Gabriel Liiceanu – Întâlnire cu un necunoscut

O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă. Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă. Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul – şi el un necunoscut – ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă – tensiunea lor. Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă“, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut“. De acelaşi autor Scrisori către fiul meu Declaraţie de iubire Apel către lichele Cele trei norme ale mamei. Prăjitura interzisă Despre limită Cearta cu filozofia Uşa interzisă Order Întâlnire cu un necunoscut Preţ redus @ RON39,00 Qty: Adauga in cosul de...

Gabriel Liiceanu – Declaraţie de iubire

Paginile acestei cărţi s-au născut dintr-o idee simplă: fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu sunt în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori –, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt. Despre acesti oameni este vorba în Declaraţie de iubire.  Ei poarta numele de Monica şi Virgil lerunca, Noica, Sebastian sau Cioran, Henri Wald, Andrei Pleşu sau Horia Bernea. Alteori sunt anonimi, sunt oameni aruncaţi în gropile comune ale istoriei şi pe care numai iubirea, ca revers al urii care i-a împins acolo, îi poate readuce în amintirea noastră. (Gabriel Liiceanu) de acelaşi autor: Apel către lichele Cele trei norme ale mamei. Prăjitura interzisă Despre limită Întâlnire cu un necunoscut Scrisori către fiul meu Cearta cu filozofia Uşa...

Gabriel Liiceanu – Cearta cu filozofia

„Am scris aceste pagini între 1985 şi 1989, la o vârstă când, în filozofie, neputinţa de «a construi un sistem» ia forma certei cu filozofia. Cearta cu filozofia academică, cearta cu sistemul, cu livrescul şi cultura de aparat continuă să fie filozofie şi ea poate păstra încă forma livrescului şi a culturii de aparat şi poate fi chiar o ceartă «sistematică». Cu toate acestea, este o ceartă fără întoarcere şi, de aceea, un act de curaj…“ Gabriel Liiceanu de acelaşi autor: Apel către lichele Cele trei norme ale mamei. Prăjitura interzisă Despre limită Întâlnire cu un necunoscut Scrisori către fiul meu Uşa...

Andrei Pleşu – Despre Noica. Noica inedit Centenar Constantin Noica – 1909/2009

Să ne imaginăm că Noica împlineşte 100 de ani. În jurul lui se adună, ca să-l sărbătorească, prietenii. Nu mulţi – cam cât membrii unei familii obişnuite. De fapt, e vorba chiar de o aniversare de familie, nu de una oficială. Fiecare musafir şi-a pregătit o scurtă cuvântare, pe care o rosteşte cu emoţie în faţa sărbătoritului. Deşi au teme diferite, micile discursuri evocă, toate, personalitatea maestrului şi amprenta lăsată de el, direct sau indirect, asupra celui care vorbeşte. Noica le mulţumeşte oaspeţilor făcându-le o surpriză: a descoperit într-un sertar nişte scrisori vechi, din secolul XX, şi citeşte din ele, spre deliciul asistenţei. Atmosfera, caldă, dar oarecum solemnă la început, se destinde. Soseşte şampania. Acum, musafirii sunt într-o dispoziţie de-a dreptul ludică. Cineva propune un concurs de versificaţie pornind de la o fotografie a maestrului… 2009 este anul Centenarului Constantin Noica, iar întâlnirea descrisă mai sus a avut loc în acest volum. După o Cronologie Constantin Noica, vorbesc Despre Noica Gabriel Liiceanu, Alexandru Dragomir, Dan C. Mihăilescu, Andrei Cornea, Andrei Pleşu, Ioana Pârvulescu, Sorin Vieru, Sorin Lavric. Textele lor sunt urmate de o secţiune intitulată Inedit, care cuprinde o conferinţă şi o serie de scrisori ale lui Noica (adresate lui Alexandru Dragomir şi Alexandru Elian), apoi câteva scrisori primite de cel dintâi. Ultima secţiune poartă titlul O joacă în marginea unei...

„Adrian Marino nu vrea funcţii, nu e antiBăsescu, nu umblă după sinecure, nu are dubii faţă de condamnarea comunismului, nu poate fi agăţat cu nimic şi totuşi enervează”

După anunţarea lansării volumului postum „Un om singur” al lui Adrian Marino, intelectualii publici au continuat să dea replici dure criticului mort. Ba că s-ar fi gudurat pe lângă Noica, că judeca din postura de cenzor ideologic (Andrei Pleşu) ba că opera sa era teoretică (Manolescu). Cel mai dur atac a fost al lui Mircea Dinescu, cel care l-a acuzat, fără a aduce probe, de colaborarea cu Securitatea. „Probabil că Marino le bântuie nopţile, dacă un om mort e tratat asemenea unui om viu. Ce paradox! Adrian Marino nu vrea funcţii, nu e antiBăsescu, nu umblă după sinecure, nu are dubii faţă de condamnarea comunismului, nu poate fi agăţat cu nimic şi totuşi enervează. A fi slobod la gură, cum e Adrian Marino, e o formă de libertate,” comentează în Evz Ovidiu Şimonca, redactorul şef al „Observatorului cultural” şi autor al cărţii de interviuri: „Pot să vă mai enervez cu ceva?”, apărută recent. Cartea conţine interviuri cu Pleşu şi Liiceanu, acordate după moartea lui Marino. Puteţi comanda aici cartea lui Adrian Marino care va apărea la începutul lui martie. – interviu Andrei Pleşu (fragment)- Marino s-a comportat ca un provincial iritat O.Ş.: Ce v-a supărat cel mai tare? A.P.: În cazul Premiului ASPRO, Adrian Marino s-a comportat ca un provincial iritat, reacţia lui a fost inexplicabilă. Ar fi făcut bine să se explice. N-a făcut-o. Tipul lui de argumentaţie, după care o carte despre îngeri este în principiu suspectă, iar a vorbi despre religie este o formă de obscurantism, denotă o gîndire de seminar de partid din anii ’50. E cel puţin ciudat cum Adrian Marino şi-a asumat, la bătrîneţe, cu un patos trist, postura de cenzor ideologic. Erau şi sînt multe lucruri de corectat în România, înainte ca eu să fiu amendat ca un obscurantist mistic şi totalitar. Adrian Marino ar fi trebuit să elaboreze mai mult în...