De ce fug scriitorii după cocarde şi sclipici?

Mă exasperează fuga scriitorilor români după cocarde şi sclipici. N-aş fi comentat acest sentiment, ducă-se în pustie, dacă Monicăi Ramirez, în ghidul său practic: Cum se scrie un bestseller, nu mi-ar fi adus aminte în final de un lucru elementar : „un scriitor scrie, nu fuge după medalii şi ovaţii”. Şi istoria literaturii lumii e plină de astfel de personalităţi, fără titluri de Sire sau nume de ambalaje, care au dat lumii opere memorabile. Un prieten occidental îmi spunea că singurul premiu adevărat în literatură e Nobelul, restul intră la şi altele. Eu cred că după Nobel, marele premiu este dat întotdeauna de cititori. Ei sunt cei care renunţă la o plăcere sau o acţiune de moment pentru a-şi cumpăra o carte. Piaţa este singura în măsură să dicteze ierarhii. Pentru mine doar Topul vânzărilor contează. Restul e deşertăciune… Am participat recent la Gala Premiilor „Observator cultural”. Mă număr printre spectatorii constanţi ai acestei gale. Pot spune că niciodată n-am văzut aşa o lume literară obosită şi plictisită. Premii multe, mize mici, multă cumetrie. N-am fost niciodată la galele premiilor Oscar, dar îmi imaginez emoţia anunţării premianţilor, tensiunea din sală şi bucuria din final. Premiul e legitim, încărcat de aur la propriu şi la figurat. În sala Teatrului Odeon, m-am nimerit în vecinătatea clanului Vakulovski, în timpul acordării premiilor Observator cultural. Sigur, unul dintre ei era nominalizat. Când s-a rostit numele câştigătorului la proză, altul decât junele critic, întreaga lui trupă s-a ridicat şi a plecat trântind scaunele şi uşile de la balcon. Aş fi vrut să sun organizatorii, dar am preferat să scriu: „Cine sunt nominalizaţii…” Prea erau previzibile premiile. Mă întreb dacă Ion Vianu ar mai fi păstrat prietenia cu Gabriel Liiceanu ar mai fi fost laureat al premiilor alternativă? Câţi dintre membri juriului pot jura cu mâna pe inimă că au citit Amor intellectualis. Romanul unei...