Un azil de bătrîni izolat pe malul mării, în vecinătatea unei mlaştini, a unor faleze de marmură şi a unui sat de pescari. Este locul în care Daniel Petric, un sculptor fără vocaţie, după experienţe lamentabile , descoperă o realitate absurdă, o viaţă guvernată de frică, ură, denunţuri, laşităţi agresive, violenţă şi ameninţare.
În articolele reunite în acest volum, publicate între 1990 şi 1994, Octavian Paler rememorează o serie de evenimente care au marcat istoria românească de după decembrie ’89. Fără să facă analiza politică sau să emită judecăţi şi clasificări definitive, Octavian Paler încearcă să răspundă unor întrebări care ne preocupau pe toţi în acea perioadă. De la informaţiile contradictorii despre evenimentele din decembrie pînă la reticenţele unor ţări vizavi de intrarea României în Uniunea Europeană, de la portretele unor oameni politici marcanţi pînă la nemulţumirile oamenilor obişnuiţi, volumul schiţează tabloul, pe alocuri sumbru, al unei perioade aflate sub semnul provizoratului şi al incertitudinii.
Viaţa pe un peron nu face excepţie de la regula stratificării epice şi supraetajării simbolice. Pe un plan redus al intrigii, scriitorul înalţă o construcţie speculativă în al cărei labirint urmează să intrăm. Două personaje, un bărbat şi o femeie, se întâlnesc într-o gară părăsită, uitată de lume şi de trenurile pufăind liniştitor.
Convorbire cu doamna Georgeta Dimisianu despre Octavian Paler
Alexandru Dumitriu
A avut pasiuni intense, care au durat perioade limitate
- Stimată doamnă Georgeta Dimisianu, aţi fost ani buni editorul lui Octavian Paler, dar şi una dintre persoanele apropiate de scriitor. Ce făcea Octavian Paler într-o zi obişnuită şi când l-aţi cunoscut?
- Fiind editor, am cunoscut foarte mulţi scriitori. La editura “Cartea Românească”, dar şi la “Albatros”, am fost editorul lui Octavian Paler. L-am cunoscut când încă era redactorul-şef al “României Libere” şi ştiu, din ceea ce spunea el, cam ce ar fi însemnat o zi din viaţa sa. Scria întotdeauna dimineaţă, aşa se obişnuise, se ducea după ora două la redacţie, iar seara, uneori, se ducea la o piesă de teatru sau la un concert. El era şi un mare iubitor de muzică simfonică. Într-o perioadă, asculta muzică de dimineaţa până seara. Octavian Paler a avut, de-a lungul vieţii, pasiuni intense, care au durat perioade limitate. Una dintre aceste pasiuni efemere a fost şahul. Când a părăsit şahul, s-a lăsat complet, n-a mai revenit la această pasiune. Însă muzica l-a cucerit. Chiar şi în ultimii ani mergea la concerte.
- Se ştie cât de acaparantă şi cazonă este gazetăria. A cunoscut viaţa lui alte preocupări după ce n-a mai fost redactor-şef?
- Nu pot spune că a avut o viaţă tumultuoasă. După ce n-a mai fost redactor şef la “România Liberă”, şi-a respectat aceleaşi ritualuri: scria de dimineaţă, de la opt jumate, nouă până la masa de prânz, în jur de unu, două, chiar mai târziu, apoi se odihnea, câteodată relua scrisul, mergea la cinematograf – pentru că era un mare cinefil, dar selectiv, îi plăceau filmele care conţineau nişte idei mai interesante, n-ar fi mers la orice film. Nu-i plăcea să piardă ştirile, urmărea zilnic presa.
“Boc nu mai este un nume. Este un simbol al obedienţei”
Viaţa lui n-a fost spectaculoasă, ci chiar plictisitoare
- Dar nu abandona deloc sedentarismul acesta intelectual? De exemplu, îl atrăgeau voiajele?
- N-a fost un mare călător, nu-şi propunea să călătorească. Voiajele lui au fost absolut întâmplătoare. În ultimii zece ani, a fost de vreo două-trei ori în Statele Unite, o dată în Franţa şi, când era bolnav, în Italia, ca să-şi pună stenturile. Nu iubea deloc călătoriile. Cu toate acestea, după 1989 a circulat mult prin ţară, chemat fiind la diverse lansări de carte. Însă nu-i plăcea să plece de acasă. Era un om care ar fi fost în stare să scrie mult, să iasă puţin la plimbare, să meargă din când în când la un concert şi atât. Viaţa lui n-a fost spectaculoasă. Din punctul de vedere al unor oameni deschişi spre lume, aş putea spune o viaţă chiar plictisitoare. E adevărat că mai mergea în vizită la familia doctorului Boeraş. Nu cunosc altă familie la care să fi mers. Ţinea foarte mult la acest medic, pe care-l aprecia. În rest, rar, foarte rar mergea în vizită, numai dacă insistai. Accepta cu greutate invitaţiile. De multă vreme nu mai făcea concedii. Mergea doar vara pe litoral, două săptămâni. Iubea foarte mult înotul şi marea. Marea a fost una dintre marile lui iubiri.
Era foarte retras. Devenise un bucureştean izolat.
- Litoralul e un loc aglomerat. Căuta să se afle în mulţimi?
- Octavian Paler nu era un om care să trăiască în plină lume. Era o fiinţă mai singuratică, un om căruia îi plăcea să citească, să asculte muzică, să se plimbe puţin. De la 74 de ani – când a făcut infarct – doctorii i-au indicat să se plimbe în fiecare zi. Astfel, plimbările lui durau şi câte două ore, într-un perimetru foarte cunoscut, pe aceleaşi străzi. Cum spuneam, era foarte retras. Nu avea mulţi prieteni. Avea, în schimb, foarte mulţi cunoscuţi şi admiratori. În general, prefera să se învârtă între oameni pe care îi cunoaştea foarte bine.
- Se refugia frecvent la Lisa?
- Nu, în ultimii ani n-a mai mers la Lisa. Înainte mergea cam o dată pe an. De când a suferit acel infarct, în 1999, n-a mai condus. Octavian Paler, care iubea Lisa, nu se mai simţea în largul lui într-un loc unde nu avea comodităţile din Bucureşti. Pur şi simplu nu se mai vedea trăind la ţară. Era un nostalgic, în el zăcea un ţăran, dar nu un ţăran care să se mai poată acomoda cu viaţa rurală. Într-un fel, era un bucureştean izolat.
Îl întrista cumplit degradarea din jur
- Cum vedea transformările societăţii post-decembriste?
- De la un timp, simţea că există o degradare a vieţii şi, mai ales, o lipsă de respect pentru valori. Nu numai la noi, în România, ci peste tot în lume. Sentimentul lui era, cred eu, într-un fel asemănător cu cel al prinţului Salina din “Ghepardul” lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa când un reprezentant al guvernului îi propune să facă parte din noua orânduire. Prinţul i-a răspuns astfel: “Noi am fost leii şi gheparzii. Vor veni după noi hienele şi şacalii!” I se potriveşte foarte bine lui Octavian Paler această replică, deoarece, în ultima vreme, cam aceasta devenise şi starea lui de spirit, lipsită de orice speranţă. Îl întrista cumplit degradarea din jur…
În centrul cărţilor lui Octavian Paler nu se află nici sfântul, nici bruta absolută, nici supraomul nietzschean, ci omul obişnuit, suma de calităţi şi defecte, patimi şi slăbiciuni, îndoieli şi angoase. Oricine se poate aşadar proiecta sau regăsi în paginile acestui roman. Fiindcă pe peron nu este El, eroul exemplar ieşit din seria biologica. Pe peron suntem noi.
Căutând răspunsuri la întrebări ce l-au obsedat toată viaţa, Octavian Paler compune scrisori adresate unor personalităţi care i-au dominat lecturile – Unamuno, Erasm, Camus, Rilke, Proust, Wilde, Pavese, Descartes, Gide etc. Toate scrisorile-eseu sunt însoţite de poezii, printre care se numără şi bine-cunoscuta Avem timp, amintită în atâtea rânduri la moartea scriitorului.
Deşertul pentru totdeauna are forma unui jurnal cu însemnări zilnice, în care relatarea întâmplărilor prezente se îmbină cu întoarcerile în timp – copilăria petrecută la poalele Munţilor Făgăraş, în satul Lisa, anii de şcoală şi de liceu. Povestirea e întreruptă adesea de gîndurile autorului, care îşi mărturiseşte teama de moarte, greşelile şi regretele. Este cartea în care Paler „se dezvăluie”, o carte-bilanţ care poate fi citită în chei multiple.
„Toată opera lui Octavian Paler tinde să se constituie într-o confesiune directă sau indirectă, fluentă narativ sau alcătuită din secvenţe disparate, transpusă fictiv-epic sau verosimil-memorialistic. Autoportretul lasă însă taine nedezlegate. Releva destinul, fără a dezvălui în totalitate biografia…” (Ion Simut)
Publicată iniţial în 1976, Mitologii subiective este o carte remarcabilă, scrisă în mai multe registre, care invită la reflecţie. Diferitelor personaje din mitologia greacă le este alocat cîte un capitol ce îmbină descrierea istorică şi interpretarea eseistică: prezentarea secvenţei mitologice este completată de comentariul autorului, pasionant, adesea surprinzător, care ne învită la o „aventură interioară”, mai importantă decît orice excursie turistică.
Aventuri solitarecuprinde trei trepte ale discursului de tip diaristic, fiind alcătuita practic din trei cărţi autonome: un Jurnal la mare, unde solitudinea protagonistului e maximă; un Contrajurnal la mare, în care o croazieră a scriitorilor pe Marea Neagră şi Marea Egee deschide contemplaţia solitară spre «aventura» unei călătorii nu lipsite de pitoresc şi învăţăminte; în fine, un mai amplu Jurnal american, unde contactul cu alteritatea radicală a Lumii Noi dă naştere unei naraţiuni dinamice şi provocatoare.
Volumul reuneşte amintiri de călătorie publicate iniţial în două cărţi, dedicate, Egiptului şi Greciei, respectiv Italiei. Vizitarea monumentelor antice îi prilejuieşte autorului meditaţii asupra istoriei, asupra trecerii iremediabile a timpului şi asupra fragilităţii omului. Trecute prin filtrul memoriei afective şi al emoţiilor livreşti, peregrinările lui Paler prin Egipt, Grecia şi Italia se eliberează de impresiile mai puţin plăcute ale voiajului în realitatea imediată, constituindu-se în tot atîtea trepte simbolice către sine.
Daca doriti sa promovati Bookiseala.ro includeti urmatorul cod html pe paginile dvs: <a href="http://www.bookiseala.ro"> <img src="http://www.bookiseala.ro/b.jpg" /></a>
Despre noi
Un blog de cărţi te ajută să fii la curent cu noile apariţii editoriale, să ştii ce se mai învârte în noua literatură, ce mai fac intelectualii publici, care mai sunt curentele de gândire, cum se vând titlurile prin alte părţi, ce mai fac autorii preferaţi şi nu în ultimul rând să fii în acord cu lumea. Bookiseala e un simplu magazin de carte.
Pe reţelele sociale îl poţi găsi pe Ilă Citilă, agentul nostru de marketing. Şerpuieşte printre rafturi şi amuşinează texte. Nu e mofturos. Doar pedant. Devoră eroii puşi în aspic literar. Sortează delicatesele pe care le împarte cu cititorii pofticioşi. La siestă, mestecă în gând "recenzii", visează bloguri de literatură şi poveşti din spatele poveştilor. Nu-i plac intelectualii publici pentru că se citesc pe sine, nu citesc lumea din jurul lor.