Toţi se întreabă de ce regretatul critic de la Cluj, Adrian Marino, a preferat să-şi publice postum volumul de memorii „Viaţa unui om singur”? De ce i-a încondeiat atât de tăios, cu atâta venin, pe corifeii culturii române, fie de stânga, fie de dreapta? De ce şi-a ales momentul denunţului fix după cinci ani de la moartea sa? Celebrul europenist din convingere, nu din oportunitate, a explicat încă din prefaţa cărţii de ce nu a făcut-o atunci: „Aş provoca doar atacuri şi insulte, ridiculizări şi controverse, pe care doresc să le evit, în mod radical, mai ales acum, la sfârşitul vieţii”. La nici o zi după publicarea „versetelor,” demolatoare în expresie şi dure în conţinut, Dinescu, poetul moşier de Galicea Mare şi pastor peste stăreţia cu dosarele Securităţii, s-a grăbit să-l acuze, tocmai pe cel care a stat şase ani în puşcăriile comuniste, de colaborare cu sistemul criminal. Şi asta pentru că l-a descris ca: „Amuzant, pentru o clipă, dar odios în esenţă. Fiindcă poluează şi trivializează totul. Terfeleşte toate valorile, bagatelizează toate intenţiile bune”. Nu scapă de pana înmuiată în venin a clujeanului nededulcit la „binele” comunist, nici George Călinescu, căruia i-a fost o vreme asistent la Universitatea din Iaşi, criticul pervertit la noua ideologie. Rămas singur într-o lume opusă opulenţei criticului, adaptat compromisurilor epocii, „cu o ipocrizie şi cu un cinism, în forme uluitoare şi cabotine”, aşa cum l-a descris în carte, Marino îi minimizează opera lui Cioran la o singură carte şi-l portretizează pe Eugen Simion ca pe un „carierist feroce”. Doar Nicolae Manolescu scapă nealtoit sub joarda de cuvinte. Plăvanilor din solda „căpitanului filosofic al naţiunii” (Ctin Noica) le reaminteşte cum Măria Sa a luat urma lui Cioran pentru a-l convinge să-l susţină pe Ceauşescu la candidatura pentru Premiul Nobel. Psiho-esteticianul de la Cluj descoperă la istoricul religiilor, savantul de renume mondial, Mircea Eliade, o...
