Premiul Nobel pentru Literatură, 2009

„Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi“

Cartea apărută recent la Editura Humanitas este  o alegorie cu stil despre supravieţuirea într-o lume a perversiunilor, în care până şi vulpea era vânător. Animalele, plantele, bălegarul şi cenuşiul fabricilor, cu abatoare în jur, nu sunt decât o radiografie a societăţii în care omul nu era decât o unealtă socială, în schimbul slujirii nimicului preamărit cu pompă.”Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” se poziţionează ca un denunţ literar care despică diavolul născut şi crescut de un sistem totalitar. Ca şi “Animalul inimii” este o carte despre frenezia şi iureşul şoaptelor care în scrierea profund interiorizată devin urlete peste bezna totalitară.  Nici Adina, nici Paul, nici Clara nu sunt  personaje de poveste. Doar  vieţuitoare printre furnici şi muşte, peste balega ce tronează imperial cât statura ochiului stăpânului care străluceşte. „Şi flegma străluceşte,” ne spune autoarea direct şi fără alambicuri stilistice. Herta Müller nu are poveşti în care binele să învingă răul. În cărţile sale, “din aburul fricii, paşii devin verticali”, păduchii de frunze compun onduleul părului prezidenţial, sertarele sunt căptuşite cu urechi, abatoarele răsfiră miros de piele arsă şi totul pare un pasaj din cartea morţii. Nici un licăr de speranţă, pentru că “în spatele capului trec pantofii, în ceafă răsună paşii.” Întreaga carte este o succesiune de  metafore ce se ridică la înălţimea Nobelului. Volumul are un şir obsedant de întrebări, fără răspuns. În loc să lămurească, adâncesc depresia. Actorii acestei lumi se impart în două. Dar şi unii şi alţii trebuie să poarte măşti. Herta Müller a fost şi rămâne de partea “capetelor care se leagănă în ritmul cântecului şi se deosebesc de cele care veghează.” Peste alte meridiane, iubitorul de Virginia Woolf poate regăsi o trăire similară, descrierile par dintr-“Un sertar între deschis” al Alexandrei Indrieş, o scriitoare bănăţeancă uitată şi ea prea devreme.

Cui i-a plăcut filmul “Vulpea vânătorul” a lui Stere Gulea să nu îndrăznească să deschidă cartea. Micro universul scriitoarei germane, de la capăt de lume, e alta decât a imposturii cineaste a amatorului regizor care perverteşte frumuseţea şi esenţa cărţii. Mulţi privesc întregul, dar puţini pricep esenţa sa. Cartea este recomandată tinerilor care trebuie să ştie trecutul. Pentru ca nimeni să nu-i mai repete niciodată greşelile.

„Herta Müller face parte din şirul lung al scriitorilor cu o cauză, cu o atitudine în lumea concretă şi reală.“
( Evenimentul zilei)

„Un roman despre coerciţiile dictaturii, despre manipularea prin frică şi, mai ales, despre ce face frica din om. O carte despre atmosfera terifiantă creată de Securitate.“ (Süddeutsche Zeitung)

„O voce literară unică, în acelaşi timp brutal de sinceră şi insuportabil de tristă.“ (The Review of Contemporary Fiction)

De acelaşi autor

Animalul inimii

Este sau nu este Ion

Sku: HE023MU

Zona livrare A

Premiul Nobel pentru Literatură, 2009

„Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi“

Cartea curge ca un jurnal. Între disperări şi frică, abuzuri şi atrocităţi, derută şi samavolnicii, eroina principală – care cam seamănă biografic cu scriitoarea din Niţchidorf – caută soluţii de rezistenţă prin fuga de sistem. Teama şi-o consumă alături de alte trei personaje, cu profil asemănător: fii de foşti persecutaţi, toţi membri ai etniei şvabilor bănăţeni. Relaţia cu tatăl său, fost ofiţer SS, e lapidară. “Am devenit copilul lui şi am fost silită să cresc împotriva morţii. Mi s-a vorbit pe un ton şuierător. Mi s-a dat peste mâini şi am fost străfulgerată cu privirea. Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată în care
casă, în care loc, la care masă, în ce pat şi în ce ţară aş fi vrut să merg, să mănânc, sa dorm sau să iubesc pe cineva cu frică, mai mult decât acasă”, scrie autoarea, marcând profilul perfect al dezrădăcinării. Nu se simte acasă acolo unde nu ştii cine îţi umblă în casă, ce prieteni ţi “s-au mai dat”, ce pete ai mai luat din aerul intransigenţei şi al neîmpăcării.
Membrii grupului ei comunică prin semne. Se marginalizează social şi trăiesc într-o enclavă numită cultură. Vor să scape. Fie prin sinucidere, fie plecând în exil. Dar le e teamă. “Oamenii îi simţeau pe dictator şi pe paznicii săi stând deasupra tuturor planurilor secrete de fugă, oamenii îi simţeau cum pândesc şi cum răspândesc frica”, scrie autoarea.
La ce vedem noi multi-culturalitate, românii neaoşi ar desluşi anti-românism. Dacă prietenii personajului principal au nume, românii, doar categorii generice: securişti, turnători, călcători pe cadvre. Autoarea, prevăzând cârcoteala de Dâmboviţa, lămureşte contextul s crierii: „Chipurile rare de pe stradă nu aveau contur.”

Cei care nu înţeleg drama unor etnii cărora li se agresa zilnic bunul cel mai de preţ, identitatea, nu au cum să înţeleagă scrierea şi teama deprimărilor din notele autoarei.

Doar cei născuţi şi crescuţi în Banat, care au văzut cum aciuaţii au dus oile în casele nemţeşti şi au pus parchetul pe foc, după plecarea nemţilor, pot înţelege profunzimea metaforei “Animalul inimii”.

„Am scris această carte în memoria prietenilor mei români care au fost ucişi în timpul regimului Ceauşescu. Am simţit că este datoria mea să fac asta”, spune Herta Muller, care  a câştigat astăzi premiul Nobel  Pentru Literatură, despre romanul „Animalul inimii”.  Volumul a fost premiat în 1998 cu prestigiosul International Impac Dublin Literary Award.

———fragment——————–

Seceta înghite tot

Lola venea din sudul ţării şi pe chipul ei se putea citi ţinutul acela sărac. Nu ştiu unde exact, poate pe pomeţii obrajilor sau în jurul gurii sau chiar în mijlocul ochilor. Aşa ceva e greu de spus, la fel de greu despre un ţinut ca şi despre un obraz. Toate ţinuturile din ţară rămăseseră sărace ca şi cele din fiecare obraz.

Ţinutul Lolei, aşa cum apărea el pe pomeţii obrajilor ei, în jurul gurii sau în mijlocul ochilor, era poate şi mai sărac. Mai mult ţinut decât peisaj.

Seceta înghite tot, în afară de oi, pepeni şi duzi, scrie Lola.
Dar nu ţinutul secetos a mânat-o pe Lola la oraş.

Ce învăţ e egal cu seceta, scrie Lola în caietul ei.

Seceta nu observă ce multe ştiu. Vede numai ce sunt, mai exact cine. Să ajungi ceva la oraş şi după patru ani să te întorci în sat. Dar nu jos, pe drumul plin de praf, ci sus, printre crengile duzilor. Şi la oraş erau duzi. Dar nu afară, pe străzi. În curţile interioare. Şi nu în prea multe, numai în curţile oamenilor bătrâni erau duzi. Şi sub pomi se afla un scaun de sufragerie. Era tapiţat cu pluş. Dar pluşul era pătat şi rupt. Şi gaura fusese astupată în partea de dedesubt cu un şomoiog de paie. Paiele se turtiseră de atâta şezut. Atârnau sub scaun ca o coadă.

Dacă mergeai până la scaunul cu pluşul decolorat, din coada aceea se distingeau până şi firele. Se vedea chiar că fuseseră cândva verzi. (…)

„Difuzoarele văd şi aud tot ce facem”

Cineva spunea că difuzoarele văd şi aud tot ce facem. (…)

Fetele acceptau negreala pe obraji, tuşul de gene pe faţă, numai negrul de fum de la fabrici nu. Fetele voiau multe dresuri subţiri ca un abur, pentru că ochiurile fugeau atât de uşor şi ele trebuiau să le prindă la glezne şi pe pulpe. Să le prindă şi să le lipească imediat cu ojă.

O să fie greu să ţii albe cămăşile unui domn. Dar o să fie o plăcere când va veni cu mine în uscăciunea aceea, peste patru ani. Şi, dacă va reuşi să orbească drumeţii în sat cu albul cămăşilor lui, pentru mine o să fie o plăcere. Şi, dacă este un domn la care vine frizerul acasă şi-şi lasă pantofii la uşă. O să fie greu să ţii cămăşile albe la atâta murdărie în care puricii îşi fac de cap, scrie Lola.

Lola spunea: Purici până şi pe scoarţa copacilor.

Cineva spunea: Nu sunt purici, sunt păduchi, păduchi de frunză. Lola scrie în caietul ei: Puricii de frunză sunt şi mai şi. Cineva spunea că nu trag la om, pentru că oamenii n-au frunze. Lola scrie: Trag la orice, când arde soarele, trag chiar şi la vânt. Pentru că toţi avem frunze. Frunzele cad când nu mai creştem fiindcă s-a dus copilăria. Şi frunzele se întorc când ne chircim, pentru că iubirea s-a dus.

Frunzele cresc cum vor ele, scrie Lola, ca iarba adâncă. Doi, trei copii în sat nu au frunze, au, în schimb, o copilărie lungă. Sunt copii singuri la părinţi, pentru că tatăl şi mama lor sunt oameni cu carte. Puricii de frunză fac din copiii mai mari copii mai mici, dintr-unul de patru ani unul de trei, dintr-unul de trei unul de un an. Şi unul abia de o jumătate de an, scrie Lola, şi unul abia născut. Şi, cu cât puricii de frunză fac mai mulţi fraţi, cu atât se scurtează copilăria. (…)

Pe un cordon picură sânge

Un bunic spune: Foarfeca mea de vie. Îmbătrânesc şi mă fac tot mai scund şi mai slab. Dar unghiile mele cresc tot mai repede şi mai groase, îşi tăia unghiile cu foarfeca de vie. Un copil nu se lasă să i se taie unghiile. Doare, spune copilul. Mama leagă copilul cu cordoanele de la rochii

de scaun. Copilul are ochi tulburi şi ţipă.

Foarfeca de unghii îi cade mamei des din mână. Pentru fiecare deget cade foarfeca pe jos, gândeşte copilul.
Pe un cordon, pe cel verde ca iarba, picură sânge.

Copilul ştie: Când sângerezi, mori. Ochii copilului sunt umezi şi văd cum mamei i se spălăcesc trăsăturile. Mama iubeşte copilul. Îl iubeşte ca pe un viciu şi nu se poate abţine deoarece conştiinţa ei este la fel de legată de iubire ca şi copilul de scaun. Copilul ştie: Mama trebuie să taie mâinile în iubirea ei captivă. Trebuie să-şi vâre degetele tăiate în buzunarul capotului şi să meargă în curte, ca şi când degetele ar trebui aruncate. Acolo, în curte, unde nu o mai vede nimeni, va trebui să mănânce degetele copilului.

Copilul bănuieşte că seara mama va minţi şi va da afirmativ din cap când bunicul o va întreba: Ai aruncat degetele. Şi ce va face el însuşi seara bănuieşte copilul. Că va spune degetele le-a, că va descrie tot.

A ieşit cu degetele afară, în bătătură. A mers prin iarbă. Şi în grădină a fost, pe cărare şi pe răzor. A mers de-a lungul peretelui şi în spatele lui. A trecut pe la dulapul de scule cu şuruburi. Şi pe la dulapul de haine. A plâns în dulap. Şi-a şters obrajii cu o mână. Cealaltă şi-a scos-o din buzunarul capotului şi şi-a vârât-o în gură. A repetat întruna această mişcare. (….)

Oamenii îi simţeau pe dictator şi pe paznicii săi

Doar detergent furat şi organe de animale sacrificate: limbi de vită, rinichi de porc sau ficatul unui viţel. Bărbaţii Lolei se aşezau pe primul scaun. Aţipeau la lumină, capetele le atârnau şi ei tresăreau la scrâşnetul şinelor. Din când în când îşi strâng servietele la piept, scrie Lola, le văd mâinile jegoase. Din cauza servietelor mă privesc scurt în ochi. (…)
Şi-n timp ce vorbeam, simţeam că îmi rămânea ceva pe limbă, ceva ca un sâmbure de cireaşă. Adevărul aştepta numărătoarea oamenilor şi degetul de pe propriul meu obraz. Şi totuşi, cuvântul o mie nu-mi venea pe buze. Nu le-am spus nimic nici de ciocul de tablă al porumbelului care ciugulea pietre.

Am vorbit mai departe despre capra din sala de gimnastică, despre luatul de mână şi despre apa băută, despre cheia de la cufăr, prinsă de elasticul chiloţilor. (…)

Oamenii îi simţeau pe dictator şi pe paznicii săi stând deasupra tuturor planurilor secrete de fugă, oamenii îi simţeau cum pândesc şi cum răspândesc frica.

Seara, ultima lumină se rotea încă o dată.

, la capătul tuturor străzilor, în jurul ei înseşi. Această lumină era insistentă. Avertiza împrejurimea înainte ca noaptea să înceapă. Casele se făceau mai mici decât oamenii care treceau pe lângă ele. Podurile mai mici decât tramvaiele care călătoreau pe ele. Şi copacii mai mici decât chipurile care treceau răzleţe pe sub ei. Pretutindeni exista un drum spre casă şi o grabă necugetată. Chipurile rare de pe stradă nu aveau contur. Şi eu vedeam cum în ele atârnă o bucată de nor, când veneau spre mine. Şi, când aproape că se aflau în faţa mea, se chirceau şi se făceau mici, chiar la pasul următor. Doar pietrele din pavaj rămâneau mari. Şi în loc de nor, la celălalt pas, într-o frunte atârnau doi globi oculari albi. Şi la celălalt pas, cu puţin înainte ca acele chipuri să fi trecut de mine, cei doi globi oculari se topeau într-unul singur.

Mă aţineam pe lângă capetele străzilor, acolo era mai multă lumină. Norii, nişte ghemotoace de rochii mototolite. Aş fi ezitat pentru că numai în pătrat la fete

era un pat pentru mine. Aş fi aşteptat încă puţin, până ce fetele din pătrat adormeau. Dar în lumina asta încremenită trebuia să mergi şi am mers tot mai repede. Străzile lăturalnice nu aşteptau trecerea nopţii, îşi făceau cuferele. (…)
Nu voiam să părăsim ţara

Nu voiam să părăsim ţara. Nu voiam să ne urcăm nici în Dunăre, nici în aer, nici în trenuri de marfă.

Ne-am dus în parcul plin de bălării. Edgar spuse: Dacă ar pleca cine ştim noi, toţi ceilalţi ar putea să rămână în ţară. Dar nici el nu credea. Nimeni nu credea că cine ştim noi va pleca. În fiecare zi se auzeau zvonuri despre bolile vechi sau mai noi ale dictatorului. Nici în astea nu mai credea nimeni. Cu toate că toţi le dădeau mai departe în alte urechi. Şi noi răspândeam zvonurile, ca şi când ar fi purtat în ele virusul morţii, care-l va fi nimerit totuşi în cele din urmă pe dictator: Cancer pulmonar, cancer laringian, şopteam, cancer intestinal, comoţie cerebrală, paralizie, leucemie.

Din nou avea să plece, şopteau oamenii: în Franţa sau în China, Belgia, Anglia sau Coreea, Libia sau Siria, Germania sau Cuba. Fiecare călătorie se însoţea în şoaptă cu dorinţa de a pleca tu însuţi. Fiecare fugă era o ofertă pentru moarte. De aceea toată şuşoteala aceasta avea un asemenea efect. Fiecare a doua fugă se lovea de câinii şi gloanţele grănicerilor.(…)

„I-am simţit animalul inimii”

A vrut să care uşa pe stradă, am spus, când eram din nou în bucătărie, acum a plecat. De furie a scos uşa din ţâţâni, a spus copilul cel mic, pe urmă a vrut s-o bată pe mama. Ea a fugit şi s-a încuiat în odaie. El s-a aşezat la masa din bucătărie şi a băut rachiu. M-am dus s-o chem pe mama din odaie, pentru că el se liniştise de tot. Ea voia să facă gogoşi. Uleiul se încinsese. El a turnat rachiul pe foc şi în ulei. A spus că vrea să ne dea foc. Flacăra a ţâşnit în sus, era să-i ardă obrazul mamei. S-a aprins dulapul de perete. L-am stins repede, a spus copilul.

Azi vine pentru prima oară aici şi nimereşte tocmai în mijlocul balamucului ăsta, îi spuse femeia copilului.Se târî până la masă şi se lăsă să cadă pe scaun.

Am spus: Nu contează. Dar conta, ca tot ce nu puteam să suport şi nici să schimb. Şi am mângâiat o femeie străină. De parcă mi-ar fi fost rudă, pe păr. Se pierdu sub palma mea. Se măcina captivă în iubirea ei din care nu mai rămăsese nimic decât doi copii, mirosul de fum şi o uşă scoasă din ţâţâni. Şi o mână străină în păr. Sughiţa, i-am simţit animalul inimii sărindu-i din burtă în mână mea. Sărea încoace şi-n colo în timp ce-o mângâiam, din ce în ce mai repede. Când se face noapte, vine înapoi, spuse copilul cel mare. (…)

Noi spunem încă frizerul meu şi foarfeca mea de unghii, în timp ce alţii nu îşi mai pierd niciodată vreun nasture. De atâta stat pe jos mi-au amorţit picioarele. Când tăcem, suntem dezagreabili, spuse Edgar, când vorbim, devenim ridicoli”.

De acelaşi autor

Regele se-nclină şi ucide

Este sau nu este Ion

Încă de pe atunci vulpea era vânătorul

Sku: HERANM

Zona livrare A