TOATE ACESTEA LE VOI DESCRIE, CÂNDVA, ŞI MAI EXACT.“ Propoziţia din finalul volumului Verbele auxiliare ale inimii fusese o promisiune, o ameninţare sau un citat? În 1985, când a apărut această carte concepută ca un ferpar, ultima propoziţie părea mai degrabă o manifestare a atitudinii autorului. După volumele Harmonia cælestis şi Ediţia revăzută, „cărţile tatălui“, odată cu apariţia romanului Nicio artă, după mai bine de două decenii, celebra propoziţie esterházyană capătă o nouă semnificaţie. Nicio artă este cartea mamei înviate, a mamei care cunoaşte legea ofsaidului, limbajul acesteia, prin intermediul căruia este definită relaţia ei cu lumea. Fiul există numai în funcţie de limbajul-fotbalistic-al-mamei, la fel ca restul lumii. În această carte, fotbalul este prezentat drept concepţie despre lume, a cărei provenienţă îşi are rădăcinile în raportul faţă de mamă şi faţă de limba maternă: complexul limbii materne. În cazul în care cititorul caută în acest volum al lui Péter Esterházy firele „romanului de familie“, le va găsi în întâmplări rotunde, scrise cu măiestrie. În cazul în care caută sentimente – le va găsi şi pe acestea. Cel interesat de lumea textului autoreflexiv în stil esterházyan (unde începe şi unde se sfârşeşte scriitorul?) nu va fi decepţionat. Academia de Cultură Fotbalistică din Germania a declarat romanul Nicio artă cea mai bună carte fotbalistică a anului 2009. Comisia de acordare a premiului şi-a motivat opţiunea prin faptul că autorul „descrie jocul cu mingea drept un destin comic, emoţionant al familiei, oferindu-ne astfel o proză oedipiană de super-clasă“. „Nicio artă, ultima carte a lui Péter Esterházy despre care suntem tentaţi să credem că e un roman, vorbeşte de mamă, despre fotbal şi despre paradoxurile comunismului târziu – cu efect electrizant.“ Hans Ulrich Gumbrecht, Frankfurter Allgemeine Zeitung „Cu un umor chiar grotesc pe alocuri, Péter Esterházy relatează istoria tragică a Europei Centrale în secolul XX. Îndrăzneţ, dar minunat.“ Ulrich Weinzierl, Die Wel...
