Eu, cel responsabil cu viaţa mea aşa cum a fost, am încercat să mă ascund

Ioan Es. Pop, în dialog cu Daniel Cristea-Enache Daniel Cristea-Enache: Dragă domnule Ioan Es. Pop, dacă nu mă înşel, acesta este primul dialog scris pe care îl aveţi cu un coleg de lume literară, după momentul de anul trecut (2011), cînd aţi făcut public şi aţi asumat episodul de tinereţe al semnării angajamentului cu Securitatea. M-am gîndit să începem dialogul nostru de pe LiterNet chiar cu acest subiect: pentru a ne elibera apoi de el, pentru a ne desprinde şi a merge spre sfera poeziei pe care o ilustraţi la modul major. Nu ţin să vorbim despre episodul vechi, pentru că deja aţi oferit elementele şi detaliile necesare. Aş vrea, în schimb, să-mi spuneţi cum vă simţiţi de cînd aţi luat decizia mărturisirii. V-aţi eliberat? Aţi vindecat ruşinea interioară prin suferinţa ruşinii „exterioare”, prin faptul că aţi fost arătat cu degetul? V-aţi simţit iubit de unii prieteni, reconfirmat, aşa zicînd, în iubirea lor? Sînteţi acum un om mai vulnerabil sau, dimpotrivă, un om ceva mai tare? Ca să introduc o notă de confesiune personală în prima noastră rundă: dragă domnule Ioan Es. Pop, vă respect şi mai mult şi îmi sînteţi şi mai drag după această mărturisire. Ioan Es. Pop: Am să încep cu sfîrşitul: vă mulţumesc. Sinele meu mic, de la 4 ani, îi cere iertare sinelui de la tinereţe pentru că, prin spaime, abandonuri, laşităţi, eşecuri, mizerii şi prostii, l-a făcut să greşească într-un mod atît de greu de reparat sau poate ireparabil. Nu, nu-i deloc o metaforă ceea ce spun. Este ruperea în două a celui care refuză realitatea de cel care nu ştie s-o administreze. În lunile de după ce am făcut publică acea confesiune, dar şi în cele de dinainte, mi-am dorit intens să dispar. Eternitatea nu este doar pozitivă, ci şi negativă. În acele zile, am trăit din greu eternitatea – pe cea...

Iulia Blaga: La plecarea lui Alex. Leo Şerban

Nu ştiu cum să scriu despre Leo, dar o să încep spunând că în ziua când a împlinit 50 de ani – 28 iunie 2009, a organizat o proiecţie privată la Institutul Francez cu filmul lui Jacques Tati, Mon oncle, pentru care plătise o copie pe peliculă direct de la Paris. Ţin minte că din cartierul unde locuiam până pe Dacia am văzut atunci trei curcubee după care, când am ieşit de la filmul unde cel mai tare a râs tot sărbătoritul, l-am cinstit în ploaie, sub nişte corturi din curtea institutului. Primise tot felul de cadouri, de la un tablou imens cu Marilyn Monroe (preferata lui), până la brânză în scoarţă de copac şi tenişi. Totuşi, prietenii, amicii şi cunoscuţii lui Leo – care alcătuiau o adunare destul de pestriţă, nu l-au crezut când acesta le-a spus că pune în cui profesia de critic de film. Erau convinşi că e o toană, o plictiseală care va trece după o perioadă de timp (tot spunea că are nevoie de un an sabatic) sau că Leo va începe de acum înainte să scrie numai cărţi. Pe urmă a plecat la Buenos Aires şi, deşi nu mai era „oficial” un critic de film în activitate, a continuat să fie prezent în lumea de acasă, făcându-ne părtaşi, prin LiterNet.ro (http://agenda.liternet.ro/articol/10186/Alex-Leo-Serban/Planeta-Bs-As-1.html) la toate lucrurile minunate pe care le-a văzut la Buenos Aires şi pe urmă la Lisabona. Pe LiterNet.ro sunt sutele de poze pe care le-a făcut în plimbările din ultimii doi ani. Cu pisici, nori, graffiti, copaci înfloriţi, maşini vechi din Buenos Aires cu capotele ridicate (să se răcească), case superbe umbrite de pomi înalţi, afişe de filme, interioare, parcuri cu tineri stând pe jos ori combinaţii suprarealiste de elemente pentru care avea ochiul format. Leo nu era doar cel mai valoros critic român de film, ci o personalitate culturală complexă, cum...

Bogdan Suceavă – Bunicul s-a întors la franceză

De Marius Ghilezan Titlul volumului, apărut iniţial la Editura T, iar din 2008 la LiterNET.ro (se poate citi PDF, aici), Bunicul s-a întors la franceză, provine din numele unei istorisiri dintre cele opt publicate. Putea să se numească mai trandy:  Lumea ta, rock şi parfum de guave, dar autorul nu caută să şocheze, nici să impresioneze prin artificii. Poveştile sale curg şi se pot asculta la gura sobei. Dacă e ceva remarcabil în proza lui Bogdan Suceavă este acea detaşare  a autorului faţă de contextul istoric şi politic, de parcă nu l-ar interesa.  O fină atitudine scriitoricească. Comunică mesaje doar prin vocile personajelor sale, care  uneori nici nu au nume. Evocă simplu cu adevărată forţă de povestaş despre nebunul de la oraş cu Rubik-ul său, care şi-a pierdut într-un accident câinele, fiind dat dispărut de familie, dar lui nu-i pasă, despre profesoara care fuge de boală prin muncă şi refuză avansurile bărbaţilor, despre băiatul care îi vorbea iubitei prin descoperirile lui Tycho Brache. O adevărată încântare. În volumul Bunicul se întoarce la franceză, nostalgicii „epocii de aur”  pot să se regăsească în drama tovarăşului Tudor Bistreanu, cu o nevastă nebună şi o poziţie politică periclitată de aceasta, iar cei după vremurile interbelice, opuse celei descrise, un caracter puternic de bătrân, rămas singur, din întreagul său comandament de luptători anticomunişti, încredinţat că trebuie să-şi încheie misiunea onorabil. Mai rar o poveste atât de închegată despre principii. Ironia fină a autorului se poate citi printre rânduri. Familia acestuia se preocupa de starea lui de sănătate, mai mult decât de misiunea sa istorică. „Dar nu munca e problema, bunicule!“, zise Matei. „Nu mai suntem tineri, trebuie să ne îngrijim.“ „Onoarea mea, a maiorului în retragere Aristide Ioan, decorat la Odessa în 1942, după atâţia ani de reproşuri şi deziluzii, poate fi salvată. Am o promisiune şi acum mă ţin de ea.“ Şi...

Blogul nu e literatură? Cine validează?

Dacă Nicolae Manolescu era mai tranşant în primăvara anului trecut, spunând că blogurile nu sunt literatură, Andrei Pleşu este mai nuanţat: “Foarte mulţi (dintre n.a.)  scriitorii pe internet par animaţi de o nevoie aproape candidă de a fi inteligenţi. Mai inteligenţi decât ceilalţi internauţi, mai inteligenţi decât guvernanţii şi decât opoziţia, mai inteligenţi decât autorul articolului la care se referă.  Toţi visează să se califice într-o competiţie de umbre, ca „băieţi deştepţi”. Foarte deştepţi. Cei mai deştepţi, mai spirituali, mai şmecheri. Sigur că toată lumea care se manifestă public are, în adânc, orgoliul de a impresiona prin anvergură intelectuală şi haz subţire. Dar cei care o fac la lumina zilei, „în direct”, au, măcar, îndrăzneala (uneori paranoică) de a risca.“ Minim-moralistul se referă mai mult la anonimi. Şi câtă energie şi patos s-a mai pus pentru aflarea identiţăţii „teroristei”, care s-a săturat să mai comenteze pe blog, din cauza principialiştilor de condiţie… Dacă dogmaticii canonului literar românesc ar face o analiză obiectivă a spaţiului virtual românesc, ar înţelege şi ei că actul literar nu este numai acea acţiune validată lângă vreun şemineu – fie chiar de la Păltiniş – şi tipărită pe vreun instrument produs de Gutenberg, ci şi acela care se multiplică şi pe noile instrumente de comunicare. Cu ce e mai prejos e-reader-ul decât suportul de hârtie? De multe ori, tirajele cărţilor nu depăşesc câteva sute de exemplare, iar a post-urilor on-line câteva mii. Ce instanţă hotărăşte ce e literar şi ce nu e? În nici într-un caz şcoala românească încremenită în proiect. La aflarea nominalizării Hertei Müller pentru Nobelul literaturii am răsuflat uşuraţi. Convulsiile, spasmele şi trăirile literaţilor români, care se dădeau de ceasul morţii de grija dobândirii vreunui Nobel pentru scriitorii  de la noi, se suspendă, din fericire, o perioadă. Securitatea i-a dat Nobelul Hertei, cum bine zicea Mihail Gălăţeanu. S-a împlinit, oarecum, vrerea, chiar...