De Marius Ghilezan Aşa cum ne-a obişnuit, Gabriela Adameşteanu continuă să picure stropi de lumină pe tenebrele comunismului şi prin ultima sa carte Provizorat, semn că încă mai are resurse, personaje şi idei. La o primă lectură, pare o carte mai uşoară, dar nu e aşa. La fel ca în anii de liceu cu personajele Hortensiei Papadat-Bengescu, aşa şi acum cu cele ale Gabrielei Adameşteanu, a trebuit să-mi fac o schemă a familiei personajului principal, Letiţiei Arcan, pentru a înţelege – ca cititor – mai mult decât Sorin Olaru, ca amant. Adulterul din carte e doar un pretext pentru a povesti viaţa din comunism. Dacă autorii de azi preferă să se implice, să comenteze, să se pună singuri în lumina cadrului povestirilor, Adameşteanu se detaşează. Descrie oribilul context prin eroii săi. Ar părea că-şi bate joc de epocă, dar nu e aşa. O evocă, în goliciunea sa. Lupta pentru supravieţuire e descrisă printr-o criză de destin. La fel ca Letiţia Branea din Drumul egal al fiecărei zile, Letiţia Arcan suferă aceiaşi criză de fatalism. Poate nu întâmplător citatul din Mircea Eliade „Simţeam uneori că destinul îmi pregăteşte din nou ceva, ceva care îmi va schimba încă o dată traiectoria vieţii” deschide volumul. „Nu viitorul ne aduce cele mai mari surprize, ci trecutul pe care nu încetăm să îl recitim toată viaţa”, reprezintă tema pe care o preocupă, dincolo de dunga patului, pe Letiţia. Provizorat este o carte despre incertitudine, în care eroii fug de propriul trecut. Ar da oricât să li se şteargă dosarele. Petru Arcan nu este un soţ impotent, ci doar distant. Letiţia nu face din infidelitate un prilej de ţâfnă. Doar Sorin Olaru pare picat din lună. Niciunul dintre reprezentanţii grupului nu este personaj negativ. Toţi descriu o epocă, un stil de viaţă şi ridică ascunzătoarea la rang de cel mai înalt stafilopod în calea valurilor...
