Jose Saramago, de la lăcătuşerie la Nobel

José Saramago, scriitorul de stânga care s-a stins recent, este una din cele mai mari figuri ale literaturii portugheze. Datorită conflictelor cu Biserica s-a refugiat pe insula Lazarotte, unde a şi murit. Crescut într-o familie modestă de ţărani în Ribatejo, acest bătrânel militant care a ajuns la 87 de ani a rămassingurul autor portughez laureat cu premiul Nobel pentru literatură (1998). A fostutodidact, un lăcătuş de profesie, Saramago a produs o operă imensă care a stârnit desori scandaluri. Printre cărţi traduse în română: Eseu despre luciditate, Peştera, Memorialul mănăstirii, Eseu despre orbire, Anul morţii lui Ricardo Reies. La 86 de ani, sunteţi autorul unei opere imense. Parcursul dvs. este totuşi atipic, e evident că aţi fost autodidact. Cum ţi ajuns la a scrie? Sunt născut într-un orăşel mic din centrul Portugaliei într-o familie de ţărani fără pământ, analfabeţi. N-am studii universitare; de vină a fost bineînţeles lipsa banilor, dar şi faptul că în acele vremuri era pur şi simplu de neconceput ca un individ de teapa mea să ajungă să studieze. Formaţia mea profesională este de lăcătuş, meserie pe care am practicat-o nu puţin timp la Lisabona. Cu toate astea, îmi aduc aminte că, tânăr fiind – probabil 18 sau 19 ani –, am lansat într-o conversaţie pe care o aveam cu nişte prieteni ideea că mi-aş dori să devin scriitor. A fost aproape un banc. La mine acasă nu exista nicio singură carte. N-am fost crescut în mediul cărţilor a trebuit să mă duc eu până în preajma lor. Mi-am petrecut copilăria frecventând în fiecare seară biblioteca municipală din Lisabona unde, fără ca nimeni să nu-mi impună sau fără ca vreun maestru să mă sfătuiască ori să-mi orienteze lecturile, m-am pus pe citit. Citit, citit, citit. Sunt, într-adevăr, un autodidact – nu mi-e nici ruşine, nu sunt nici mândru de asta – însă am citit enorm. Iar a...

Jose Saramago – Călătoria elefantului

Premiul Nobel pentru Literatură, 1998 “prin parabolele sale susţinute de imaginaţie, compasiune şi ironie, ne dă posibilitatea continuă să înţelegem o realitate iluzorie” Călătoria elefantului, roman apărut în 2008, relatează voiajul epic al lui Solomon, elefantul, călătoria pe care a făcut-o în secolului al XVI-lea, când regele Joao al III-lea i l-a oferit în dar vărului său Maximilian, arhiduce al Austriei. Nu este un roman istoric, ci un amestec de fapte reale şi imaginare, îndemnându-ne să recunoaştem realitatea şi ficţiunea ca fiind o unitate indisolubilă, trăsătură majoră a tuturor marilor opere. Este, de asemenea, o reflectare asupra condiţiei umane, cu umor şi ironie, trăsături ale viziunii autorului, nemilos de pătrunzătoare, venind împreună cu acea forma de infinită compasiune cu care Jose Saramago percepe slăbiciunile umane. De acelaşi autor Eseu despre...

Jose Saramago – Eseu despre luciditate

Premiul Nobel pentru Literatură, 1998 “prin parabolele sale susţinute de imaginaţie, compasiune şi ironie, ne dă posibilitatea continuă să înţelegem o realitate iluzorie” Eseu despre luciditate debutează cu un scrutin general în capitala unei ţări imaginare, dar perfect obişnuite. La sfârşitul zilei, se numără voturile şi reiese că aproximativ şaptezeci la sută dintre electori votaseră în alb. Duminica următoare oamenii sunt din nou chemaţi să voteze şi, de data aceasta, numărul de voturi în alb depăşeste optzeci la sută. Membrii guvernului intra în panică, o molimă contagioasă pare să le submineze demersurile politice şi, dacă este aşa, atunci această trebuie anihilată. Încercând să afle care ar putea fi explicaţia unui asemenea fenomen, încep o vastă operaţiune poliţienească, culminând, în lipsă de rezultate, cu instaurarea stării de asediu şi retragerea guvernului din capitală – provizoriu, susţin mai-marii, până când populaţia capitalei va reveni la sentimente mai bune în ceea ce priveşte puterea politică, cea despre care se presupune că ar trebui să-i reprezinte. Izolaţi şi lipsiţi de „îndrumare”, cetăţenii capitalei au reacţii dintre cele mai imprevizibile. De acelaşi autor Anul morţii lui Ricardo Reis Eseu despre orbire Fărâme de memorie Intermitentele morţii Memorialul mănăstirii Peştera Toate...

Jose Saramago – Toate numele

Premiul Nobel pentru Literatură, 1998 “prin parabolele sale susţinute de imaginaţie, compasiune şi ironie, ne dă posibilitatea continuă să înţelegem o realitate iluzorie” Toate numele (1997), care deschide noua serie de autor dedicată lui Jose Saramago în cadrul colecţiei „Biblioteca Polirom”, este un roman enigmatic, o parabolă complexă despre memoria colectiva ţi instituţiile menite să o păstreze. Într-un oraş care, aşa cum ne-a obişnuit autorul portughez, se găseşte într-un timp şi un spaţiu nedeterminate se află Arhiva Generala, locul unde sunt inventariate toate numele ce au existat, există sau vor exista vreodată. Alături de ea, Cimitirul General se infiltrează printre aşezamintele celor vii. Într-o zi, un funcţionar al arhivei porneşte în căutarea unui nume de femeie, iar această aventură plină de riscuri îl va purta din lumea celor încă în viaţă pe tărâmul celor dispăruţi, pentru ca la finalul ei eroul să realizeze că memoria este singura stăvila în calea uitării şi a dispariţiei totale. „Toate numele este un roman uluitor, un amestec de farsă, umor macabru, suprarealism şi fior tragic, ce descrie cu o extraordinară acurateţe singurătatea omului modern şi nevoia universală de afecţiune şi comunicare, dezvăluind totodată fragilitatea graniţei ce-i separă pe cei vii de cei morţi.” (Publishers Weekly) De acelaşi autor Anul morţii lui Ricardo Reis Eseu despre orbire Eseu despre luciditate Fărâme de memorie Intermitentele morţii Memorialul mănăstirii...

Jose Saramago – Eseu despre orbire

Premiul Nobel pentru Literatură, 1998 “prin parabolele sale susţinute de imaginaţie, compasiune şi ironie, ne dă posibilitatea continuă să înţelegem o realitate iluzorie” Eseu despre orbire este un roman cutremurător, o mărturie a neâncrederii autorului în societatea contemporană, incapabilă să-şi gestioneze şi să-şi rezolve crizele. Într-un oraş anonim, populat de personaje fără nume, izbucneşte o epidemie de orbire. Fără o cauză aparentă, în afară de cea morală, oamenii îşi pierd rând pe rând vederea şi barbaria se instalează. Structurile politice nu pot reacţiona decât prin represiune şi curând apar lagărele. Din motive necunoscute, o singură persoană scapă de flagel – soţia medicului, cum va fi ea numită de-a lungul romanului, cea care îi va conduce pe oameni spre lumină. „O carte remarcabilă, care nu se sfieşte să privească în faţă toate ororile secolului XX.” (The Washington Post) „Eseu despre orbire este un roman revoluţionar, aşa cum au fost, la vremea lor, Procesul sau Ciuma. Încă o capodoperă a lui Saramago.” Kirkus Reviews De acelaşi autor Anul morţii lui Ricardo Reis Eseu despre luciditate Fărâme de memorie Intermitentele morţii Memorialul mănăstirii Peştera Toate...