Frustrările lui Gabriel Liiceanu, pe TVR

Nici n-a plecat bine Herta Müller din Bucureşti, ce mai freamăt, ce mai zbucium printre intelectualii ofuscaţi că nu li s-a recunoscut tăcerea din timpul comunismului – drept un act de „rezistenţă prin cultură” (poate fi un pleonasm) – de către distinsa doamnă, laureată a premiului Nobel pentru literatură şi intelectualii vizaţi au sărit să acuze. După ce Mircea Cărtărescu a publicat în Evz O nedreptate, Gabriel Liiceanu, pierzându-şi calitatea de editor al operelor scriitoarei de limbă germană, a simţit nevoia să dea o replică în lipsă pe canalul de casă al preşedintelui Traian Băsescu. Transcrierea integrală a monologului, aici! Total nepoliticos şi ireverenţios să faci public conţinutul unei discuţii private dintre Radu Filipescu (disident veritabil) şi Herta Müller, dar când frustrările te apasă, devii din intelectual public o simplă caţă…! Şi apropo….Gabriel Liiceanu nu s-a dezis de Traian...

Cum l-a umilit Herta Müller pe Liiceanu în public

Reportaj  de pe frontul de cuvinte Herta Müller, laureată a premiului Nobel pentru literatură pe anul 2009, a declarat luni seara, la Ateneul Român, la o lectură publică şi un dialog cu Gabriel Liiceanu, că nu şi-a dorit niciodată să devină scriitoare, ci a fost obligată să scrie pentru a înţelege ce se întâmplă cu viaţa sa. În aceeaşi seară de gală, scriitoarea germană de origine română i-a administrat lui Gabriel Liiceanu, probabil, cea mai usturătoare lecţie din viaţă. Poate că momentul de graţie va fi înregistrat în memoria colectivă ca începutul sfârşitului carierei unui intelectual ce se voia altceva decât este. Prin felul cum a încasat lovituri şi nu a ştiut să pareze demonstrează că inteligenţa sa nu e decât un element din registrul de propagandă. „Mie îm place mai mult să nu scriu” Ateneu, 27 septembrie 2010, ora 19.50 Gabriel Liiceanu îşi  scoate şcolăreşte notiţele. Tremurul din glas îi trădează emoţia. Pe scaunul ei, laureata Premiului Nobel pentru literatură are pumnii strânşi. Filosoful român propune o temă legată de patrie. Autoarea germană, cunoscută pentru obsesia ei legată de dezrădăcinare, ripostează, în arc: “Aş prefera cuvântul acasă. E cu mult mai mult şi puţin mai puţin”. Dar patria e limba, insistă amfitrionul de la Humanitas. “Sintagma a fost folosită prea des de emigranţii urmăriţi politic de naţional-socialişti”, precizează Herta Müller, întrebându-se, mai mult pentru sine: “Dacă limba-mi este duşmănoasă, la ce îmi foloseşte?” Tot ea îşi dă singură răspunsul, în aplauzele celor aproape o mie de participanţi: “’Patria este ceea ce nu poţi lăsa, dar nici nu poţi lua cu tine(…) Tâmpita asta de patrie vine cu tine. Nu scapi!” Gânditorul român incearcă să egaleze avansul, în partida de vorbe de pe ringul de la Ateneu: “Obsesiile dumneavoastră au fost şi ale altora.” Scriitoarea apreciază că aceia care afirmă că au fost ‘minoritari’ în timpul comunismului ar fi...

Institutul Iris Murdoch i-a cerut prietenia lui Ilă Citilă, Liiceanu, nu!

Nu contează că lui Ilă Citilă, agentul nostru de influenţă, i s-a cerut prietenia de către un institut care poartă numele de Iris Murdoch, probabil cea mai influentă scriitoare a secolului trecut, nici că scriitori celebri ai lumii sunt interesaţi de postările sale pe fb sau twitter, nici că literaţi influenţi ai planetei ştiu să-l folosească pe 🙂 în conversaţii pe net, trist e că scriitori din canonul românesc nici nu au habar ce-i ălă tuităr. Pe Badea Gheorghe îl înţeleg, dar pe un autor de talia lui Cărtărescu, adversar declarat al internetului, nu. Oare Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu se tem că Necuratu’  poate intra în pacea de la Păltiniş prin fibra optică? Oh, nu! Aceştia sunt doar schelete vii ce mai bântuie prin cultura română. Ei şi-au construit propriul Pantheon de unde nu coboară nici morţi. Stau, precum stalactitele din Peştera lui Platon, şi nu mişcă, nu răsuflă, nu au chip de frica umbrelor. Şed legaţi în spatele zidului pe care şi-şi ridică benevol, precum o centură de castitate, şi-şi proclamă în scris virginitatea, când „soarele” ştie ce viaţă uşuratică au dus, în pat cu fie ce stăpân. „dacă ei ar fi în stare să vorbească unii cu alţii, nu crezi ca oamenii noştri ar socoti că, numind aceste umbre, pe care le văd, ei numesc...

Scriitorii spanioli au dat o lecţie la Târgul de carte

Un scriitor spaniol a renunţat la un meci de fotbal pentru a fi prezent la dezbateri Rosa Montero a fost de departe cea mai distinsă, şarmantă, sigură pe ce spune, scriitoarea spaniolă, prezentă la Bookfest.  „De când mă ştiu pe lumea asta, mă ştiu scriind poveşti. La cinci ani am scris despre o serie de şoareci vorbitori” , spune autoarea cunoscutelor cărţi Inima infernului, Ziua inocenţilor, Stăpân iubit şi mai ales Povestea regelui străveziu. A mărturisit celor prezenţi că ea scrie prima oară în minte. Dacă se aşează la o coadă la ghişeul unei bănci şi vede că intră o femeie cu un copilaş de mână, se gândeşte că aceasta poate fi un ucigaş care din lipsă de bani să atace cu vreun pistol de apă, doar din nevoia de a face rost de bani. Rosa Montero nu scrie doar poveşti, chiar le spune şi le spune excelent. Citeşte mai mult > Dacă Montero spune mai plastic că „nu ea alege romanele, ci personajele o aleg pe ea”, în cărţile barselonezei Najat El Hachmi, de origine marocană, “acestea cos, fac de mâncare, ciorovăiesc”, aşa cum explica traducătorul Călin Alexandru care, totodată, a recunoscut că s-a specializat în limba română după ce a tradus “Ultimul patriarh”: “aşa am învăţat că există şliţ şi la fuste.” La standul Curtea veche zau apărut la un moment dat doi rockeri, căzuţi parcă dintr-un film cu Jimmy Hendrix: Florin Galiş şi Ray Loriga. Greu să-ţi dai seama care este „starul rock al literaturii europene”, aşa cum l-a descris New York Times pe autorul “Prânzului dezgolit,” în varianta contemporană. El, de fapt, şi recunoaşte influenţa beat  a operei sale. “Prefer să fiu slăbănog, decât să fiu celebru” (Jack Kerouac) scrie în deschiderea cărţii sale Căzuţi din cer. Dacă la un stand vecin Radu Aldulescu, un român care scrie la fel de bine şi acoperă acelaşi...

Gabriel Liiceanu – Despre seducţie

„Nimeni nu trăieşte cu adevărat dacă nu cade sub o formă sau alta de seducţie. De fapt, oamenii rămân cel mai adesea acolo unde specia îi aşază: (în «bancul de heringi», de care vorbea un filozof danez), acolo unde se trăieşte după regula tuturor. Acolo ne instalăm cu toţii din clipa în care venim pe lume şi tot acolo rămânem, cei mai mulţi dintre noi, până la sfârşit. Cel mai adesea nimeni nu vine să ne se-ducă, să ne ia de mână, să ne scoată pe drumul mare al vieţii şi «să ne ducă de o parte», de acea parte în care ni se dă şansa să ne regăsim cu viaţa noastră trăită ca destin, ceea ce înseamnă: trăită pe cont propriu. Prima concluzie a acestei cărţi este: Vai de cei care nu au apucat niciodată să fie seduşi! Iar dacă este aşa, apare imediat întrebarea: Unde ne sunt seducătorii?“ (Gabriel...