Pascal Bruckner – Iubito, eu mă micşorez…

Solange: bogată, frumoasă, roşcată, 1,85 m. O minune de femeie! Léon: simpatic, orfelin, 1,66. Dragostea lor este nebună, oarbă, totală, rodnică: primul dintre cei patru copii ai lor nu întârzie să apară la nouă luni de la căsătorie. Dar, vai! Cu fiecare progenitură, Léon mai scade căteva zeci de centimetri, devine – spre disperarea lui – din ce în ce mai mic în ochii celor pe care îi iubeşte… «Pascal Bruckner a scris un roman de suspans comic şi usturător, care i-a reuşit. Se poate citi ca o pildă filosofică ce stigmatizează una dintre cele mai insuportabile tendinţe ale epocii noastre, cultul copilului-rege.» Livre Hebdo «Pascal Bruckner gustă din plin savoarea trecerii de la alegorie la farsă, adoptând tonul unei epopei rabelasiene. Nu te poţi abţine să nu râzi enorm la această metaforă a copilului fagocit, a femeii devorante şi a bărbatului devorat.» Elle «O fabulă tandră şi crudă, despre căsătorie şi paternitate, plasată în ţara lui Liliput. O lectură teribilă!» TV5 Monde «…denunţă la modul feroce cultura copilului-tiran, marcând totodată decesul supremaţiei masculine.» L’Express «O reuşită de clasă! Găsiţi aici Cele 120 de zile ale Sodomei pentru cititori de la 7 la 77 de ani.» Le Figaro Littéraire De acelaşi autor Paria Copilul...

Gabrielle Wittkop – Necrofilul

Dacă necrofilia ar fi o perversiune obişnuită, dintre acelea pe care le practicăm cu toţii ca preludiu la actul sexual normal (genital), nu aş fi scris acest cuvânt înainte. Raritatea necrofiliei şi în acelaşi timp reacţia noastră puternic negativă faţă de ea (scârbă, oroare chiar) se explică prin una dintre cele mai bizare îmbinări dintre Eros şi Thanatos. Cum este cu putinţă să iubeşti şi să te iubeşti cu morţii, acele fiinţe devenite materie, pentru că viaţa s-a retras din ele?...