Mircea Cărtărescu – Gemenii

„După o noapte cu somn agitat, o gânganie îngrozitoare se trezi transformată în autorul acestor rânduri.” Cam aşa aş începe, rasturnând fraza de început a Metamorfozei lui Kafka, povestea pe care m-am gândit să o scriu aici, dacă aş vrea s-o public. Ar fi un început de efect, ceea ce nu ar exclude veridicitatea, având în vedere că eu chiar sunt această insectă. Mai mult, mult mai mult decât Gregor Samsa, hai să zicem cam în măsura în care insecta era Hoffrnann sau Nerval sau Novalis”, aşa începe Mircea Cărtărescu, cartea Gemenii. „Ca toţi romanticii ăştia, voi scrie nu ca să construiesc o poveste, ci ca să exorcizez o obsesie, ca să îmi apăr bietul suflet de monstru, de monstrul groaznic nu prin hidoşenie, ca la Kafka, ci prin frumuseţe. Mă gândesc acum şi la îngerul insuportabil de frumos al lui Rilke, şi aş vrea să şi citez câte ceva din prima elegie, dar, de când stau aici, parcă mi s-a întunecat sau măcar aburit niţel resortul amintirii. (Mi-e frică. Acum câteva clipe stăteam pe canapea privind aiurea la toate acele icoane pe sticlă, unde predomină roşul aprins şi azuriul, la clapele gălbui, lucioase, ale pianinei, la secretaire-ul cu uşile de lemn scorojit pe care e pictat un personaj trist, cu faţa tuciurie, bizantină, înfăşurat într-o amplă togă albastră căzând în zeci de cute şi ţinând în mână o creangă înverzită; în spatele lui, zarea violetă se întunecă şi nori roşii se preling melancolici printre chiparoşi […])”. Mircea Cărtărescu De acelaşi autor...

Mircea Cărtărescu – Levantul

Un personaj absolut deosebit ne propune Mircea Cărtărescu în Levantul: poezia românească de la începuturi până în zilele noastre. Scrisă la sfârşitul anilor ’80, poemul său epic reiterează traseul gândirii poetice româneşti şi reconstituie, în interiorul unui „roman în versuri” cu acţiune labirintică, marile epoci ale literaturii. Rafinantele procedee metatextuale folosite de autor fac din carte un exemplu de scriere postmodernă. Dragoste, aventuri, meditaţie filozofică şi inspirţtie poetică se contopesc într-un tot unic – emblema a „valahiei eterne”. De acelaşi autor...

Mircea Cărtărescu – De ce iubim femeile

De ce iubim femeile este o carte de povestiri scrisă de Mircea Cărtărescu. volumul este structurat în douăzeci şi unu de capitole, douăzeci dintre ele cuprinzând povestioare din viaţa amoroasă a naratorului, iar cea de-a douăzeci şi una, care poartă numele cărţii (sau invers), cuprinde motivele pentru care, în viziunea naratorului, bărbaţii iubesc femeile. “Iubiţi femeile pentru ca au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi si limbi de care nu ţi-e sila. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac. Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servituţile anatomiei lor delicate,” aşa explică autorul sentimentul pe care-l avem faţă de fiinţa iubită. Cartea conţine – vorba englezului – un trick. Pe la pagina 67 scrie că va spune la pagina o sută şi care sunt tabieturile sale. Citeşti cu înverşunare, într-un ritm rapid, pentru a afla obiceiul său secret. Stupoare, la pagina 176, la care face referiri, se termină cartea. Un truc destul de uzual de cucerit cititorul. Dar merge… Pentru interviul cu Mircea Cărtărescu acordat pentru bookiseala.ro apasă aici De acelaşi autor Frumoasele străine...

Mircea Cărtărescu – Frumoasele străine

La fel ca şi De ce iubim femeile, volumul Frumoasele străine este  o colecţie de povestiri care au apărut prima oară în publicaţia 7 seri. Un şir de aproape 60 de texte, cu personaje din lumi diferite, având un umor accesibil, este scris în stilul lui Salinger. Autorul american, făcut celebru prin De veghe în lanul de secară, a folosit o metodă specială, numită de el «Franny si Zooey», un fel de producţie de film de amatori. Întrebat de către un reporter de ce a ajuns la acest stil, Cărtărescu a răspuns  că a fost interesat să obţină un efect de autenticitate.  „Cel mai râvnit şi mai dificil de obţinut efect literar”, precizează scriitorul. Clarifică şi revenirea lui la nota umoristică şi dublul ei tăiş: „Fiindcă îmi place să râd. Fiindcă văd comicul din oameni şi situaţii, de asemenea comicul trist al destinului nostru comun. Fiindcă încerc să rămân copil, să-mi păstrez privirea senină. Râsul, însă, în această carte, e dulce-amar asemenea ciocolatei negre”. Fragment din cartea „Frumoasele străine”: Direct din studio: „De ce vă urăşte, domnule, lumea?” „O dată, by the way, m-a pus naiba să accept o invitaţie la o televiziune complet obscură, despre care nu auzisem nimic. Sunt genul de om care nu ştie să spună nu. A doua zi, în zori, m-a luat o Dacie papuc cu sigla încâlcită a unei televiziuni pictată pe portieră şi m-a cărat prin trei sferturi de oraş, prin nişte zone sinistre din sud pe unde nu mai umblasem niciodată. Am trecut numai pe lîngă spitale, cimitire, o morgă, un magazin pe care era o firmă ce spunea, literalmente, «ASS MARKET» şi nişte străzi pe care erau admise, pare-se, doar dacii de cel puţin patru decenii vechime. Când credeam deja că şoferul – un dubios – o să intre cu maşina în cine ştie ce depozit şi-o să-mi ia gâtul,...