorinţă aprigă de reabilitare. Ciocioana, tovarăşa lui de viaţă, este înţelegătoare. Nu există, propriu-zis, o intrigă a romanului, ci doar o împletitură de mici istorii pe fundalul curgerii miloase, netulburate a vietii. O atmosferă apăsătoare, de bâlci al deşertăciunilor, de sfârşit de veac, într-un Bucureşti al disperărilor. „Reper al prozei anilor ‘90, Sonata pentru acordeon este, de fapt, adevăratul roman (lumpen-) proletar al deceniului nouă, actul de naştere al unui prozator excepţional, de cursă lungă. Reeditarea sa “ binevenită “ invită la reevaluări, relectură şi reflecţie”, scrie Paul Cernat în România literară. De acelaşi autor Ana Maria şi...

Radu Aldulescu citind din Ana Maria şi îngerii

La o ediţie recentă a clubului de lectură de la Institutul Blecher, Radu Aldulescu a citit din Ana Maria şi îngerii, ultimul său volum care va apărea la Editura Cartea Românească.“Este vorba despre un roman care urmăreşte istoria personală a unei femei care fuge din România, în 1987, împreună cu fiica ei care va muri la vârsta de 20 de ani, din cauza medicilor vienezi,” mărturiseşte autorul care s-a documentat strict şi a lucar aproape un an la proiect.  Iniţial trebuia -aşa cum mărturiseşte autorul – să fie un scenariu, dar ‘pedofilia a speriat şi a rămas cartea.” Capitolul “Vremuri în schimbare – băieţi buni şi de treabă” a fost îndelung comentat de cei prezenţi. Urmând sfatul lui Claudiu Komartin, amfitrionul reuniunii,  “fiţi direcţi şi critici”, Bogdan Perdivară a acuzat un abuz de personaje şi o stilistică nearanjată.  „De regulă, e complicat să ne facem o părere dintr-un singur fragment al unui roman, dar cred că deja avem experienţă în a comenta capitole de proză”, a afirmat Komartin care s-a referit la Amantul colivăresei, cartea lui Aldulescu care “a făcut istorie în literatura română recentă”, scuzând  autorul. Cătălinei George i-a plăcut “stilul relaxat al prozei” şi “ironia caldă în care sunt ţinute personajele.” C.K. a sesizat că „proza curge pe alocuri în aglomerări de detalii, bolovănoasă ca, uneori, Sufocare de Palahniuc”. Ionel Ciupureanu, “un poet despre care nu foarte multă lume ştie, chiar dacă a publicat până acum cinci volume de versuri”, a citit noile sale creaţii literare, „sub lumina unde mă aflu”. Venit pentru prima dată la Institutul Blecher, Constantin Abăluţă a spus că “fragmentul de proză citit astăzi nu l-a servit pe Radu Aldulescu. „Aş fi vrut acţiune, personaje dezlănţuite, dar din acest capitol nu se vede forţa romanului care, nu ma îndoiesc că există. Ca poet, n-am avut ce să degust.” De poezia lui Ciupureanu, Abăluţă s-a...