Programul lui Cipariu are idei excelente

Doar ce m-am întors de la Teatrul de Comedie unde au avut loc alegerile pentru conducerea Uniunii Scriitorilor din România și pentru conducerea Secției de Poezie a USR. M-am întâlnit cu o serie de poeți, printre care și cu L.I.Stoiciu, Ghe. Iova, Magda Cârneci, Marian Drăghici etc. cu care am mai stat de vorbă. Stoiciu mi-a zis că m-a lăudat nu mai știe cine la nu știu ce festival de literatură de la Adjud care tocmai s-a terminat, pe bună dreptate, zicea el, căci, din Bacău și județele din jur sunt cel mai bun, la București aș avea o problemă, a bătut ghes la propria lui persoană, la care eu i-am răspuns în glumă că va muri și el într-o zi… Drăghici mi-a zis că a scris o notă scurtă în numărul următor al revistei Viața Românească despre Poemul poemelor…Ghe. Iova mi-a zis de ce l-au scos din societate și omorât ăia pe Eminescu, și că la fel ca și înainte de Lovitura de Stat din 1989, când fii de securiști erau promovați în detrimentul poeților cu mult mai valoroși, în prezent se întâmplă același lucru, și mi i-a dat exemplu pe Dună, Vlada, Komartin…Magda Cârneci m-a lăudat că am luat cuvântul și că astfel, am făcut auzită și vocea tinerilor, căci eram singurul tânăr scriitor prezent… Dădea cuvântul domnul Varujan Vosganian celor care aveau de spus ceva în legătură cu Programele de candidatură prezentate de cei doi candidați pentru funcția de președinte al USR, domnii Nicolae Manolescu respectiv Dan Mircea Cipariu, am recomandat viitoarei Conduceri a USR să materializeze ideile din Programul lui Cipariu, idei care mi s-au părut excelente, care pot fi găsite aici http://www.agentiadecarte.ro/2013/07/programul-„uniunea-scriitorilor-din-romania-in-pas-cu-schimbarea”/ și care materializate pot transforma USR într-o instituție comparabilă cu omologele ei din statele UE, totodată am recomandat și să aibă în vedere spusele unei scriitoare care a subliniat că sunt mii...

Alex Ştefănescu, cenzurat de Manolescu

Crisitan Teodorescu După 30 de ani de colaborare la România literară, criticul Alex Ştefănescu şi-a luat adio de la revista condusă de criticul Nicolae Manolescu. O despărţire bruscă, urmată de o explicaţie pe larg, în Evenimentul zilei. Alex Ştefănescu a scris, de curînd, pentru România literară un articol critic la adresa politicii culturale a Puterii. Articolul ar fi fost scos din revistă la ordinul directorului Nicolae Manolescu, care e şi preşedintele Uniunii Scriitorilor şi ambasador UNESCO la Paris. Alex Ştefănescu e candidat la Senatul României, pe listele ARD, din partea PNŢCD, aripa Pavelescu. Cu cîtva timp în urmă, aminteşte el, un articol al Rodicăi Zafiu a avut aceeaşi soartă. (Articolul, consacrat plagiatului comis de premierul Ponta, a apărut ulterior pe un site de ştiri.) Alex Ştefănescu e de părere că Nicolae Manolescu a refuzat să publice atît articolul său cît şi pe cel al Rodicăi Zafiu de teamă că premierul Ponta l-ar putea elibera din funcţia de ambasador al României la UNESCO. Din acelaşi motiv, crede Alex Ştefănescu, Uniunea Scriitorilor nu s-a pronunţat asupra plagiatului lui Victor Ponta. Nicolae Manolescu poate susţine, în sprijinul deciziei sale, că nu a publicat articolul candidatului la Senat pentru că textul putea fi privit drept o încercare a lui Alex Ştefănescu de a face campanie electorală. La rîndul său, autorul articolului poate invoca argumentul de principiu că directorul României literare a cenzurat un text conţinînd obiecţiile unui scriitor faţă de abuzurile guvernului în materie de cultură. Chiar dacă Nicolae Manolescu vrea să ţină revista (care trece prin mari dificultăţi financiare) departe de disputele  electorale, unde-şi poate găsi loc un asemenea articol, dacă nu în paginile unei publicaţii de cultură care apare sub egida Uniunii Scriitorilor? Iar dacă redacţia revistei nu împărtăşeşte punctul de vedere al lui Alex Ştefănescu putea preciza acest lucru într-o notă de subsol în care ar fi putut aminti că...

Mircea Iorgulescu

Laszlo Alexandru Nu-mi iese din amintire activitatea lui Mircea Iorgulescu la România literară, în anii ‘70-‘80 ai secolului trecut. Revista era structurată în jurul compartimentului de critici, care la rîndul lor erau divers profilaţi. Avanscena era ocupată de cronica literară a lui Nicolae Manolescu, mereu prezentă în pagina 9, urmată de rubrica fixă a lui Eugen Simion, de cele mai multe ori în pagina 11. Manolescu era “ministrul de interne”, de o uimitoare performanţă analitică a discursului, dublată de subtilele mize strategice ale evaluărilor. Simion îl talona perseverent, cu o abordare mai senină şi ponderată, care includea, în factură sintetică, bogate referinţe literare şi reflecţii la fenomenul cultural european. Valeriu Cristea apărea adeseori în preajma lor, cu meditaţii şi consemnări poate ceva mai terne stilistic, dar mereu excelent documentate. Între aceştia, Mircea Iorgulescu era argintul viu, care îşi depăşea colegii în percutanţa analitică pe centimetru pătrat. Intervenţiile sale – foarte frecvente, dar nu permanente – denotau strategia omului care stă la pîndă spre a înhăţa momentul potrivit. Iar atunci izbea sarcastic, strălucea debordant, demonta în cuvinte bine cumpănite o ipoteză adversă, o judecată neconvingătoare, o argumentaţie incorectă. Manolescu stabilea etalonul valoric, dar Iorgulescu aducea sclipirea rece a bisturiului minţii. Tocmai acest polimorfism al spectacolului intelectual a asigurat prestigiul României literare, în acele vremuri altminteri suferind de penuria inteligenţelor. “Rămînerea” definitivă a lui Mircea Iorgulescu în Occident, în toamna lui 1989, am înregistrat-o cumva într-o periferie a conştiinţei mele. Alte evenimente ocupau de-acum avanscena: congresul final al Partidului Comunist, de la care toată lumea aştepta miracolul debarcării paşnice a lui Ceauşescu, tensiunea socială explozivă, adierea paranoică a măsurilor de forţă etc. (Eram deja profesor în vîrful unui munte, într-un sătuc pe unde treceau maşini de două-trei ori pe zi. Mă întorceam de la şcoală, într-o amiază călduroasă de octombrie 1989, cînd am remarcat uimit că geamurile afumate ale crîşmei din...

Normalitatea rămâne o necunoscută şi pentru Manolescu şi pentru Tudoran

După cele două conferinţe de succes de la Ateneul Român, în care Herta Müller şi Adam Michnick au entuziasmat publicul, ultima întâlnire dintre Dorin Tudoran şi Nicolae Manolescu, de la sfârşitul lunii mai,  a părut una prăfuită. Două personalităţi ale culturii româneşti s-au temut să abordeze tema atât de cucernică a normalităţii. Nu s-au prea chinuit să găsească “idealul pierdut,” de pe afişul acţiunii. Nicolae Manolescu, nici nu se putea altfel, a deschis reuniunea cu referire la Apelul către normalitate al lui Andrei Pleşu, publicat nu demult în “Dilema veche.” Apoi,  a făcut trimiteri subtile la polemicile cordiale din anii ’90, pe care le-a avut cu regretatul Octavian Paler. Când el cerea intelectualilor să se retragă la unelte, directorul ziarului “România liberă” era de părere că e prea devreme. În timp, Nicolae Manolescu a intrat în politică, iar Octavian Paler s-a retras la “unealta” scrisului. După o introducere destul de lungă, preşedintele Uniunii Scriitorilor l-a întrebat pe Dorin Tudoran cum vede el, ca om urmărit de Securitate, normalitatea. Scriitorul român, stabilit la Washington, a răspuns direct:  “dizidenţii sunt oameni normali, în locuri anormale, pe timpuri anormale”, pledând pentru depersonalizarea instituţiilor. El crede că pentru a se ajunge la normalitate, ar trebui ca cetăţenii să aibă o mai mare încredere în instituţii. Citându-l pe Havel, Nicolae Manolescu a fost de părere că normalitatea poate fi obţinută atunci când “berarul îşi face treaba”, adică dacă “avem omul potrivit la locul potrivit.” Pentru a rupe monotonia, Tudoran a reamintit o declaraţie de a lui Andrei Pleşu care, cam strâns de uşă de un reporter american, ar fi spus prin ‘90: “tot ce avem de făcut este să facem pe dos ce au făcut ceilalţi.” La a treia tentativă a lui Manolescu de a afla cum se poate obţine normalitatea, dizidentul român – spre dezamăgirea celor prezenţi în sală – a spus că...

Nicolae Manolescu – Teme

„Temele sunt un gen aparte, relaxat şi cu o componentă subiectivă predominantă. Căci lecturile sunt, pentru criticul numărul unu al literaturii noastre contemporane, şi un prilej de a regăsi clipele de intensă trăire din copilărie şi adolescenţă, de a intra în dialog de idei cu mari autori ai literaturii universale, de a-şi dubla meditaţiile prilejuite de cărţi cu momente ale propriei existenţe. Călătorind prin lumea livrescă, el confruntă mereu adevărurile literaturii cu acelea ale vieţii, te face părtaş la bucuria descoperirilor mediate de cărţi, îţi stîrneşte pofta de a citi sau reciti altfel opere fundamentale. ” (Adriana Bittel) De acelaşi autor Istoria critică a literaturii române. 5 secole de...