Pascal Bruckner – Paradoxul iubirii

Rămâne ca fiecare să-şi elaboreze singur aranjamentele, ştiind că nu poţi ridica la rang de soluţie ceea ce ţine de un arbitraj între dorinţa de siguranţă şi dorinţa de aventură. Pascal Bruckner Să poţi alege persoana pe care o iubeşti! Să poţi iubi pe cine vrei! Iată două forme supreme de liber­tate pe care le trăim astăzi în Occident, evidente la ora actuală, dar atât de greu de imaginat cândva. A fost nevoie de o întrea­gă revoluţie a sentimentului, a percepţiei de sine, a relaţiilor dintre părinţi şi copii pentru a putea ajunge aici. O revoluţie începută în secolul al XVIII-lea. Pe de altă parte, nişte drepturi – câş­tigate greu – care au un preţ atât de mare! Cum se poate împăca iubirea – a cărei menire este să ţină oamenii împreu­nă – cu libertatea, care tinde să îi separe? E o mare dilemă, pe care o trăim as­tăzi, întreţinută de dorinţa de a ne bucura în iubire atât de pasiune, cât şi de indepen­denţă. Cartea lui Pascal Bruckner descrie variaţiile paradoxale la care este supusă iubirea în călătoria pe care o face între erotism şi căsătorie. Putem vorbi, se pare, de progres în ceea ce priveşte condiţia femeii, condiţiile de muncă sau condiţiile de sănătate ale oamenilor. Dar nu şi atunci când vorbim despre sentimente şi pasiuni. Istoria nu a găsit soluţie la suferinţa din dragoste. Order Paradoxul iubirii Preţ @ RON29,00 Qty: Adauga in cosul de...

Pascal Bruckner consideră că asistăm la o sacralizare a iubirii şi o desacralizare a căsniciei

Pascal Bruckner a fost întâmpinat miercuri la Bucureşti de peste o sută de cititori, care s-au înghesuit în librăria Cărtureşti pentru a asista la lansarea cărţii sale Paradoxul iubirii şi a-i pune întrebări despre iubire şi infidelitate, dar şi despre romii din Franţa şi atentatele din Norvegia, scrie Mediafax. Pascal Bruckner a fost primit ca o adevărată vedetă internaţională, ceainăria Cărtureşti – unde era programat să aibă loc lansarea – dovedindu-se neîncăpătoare, coada de oameni întinzându-se până la intrarea în librărie. Cei mai mulţi dintre cititori aveau volumele lui Bruckner, pentru a primi autografe de la scriitorul francez. Stocul de volume „Paradoxul iubirii” s-a dovedit astfel insuficient, iar organizatorii a trebuit să-l suplimenteze. Lansarea a fost mutată la mansarda librăriei Cărtureşti şi mulţimea cititorilor a asistat cu stoicism, în căldură, la evenimentul care a început în jurul orei 18.30, cu o jumătate de oră întârziere. Pe lângă scriitor, la lansare au mai luat cuvântul regizoarea Chris Simion, cea care pune în scenă „Paradoxul iubirii”, criticul literar Dan-Silviu Boerescu şi directorul editorial al editurii Trei, Magdalena Mărculescu. În cadrul evenimentului, Pascal Bruckner a prezentat cea mai recentă carte a sa – „Paradoxul iubirii”, ce are ca temă evoluţia iubirii, şi a răspuns la întrebările cititorilor. Cele mai multe întrebări s-au axat de altfel pe tema cărţii, relaţia de cuplu, fidelitatea şi infidelitatea, viitorul căsniciei, dar au existat şi curiozităţi privind părerea autorului despre chestiuni ca romii din Franţa sau atentatele din Norvegia. Scriitorul a apreciat că în ziua de astăzi, în condiţiile emancipării din anii 60, occidentalii cunosc o sacralizare a iubirii şi o desacralizare a căsniciei. În cartea sa, Bruckner spune că analizează consecinţele revoluţiei sentimentale care a avut loc. „Am inversat priorităţile (referindu-se la iubire şi căsnicie, n.r.). Trăim astăzi consecinţele minunate şi îngrijorătoare ale acestui fapt. Această frumoasă nebunie a căsătoriilor din dragoste este pariul contemporanilor”, a...

Pascal Bruckner – Euforia perpetuă

Fiţi fericiţi! Dincolo de aparenţa-i afabilă, există oare îndemn mai paradoxal, mai îngrozitor? El formulează un comandament căruia îţi este cu atât mai greu să i te sustragi cu cât nu are obiect. Cum să ştii dacă eşti fericit? Cine fixează norma? De ce trebuie să fii fericit, de ce ia această recomandare formă imperativă? Ce să răspunzi acelora care mărturisesc jalnic că nu reuşesc? […] Nimic mai vag decât ideea de fericire, acest străvechi cuvânt prostituat, falsificat, într-atât de otrăvit, încât am vrea să-l excludem din limbă. Încă din Antichitate nu este altceva decât istoria sensurilor lui contradictorii şi succesive. […] Prin datoria de a fi fericit înţeleg aşadar ideologia proprie celei de-a doua jumătăţi a secolului XX care evaluează totul din unghiul plăcerii şi al neplăcerii, constrângerea la euforie care îi acoperă de ruşine sau îi umple de nelinişte pe aceia care nu o acceptă. De acelaşi autor Tirania penitenţei. Eseu despre masochismul...

Pascal Bruckner – Palatul chelfănelii

În marea-i bunătate şi, îndeosebi, cu marea-i clarviziune, Preşedintele unui stat situat „undeva între Elveţia, Franţa, Germania, Asia şi Africa” ia o hotărâre cu uriaşe urmări pentru viaţa concetăţenilor săi: interzice părinţilor — şi celor cu ei de o seamă: tutori, educatori, profesori — să-şi mai bată copiii… […] Sugestia pe care o conţine romanul este că Timpurile Moderne s-au angajat pe o cale fără întoarcere, că raţionalizarea lumii a produs ravagii definitive: o progresivă şi ireversibilă derealizare a vieţii. Atitudinea lui Pascal Bruckner e tipică pentru vremurile noastre, pe care mulţi le numesc postmoderne. Cum tipic postmodern îi este şi umorul: dacă până nu demult se putea spune că omenirea se desparte prin râs de trecut, că râsul pedepseşte moravurile — ceva ce presupunea credinţa în existenţa unei alternative la lumea de care râzi —, râsul care se face aici auzit nu e nici de despărţire, nici punitiv. E râsul celui care nu mai crede în nimic, nici măcar în faptul că nu crede. De acelaşi autor Căpcăunii...

Pascal Bruckner – Căpcăunii anonimi

Atunci Marylène făcu semnul cabalistic: un deget în gură urmat de un plescăit din limbă în timp ce mâna stângă mângâie stomacul şi buzele murmură: mm, mm. Semnul de recunoaştere, parola! Asta nu putea să însemne decât un singur lucru: Marylène era căpcăună! Lui Balthus nu-i venea să creadă. Ea confirmă cu ochi strălucitori, întredeschise buzele dezvelind nişte colţi de fildeş ascuţiţi ca lama. Înţelese de ce fusese atât de tulburat văzându-i fotografia. Nemaiputând de bucurie i se aruncă în braţe. Achită nota de plată şi se grăbi să o ducă în Montmartre în ascunzătoarea lui. Diavoliţa se descurcă de minune şi se dovedi pe măsura iubitului ei: într-o clipită înfulecă doi glumeţi, nelăsând din ei decât câteva oase. Nebun de dragoste, Balthus îşi imagina deja ce pereche vor face împreună. Despre ei se va spune mai târziu: Şi trăiră fericiţi şi mâncară mulţi copii. De acelaşi autor Euforia...