Alexandru Cistelecan – Diacritice

Scena mare a comentariului e stăpînită însă de o regie remarcabil articulată în toate compartimentele spectacolului critic, mobil, inventiv, novator.

Jorge Luís Borges – Arta poetică

Cum nu ar fi putut fi inventat decât de el insuşi, Jorge Luís Borges trebuie că a existat. Astfel, cel mai semnificativ scriitor în limba spaniola de la Cervantes, Borges este, împreuna cu Trakl, Proust, Kafka, Th. Mann, Joyce şi Garcia Marquez, unul din autorii în lipsa cărora secolul XX ar trebui uitat mai repede. Probabil cel mai influent autor al ultimilor cincizeci de ani, acest orb clarvăzător ca Homer şi Joyce îşi datorează faima stilului şi inteligentei sale unice. Molipsitoarea sa Arta poetică este o introducere succintă şi delicată în arabescurile literaturii; ea denotă o cultură inuman de profundă şi extinsă pe care cititorul nici nu are de ce şi nici nu o poate ocoli citind-o. Dacă puţini scriitori de-a lungul istoriei au fost atât de învăţaţi ca Borges, nici unul dintre ei nu şi-a purtat greutatea ştiinţei lor cu atâta uşurinţă şi atât de umil. (New Yorker) De acelaşi autor Texte...

Adrian Chivu – Exit

Ceea ce numim anormalitate se naşte datorită încăperilor înguste; privindu-le şi explorându-le, ne putem da seama că, dacă ne apropiem suficient de acestea, toţi, dar absolut toţi, suntem anormali. E o concluzie care se poate citi în Mateiu I. Caragiale, în Blecher, în Simona Popescu sau în Adrian Chivu. De acelaşi autor Benzi...

Rob Riemen-Nobleţea spiritului. Un ideal uitat

Scrisă cu aşa o eleganţă, erudiţie şi elocinţă, cartea gânditorului olandez Rob Riemen nu poate fi decât o scriere de referinţă în istoriei ideilor. În “Nobleţea spiritului – un ideal uitat”clarifică simplu dihotomia identităţii omului modern. Relativismului lumii de azi, în care aproape că nu se mai face distincţie clară între Bine şi Rău, îi oferă o alternativă simplă: întoarcerea la valorile umanismului care sunt universale. Când viciile şi virtuţile călătoresc la vagoane de clasă, înţeleptul pribeag ia la pas umanitatea pentru a-i spune simplu cum să revină la principiile morale. Gândirea lui se bazează pe un argument simplu: o viaţă care nu e trăită în demnitate şi în care nu se caută Adevărul în pietate nu merită trăită. Compus ca un poem liric antic, într-o formă în care greu găseşti povestitorul, odiseea spiritului trece de la Platon, Socrate până în zilele moderne, cu o sfinţenie a scrisului din care rămâne paradisiac idea, nu autorul. Cu o efuziune iniţiatică, Riemen istoriseşte şi evocă precum un Psalm nevoia omului de a căuta Adevărul. Simplitatea relatărilor, sinceritatea autorului, profunzimea gândurilor conving cititorii de robusteţea morală a unui înţelept care, înainte de a se pune în lumină pe sine, luminează o cale justă pentru societatea modernă. Cât de fin este autorul se poate înţelege din primele pagini ale cărţii. La New York îşi planifică o cină cu Elisabeth Borgese. Sigur că numele nu vă spune nimic, aceasta fiind, nimeni alta, decât fiica lui Thomas Mann. Distinsa doamnă îi cere permisiunea de a-l invita la River Plate şi pe prietenul ei, Joe, “un pianist strălucit.” Cu o gentileţe demnă de un mare caracter, nu tulbură taina prieteniei profunde dintre cei doi, doar ne sugerează ceva. Omul, îmbrăcat modest şi cu o figură ursuză, intră greu în consonanţă cu olandezul, dar în cele din urmă îi destănuie că nimic în lume nu e ca...

Teodor Baconsky – Insula cetăţii

N-am „plăcut” nu pentru că aş fi scris anapoda, sau aş fi practicat impostura academică, ori pentru cã m-aş fi repliat într-un ezoterism gongoric, sau pentru cã aş fi tratat cãutarea adevãrului ca pe un pretext al egolatriei publice. N-am fost agreat (realmente) pentru că am căutat acest adevăr în afara cãrãrilor bãtute, cu care „taberele” culturii noastre — postmoderniştii laici versus paseiştii fundamentalişti — se obişnuiseră încă din regimul, dacă nu cumva din veacul anterior. Nu m-am înrolat în nici o grupare. N-am omagiat valori prestabilite: la Sibiu fiind, refuzasem pelerinajul spre Păltiniş, tot aşa cum, la Sihăstria găsindu-mã, nu cercetasem chilia Părintelui Cleopa. Nu mi-am însuşit nici figura solitarului fanatic, intoxicat de certitudini excentrice. Până şi acest tip terţiar — mizantropul de serviciu, însinguratul iconoclast — se face finalmente acceptat, ca o excepţie menită să reconfirme regula jocului. Nu şi „inclasabilii”. Pe lumea asta, deşi viu, ai nevoie de o...

Next Entries »