Herta Müller – Încă de pe atunci vulpea era vânătorul

Premiul Nobel pentru Literatură, 2009 „Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi“ Cartea apărută recent la Editura Humanitas este  o alegorie cu stil despre supravieţuirea într-o lume a perversiunilor, în care până şi vulpea era vânător. Animalele, plantele, bălegarul şi cenuşiul fabricilor, cu abatoare în jur, nu sunt decât o radiografie a societăţii în care omul nu era decât o unealtă socială, în schimbul slujirii nimicului preamărit cu pompă.”Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” se poziţionează ca un denunţ literar care despică diavolul născut şi crescut de un sistem totalitar. Ca şi “Animalul inimii” este o carte despre frenezia şi iureşul şoaptelor care în scrierea profund interiorizată devin urlete peste bezna totalitară.  Nici Adina, nici Paul, nici Clara nu sunt  personaje de poveste. Doar  vieţuitoare printre furnici şi muşte, peste balega ce tronează imperial cât statura ochiului stăpânului care străluceşte. „Şi flegma străluceşte,” ne spune autoarea direct şi fără alambicuri stilistice. Herta Müller nu are poveşti în care binele să învingă răul. În cărţile sale, “din aburul fricii, paşii devin verticali”, păduchii de frunze compun onduleul părului prezidenţial, sertarele sunt căptuşite cu urechi, abatoarele răsfiră miros de piele arsă şi totul pare un pasaj din cartea morţii. Nici un licăr de speranţă, pentru că “în spatele capului trec pantofii, în ceafă răsună paşii.” Întreaga carte este o succesiune de  metafore ce se ridică la înălţimea Nobelului. Volumul are un şir obsedant de întrebări, fără răspuns. În loc să lămurească, adâncesc depresia. Actorii acestei lumi se impart în două. Dar şi unii şi alţii trebuie să poarte măşti. Herta Müller a fost şi rămâne de partea “capetelor care se leagănă în ritmul cântecului şi se deosebesc de cele care veghează.” Peste alte meridiane, iubitorul de Virginia Woolf poate regăsi o trăire similară,...

Herta Müller – Omul este un mare fazan pe lume

Premiul Nobel pentru Literatură, 2009 „Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi“ România anilor ’80. Familia Windisch aşteaptă de ceva vreme să primească de la autorităţi documentele pentru emigrare. Tot mai mulţi consăteni reuşesc să plece – numai viaţa celor din familia Windisch pare să se fi oprit în loc. Până când fiica, Amalia, trebuie să cedeze avansurilor unui miliţian „dispus să-i ajute“. „Această carte este o baladă a emigrării. Apropierea dintre oameni se fărâmiţează, prietenii devin duşmani suspicioşi. Nimic nu se poate obţine normal, ci numai pe căi întortocheate. Plonjând de la suprafaţa temporală în adâncuri mititce, ceea ce ni se relevă aici este, în stricteţea sa poetică, o contribuţie majoră la tema secolului: emigraţia.“ (Saarbrucker Zeitung) De acelaşi autor În coc locuişete o damă Călătorie într-un picior Leagănul respiraţiei Încă de pe atunci vulpea era vânătorul Animalul inimii Order Omul este un mare fazan pe lume Preţ @ RON24,00 Qty: Adauga in cosul de...

Herta Müller – Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică

Premiul Nobel pentru Literatură, 2009 „Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi“ Herta Müller, această autoare atât de neobişnuită, oferă în episoadele biografice care-i alcătuiesc cartea o privire foarte personală asupra scrisului ei, a căutării obstinate a cuvântului adevărat, dar şi asupra epocii. Cartea e, aşadar, deopotrivă autoportretul autoarei, permiţând cititorului urmărirea unui drum care duce din micul sat bănăţean, la literatură şi la literatura universală, precum şi o discuţie despre politică şi violenţa Puterii – portretul unei epoci pline de imperative nedrepte şi obtuze, creionată precis şi necruţător. Cu simţul demnităţii personale şi cu o morală a lucrurilor simple – a ceea ce nu trebuie făcut cu nici un preţ –, autoarea nu putea să nu ajungă în vizorul Securităţii. Climatul de suspiciune şi frică din acel timp e revelator pentru mulţi dintre noi, fie că am trăit epoca sau nu – fiindcă, scriind despre sine şi despre germanii din România, Herta Müller scrie implicit despre noi toţi cei de-aici. – Fireşte, „literatura nu poate schimba toate astea“ – spune autoarea. „Dar poate inventa prin limbă un adevăr – fie asta şi după –, care să ne arate ce se-ntâmplă în noi şi în jurul nostru atunci când valorile deraiază. Literatura îi vorbeşte fiecărui om în parte – ea este proprietate privată care-ţi rămâne în cap… Nimic altceva care să ne vorbească tot atât de stăruitor ca o carte. Şi care să nu ne ceară nimic în schimb, în afară de-a gândi şi a simţi.“ Alte consideraţii despre scris şi singurătatea scrisului, despre autori ce-i sunt aproape Hertei Müller, prieteni sau contemporani – Oskar Pastior, Canetti, M. Blecher, Cioran (prins într-un pătrunzător portret) – ori despre Maria Tănase şi cântecele ei, întregesc acest volum important, dovedind totodată participarea empatică, sensibilitatea autoarei...