Dacă Marcel Proust 1871-1922) a scris toate cele şapte volume ale amplei lucrări „ În căutarea timpului pierdut” într-o cameră căptuşită cu plută, Proust fiind alergic la praf şi nu suporta statul în curent, nu deschidea niciodată uşa sau geamul. George Bernard Shaw (1856-1950) a conceput multe dintre operele sale majore într-o baracă din grădina sa din Herfordshire, care trebuia să fie rotită în timpul zilei. Jack Kerouac (1922-1969) a redactat întregul volum „On the Road” pe un manuscris lung de 40 de metri, compus din bucăţi de hârtie lipite una lângă alta. Recent, Mircea Cărtărescu a adus în atenţia publicului tabieturile unor scriitori români. În „De ce iubim femeile„, spunea la un moment dat că cititorul îi poate afla ţicnelile sale la pagina 176. Dus de valul scrisului, nu realizezi că aceea este ultima pagină a cărţii. Ion Creangă corecta într-un butoi de apă, mărturisesc memoriile celor apropiaţi. Povestea Pulii a scris-o la maturitate, după o serie de eşecuri în dragoste. Mihai Eminescu fuma trei pachete de ţigări pe zi, iar Ion Barbu consuma cocaină. Nichita Stănescu scria mereu sub influenţa lui Bachus. Eliade, în epoca lusitană a carierei sale, se epuiza prin lupanare şi nu mai avea chef de scris. Emil Cioran, aflat la Paris, mărturisea că nu mai avea verva „copleşitorului plictis de a bea cu oricine, dobândit din Transilvania,” dar şi că şi-a scris toate cărţile îndopându-se cu stimulente, cafea şi tutun. „De când îmi sunt interzise, „producţia” mea a căzut la pamânt”, recunoştea în perioada de abstinenţă. Mateiu Caragiale evoca în jurnalul său perioada neagră a şederii sale berlineze, când datorită eşecului relaţiei cu o divă şi a lipsei stipendiilor de la „ăl bătrân,” s-a apucat de băut lichioruri şi mult vin. Literatura sud-americană a sedus lumea. Mulţi îi citesc pe autorii de forţă, dar puţini ştiu tabieturile lor. Garcia Marquez îşi concepea marile...
