Lucia Hossu Longin – Faţă în faţă cu Pacepa

În acest interviu se petrece o vastă operaţie de dezvrăjire: Masca jos! Sunt abolite pe rând o seamă de mituri: mitul „momentului de splendidă unitate naţională“ creat prin mitingul de sub balcon din 1968, în fapt o jalnică comedie patriotică jucată de Ceauşescu după intrarea trupelor sovietice în Cehoslovacia. Din interviu reiese cu claritate că Ceauşescu nu urmărea decât să-şi salveze pielea şi, dacă diversiunea cu amorul de patrie nu-i ieşea, era pregătit să fugă în China. Apoi, mitul disidenţei României comuniste înăuntrul lagărului socialis

Martin Page a venit la Bookfest să aducă o nouă poveste

Recunoscut ca o valoare a literaturii moderne, încă de la vârsta de 25 de ani, când a avut un succes enorm dată cu apariţia cărţii “M-am hotărât să devin prost”, Martin Page a fost ieri în Târgul Bucureştilor să ne spună poveşti despre adormit vigilenţa. Umflat cu pompa publicităţii, răsfăţat de media şi de cultura Recunoscut ca o valoare a literaturii moderne, încă de la vârsta de 25 de ani, când a avut un succes enorm odată cu apariţia cărţii “M-am hotărât să devin prost”, Martin Page a fost ieri în Târgul Bucureştilor să ne spună poveşti despre adormit vigilenţa. Umflat cu pompa publicităţii, răsfăţat de media şi de cultura Mcdonaldizării, pare o gogoaşă fără miez. Ioana Pârvulescu l-a prezentat ca oe un scriitor tânăr care disecă realitatea. Stilul său prinde. E tonic, direct,aşezat în realitate, inspirat din trăirile oricărui occidental. În epoca vitezei, 150 de pagini sunt recomfortante pentru mizantropi sau fetele bătrâne. Pentru aceştia scrie Martin Page. Şi scrie bine.   “- Tocmai am avut un accident, zise el. – Ah, ce tip de accident? – intreabă medicul Zetkin. – Un accident cu realitatea. Mai mult decât agresiunile, bolile şi accidentele de maşină, realitatea este marea furnizoare de răni, pagube şi suferinţe.” Cum şi le-a rezolvat Virgile, descoperiţi singuri....

Marcel Mathiot – Jurnalul unui bătrân amant

Marcel Mathiot: un învăţător de provincie, un nume necunoscut pâna la publicarea acestui jurnal, care a produs senzaţie la Paris în toamna lui 2008. Începând de la 16 ani, Mathiot, născut în 1910, a scris în fiecare zi a lungii sale vieţi o pagină de carnet, precedată de un titlu. După moartea lui, s-au gasit 60 de carnete, 21 600 de pagini, din care editorii au selectat însemnările ultimilor patru ani, combinându-le savant cu notaţii mai vechi. În aceşti ani (2000-2004), după ce îşi pierde soţia, diaristul redevine, cum spune el însuşi, „celibatar“. Însemnările lui dezvăluie o viaţă sentimentală şi sexuală uluitoare pentru un nonagenar. „Marcel aparţinea Iubirii în sine, pe care o declina sub toate formele ei, de la marea iubire cu Hélène până la iubirea-complicitate intelectuală cu Lili. Dar cel mai mult ne uimeşte – pe noi, «tinerii» cititori – iubirea carnală cu Mado“, spune Philippe Delerm în prefaţă. Jurnalul lui Mathiot nu se rezumă însă la confesiuni picante. El este mărturia gravă a unui om deosebit: epicurian, socialist romantic, „evitist“ (sunt propriile sale caracterizări), raţionalist şi ateu, dar nicidecum indiferent la suferinţa umană, fidel cititor al lui Montaigne, neconservator, ba chiar amator de schimbare, lucid, lipsit de prejudecăţi, tolerant, Marcel Mathiot pare a fi un „produs“ francez tipic. Având, în plus, ceva universal – şi rar: vocaţia fericirii. Poate că de aceea Marcel – veşnicul îndrăgostit, bătrânul amant – place femeilor şi place, de fapt, tuturor. Inclusiv cititorilor jurnalului său. „Capodopera lui Marcel Mathiot e modul în care şi-a folosit timpul“, spun editorii carnetelor. S-ar putea spune ceva mai mult: capodopera lui Marcel Mathiot e însăşi viaţa sa, traită exemplar, până la capăt. Şi consemnată, din fericire, în paginile de faţă. „Un document pasionant…“ (Le Nouvel Observateur) „O carte uimitoare, uneori la limita credibilului, o celebrare a sexualităţii la vârsta a patra, dar în acelaşi timp...

Lidia Stăniloae – Memoriile unui fugar

Odată cu trecerea timpului, care nu te cruţă oricât ai încerca să-l duci cu vorba, observi din ce în ce mai puţin ceea ce este şi rămâne exterior. Farmecul munţilor, nemărginirea marii, monumentele celebre pe care ai visat toată viaţa să le vezi, elogiile celorlalţi, pe care ţi le-ai dorit, având sentimentul că ele te scutesc de orice tristeţe, caăte prefac într-un om cu adevărat fericit, toate acestea se estompează, capătă paloarea negurilor dimineţi. Ce rămâne, te întrebi? Rămâne eventual nădejdea că n-ai trăit degeaba, că în parabola celor zece talanţi, şi că poate acesta să fie motivul pentru ca să fii cântărit şi judecat cu indulgenţă. Da. Asta rămâne, speranţa unei indulgenţe, a unei bunătăţi infinite, pe care nu ai cum să ţi-o imaginezi, pentru că infinitul nu este o unealtă a noastră, a pământenilor, şi că datorita ei ţi se va acorda ceea ce de fapt nu prea meritiţ iertarea şi sălăşluirea ta printre cei care o merită mai mult decât tine. De acelaşi autor Raiul...

Jean Francois Revel -Cunoaşterea inutilă

De ce „cunoaşterea inutilă”? Pentru că, din cât au fost (şi sunt) mai multe, mai variate şi mai elocvente adevărurile, mărturiile, dovezile privind atrocităţile comunismului, cu cât sunt mai mari şi mai sigure posibilităţile de cunoaştere, analiza şi difuzare democratică a informaţiei, cu atât ele au fost mai ocultate în mass-media occidentale, intru apărarea falimentului ideologic şi politic al marii utopii instaurate în 1917. Revel aduce nenumărate exemple de asemenea măsăcrari ale adevărului, în învăţământ, în presa scrisă şi audiovizuală, ba chiar şi în cercetarea ştiinţifică: de la trecerea sub tăcere a Terorii din timpul Revoluţiei Franceze până la campaniile din America împotriva preşedintelui Bush senior, de la cotidianul L’Humanite din perioada stalinistă până la „cazul Heidegger” ori justificarea sângerosului comunism tribal din ţările Africii, de la opţiunile politice stupefiante ale unor laureaţi Nobel pentru ştiinţă până la marile scandaluri de presă din Franţa, Anglia, Germania sau Italia anilor...