Herta Müller sare în apărarea lui Marius Oprea

Scriitoarea Herta Müller, laureată a premiului Nobel pentru Literatură, susţine printr-o scrisoare publică numirea istoricului Marius Oprea ca preşedinte al  Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). „Înlăturarea sa de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc nu o pot considera decât încă o bătălie câştigată de aceste structuri ale vechiului regim. De aceea m-am decis să îl susţin public, pentru că el să poată continua, alături de echipa sa, acţiunea de deconspirare a crimelor comunismului. Adresez acest apel de a ne alătura lui Marius Oprea, pentru a sprijini demersul lui, public şi instituţional, de a arăta ce s-a întâmplat cu noi, de a ne aminti cum am trăit în acei ani trişti şi tragici, şi de a ne putea elibera astfel de frica trecutului„, se arată în scrisoarea dechisă. „Cu ani în urmă am participat alături de Marius Oprea la o lectură publică la Casa Literaturii de la Berlin. Fiecare dintre noi a reuşit performanţa de a atrage atenţia publicului german asupra suferinţelor la care au fost supuşi cetăţenii României de către represiunea comunistă. Pe Marius Oprea îl cunosc ca scriitor, unul dintre cei mai tineri ai Generaţiei ’80, ca istoric, din intervenţiile şi acţiunile sale îndreptate împotriva rămăşiţelor totalitare din România, care, din păcate, continuă, cum afirmă el şi cum cred şi eu, să exercite o puternică influenţă. În presa germană acţiunile institutului pe care îl conduce sunt privite cu respect şi chiar cu admiraţie„, scrie Herta Müller. Marius Oprea a fost numit în aprilie 2006 în funcţia de preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România. Oprea, conduce în virtutea inerţiei noul Institut de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), el nefiind reconfirmat în funcţie de primul ministru Emil Boc, aşa cum prevede legea....

Informatorul şi laureata Premiului Nobel, pe televiziunea publică germană

Filmul „Informatorul şi laureata Premiului Nobel” de pe postul public al televiziunii germane prezintă documente din arhivele Securităţii, prin care, individul cu numele de cod: „Voicu” o turna pe Herta Muller la Securitate. Distinsa laureată l-a recunoscut în persoana lui Franz Schleich, fost ziarist la publicaţia locală „Neue Banater Zeitung“ din Timişoara. Conform datelor prezentate în documentar, informatorul a furnizat Securităţii în 1982 interpretările decisive ale unor texte cuprinse în volumul de debut al Hertei Müller, intitulat „Niederungen“ („Depresiuni“). Într-o notă din 16 martie 1982 „Voicu“ scria: „Critică, şi iar critică, o critică atît de destructivă, încît te întrebi, ce rost au aceste texte?!“ Această notă a fost folosită de Securitate ca dovadă justificativă pentru începerea dosarului de urmărire informativă (D.U.I.] al Hertăi Müller. În 1983 Franz Thomas Schleich emigrează în Germania, iar Securitatea îşi pierde unul din colaboratorii de nădejde. În 1985 vine în România împreună cu un fotoreporter de la revista germană „Stern“, cu scopul de a scrie un reportaj despre situaţia din ţară, în general, şi cea a scriitorilor din Timişoara, în special. Textul apare în ediţia din 17 octombrie 1985 sub titlul „Numai bătrînii vor să mai rămînă“. În martie 1986 vine din nou în România şi solicită o întîlnire cu fostul său ofiţer de legătură. Din raportul redactat după această întâlnire de către lt. col. Nicolae Pădurariu rezultă că Schleich (conspirat în acest material sub numele de „Schneider“) a primit şi o „sarcină“ pe care a îndeplinit-o cu acelaşi zel ca şi în anii precedenţi cînd şi-a semnat delaţiunile cu numele de „Voicu“. În acelaşi raport Pădurariu elogiază activitatea lui Schleich, afirmând, că în trecut acesta „a furnizat un volum mare de informaţii de valoare operativă asupra mai multor elemente din mediul scriitorilor de naţionalitate germană din judeţul TIMIŞ, cât şi din alte judeţe”, se menţionează într-un material publicat de Deutsche Welle, în 12...

Herta Müller spune lumii povestea batistei din Niţchidorf

Herta Müller urcă pe scena de la Stockholm. O scurtă reverenţă în faţa Majestăţii Sale Regele Carl Gustav, salută publicul, şi-şi ţine discursul. Dacă preşedintele american vorbeşte în faţa distinsilor reprezentanţi ai Academiei Suedeze despre „războiul care uneori este necesar şi justificat”, scriitoarea germană de origine română spune planetei povestea inofensivei batiste din Niţchidorf. O elegie de o rară sensibilitate despre peticul de pânză care a marcat viaţa bunicii, a mamei şi a sa. „Sertarul era portretul familiei noastre în format de batistă. Batistele bărbăteşti erau cele mai mari, tivite cu dungi maro, gri sau bordo. Batistele femeieşti erau mai mici, iar marginile lor erau bleu, roşii sau verzi. Batistele de copii erau cele mai mici, fără margini, dar cu flori sau animale pictate în pătratul alb. Din toate trei soiurile existau batiste pentru zilele de lucru, în rîndul din faţă, şi batiste de duminică, în rîndul din spate. Duminica, chiar dacă nimeni n-o vedea, batista trebuia să se potrivească la culoare cu îmbrăcămintea.” Laureata Premiului Nobel continuă, în surdina sălii, povestea terorizării sale de către CI-stul fabricii din Timişoara, unde era angajată ca traducătoare, pentru că nu a vrut să colaboreze cu Securitatea.  „Are să-ţi pară rău, te înecăm în râu’ îi spune acesta trântind vaza cu lalele de perete. „Dacă semnez hârtia, n-am să mai pot trăi cu mine şi va trebui s-o fac eu însămi. E mai bine dac-o faceţi voi”, îi dă replică Herta. După acest eveniment i se ia biroul. Tot batista o salvează. O aşează frumos pe o treaptă de scară şi acolo munceşte. E dată afară din fabrică. Mama ei dorea să o facă croitoreasă. Hotărăşte să plece în Germania. Planul discursului care emoţionează audienţa coboară brusc în tabloul de familie. Acolo unde evocă amintirea fiului bunicii înrolat în armata nazistă care se întoarce mort de pe front. „Fotografia cu decedatul e...

Herta Müller – Patria mea era un sâmbure de măr

Cartea de faţă reuneşte discuţiile purtate de autoare la Berlin, în decembrie 2013–ianuarie 2014, cu jurnalista austriacă Angelika Klammer. Titlul este un vers dintr-un distih pe care Herta Müller şi-l repeta mereu, ca pe o incantaţie, pentru a-şi da curaj când trebuia să meargă la interogatoriile de la Securitate

Niţchidorf, pe harta lumii

De cînd Herta Müller a devenit laureata premiului Nobel pentru literatură, satul ei natal, Niţchidorf, ca şi oraşul Timişoara, unde scriitoarea a urmat liceul şi facultatea, unde a debutat literar, unde a fost apoi aprig urmărită de securitate, pe care l-a părăsit definitiv în anul 1987, emigrînd în Germania, s-au transformat laolaltă cu instituţiile lor mari şi mici, în adevărate centre de pelerinaj.   Din toate colţurile Europei, jurnalişti, cameramani, reporteri, corespondenţi de profesie şi de ocazie ai presei scrise şi televiziunii au pornit la drum spre a satisface şi întreţine în acelaşi timp curiozitatea cvasi-“voyeuristă” a unui public avid de a cunoaşte detaliile biografiei de-acum celebrei autoare. Însuşi faptul că Herta Müller a văzut lumina zilei şi a copilărit într-un sat “uitat de lume” din cîmpia Banatului, a conferit aşezării locuită odinioară majoritar de germani, o aură exotică, spectaculoasă, nelipsită de o anumită “sacralitate” în mitologia literară. Hipermediatizarea unui ţinut care pînă deunăzi trece drept o “terra incognita” pe harta continentului, este însă şi o componentă a unei, de altfel, străvechi tendinţe, de a accede la operă pe poarta biografiei, de a explica miracolul textului literar şi în baza unui spirit al locului. Invitaţii topografice de a porni la drum Cu foarte multă vreme înainte ca juriul Academiei Suedeze să se decidă a-i acorda de către mulţi rîvnitul premiu, Herta Müller îşi povestea, într-un discurs pur oral, în secvenţe strict delimitate, pe două discuri compacte, copilăria şi adolescenţa. Editura “SUPPOSÉ” din Berlin, realizatoarea acestui tulburător document literar, adăugase înregistrării şi o hartă detailată a Banatului şi un plan al localităţii Nitzkydorf. Era, într-un anume fel, şi o invitaţie topografică de a porni la drum. Ceea ce s-a şi întîmplat după ce, pe 8 octombrie, Herta Müller devenise laureata Nobelului, fiind ea însăşi supusă unui asalt mediatic copleşitor, obositor, greu suportabil şi lipsit de precedent pentru autoarea atît de...