Octav Popa
Că omul blamează contemporanul şi agitaţia care îl sustrag de la atenţia pentru micile detalii devenite „de lepădat”, nu mai este o noutate. Că grobianismul câştigă teren în faţa gesturilor cugetate, nu ne mai miră. Că lipsa celor şapte ani de acasă mai poate fi corectată şi la vârste înaintate, asta chiar ne poate suscita atenţia.
Mihaela Nicola este o lady de un rafinament apus, expert în domeniul comunicării şi profesor de maniere elegante certificate de Şcoala de protocol de la Washinton. După însemnările de specialitate pe care le-a făcut odată cu lansarea cărţilor Publicitate (1999) şi Bazele publicităţii (2000), Mihaela a dat curs unei noi direcţii didactice, aceea a bunelor maniere, dând naştere volumului Cu mănuşi, un adevărat îndreptar de atitudine.
Cu mănuşi nu dictează reguli, ci le induce într-un mod persuasiv, o persuasiune cum numai un specialist în comunicare îl poate concepe, dând lectorului nerăbdarea de a pune în aplicare practicile de curtoazie şi politeţe asimilate în cele 253 de pagini. Acest ghid de conduită te învaţă că regulile de comportament nu au termen de valabilitate, iar contemporanitatea şi haosul cotidian nu este o scuză a lipsei de politeţe. Împărtăşind credinţa că mimetismul e forma în care evoluăm, şi că învăţăm de la cei ce fac lucruri şi gesturi măreţe, autoarea tinde să ofere un ton testimonial cărţii, o mărturie a ceea ce este omul Mihaela Nicola şi ceea ce revendică de la alţii. „Acest ghid de conduită este definiţia proprie despre ceea ce e voie şi ceea ce nu e voie, despre ceea ce e inspirat şi ceea ce nu e inspirat să facem în cele mai diverse situaţii din viaţă”, ne mărturiseşte ea.
Cât Despre maniere, învăţăm că respectarea regulilor sociale sunt absolut benevole dar decisive pentru felul în care îţi colorezi personalitatea în funcţie de care restul te vor, sau nu în preajma lor. Aici apare Nevoia de politeţe, efectul pe care „Mulţumesc”,” Te rog”,”Bună ziua” îl poate avea atât asupra celui care le rosteşte cât şi asupra aceluia căruia îi sunt adresate. Punctualitatea ia şi ea parte la definirea gradului de seriozitate pe care îl acorzi lucrurilor, dar mai ales, a responsabilităţii cu care te raportezi la noţiunea cea mai valoroasă a existenţei umane: timpul.
Un om impecabil este şi un bun comunicator. Ritmul în care rosteşti cuvintele, vocea şi accentul, entuziasmul, tonalitatea, volumul, timbrul vocii te pot transforma într-un interlocutor adorabil, sau din contră într-unul indezirabil. Împletirea armonioasă a acestor elemente te recomandă ca personalitate, ca individ.
Frazele lungi începute cu „Deci…”, „Mi-ar place” în loc de „Mi-ar plăcea”, pot fi corectate prin citirea unei cărţi pe săptămână, pentru că, spune autoare, „Nu-i grav să nu ştii, e grav să nu progresezi”.
În ceea ce priveşte Viaţa de familie, „normele minimale de purtare civilizată, politeţea, armonia sunt forme molipsitoare de manifestare şi abc-ul lor începe din casa în care locuieşti”.
Relaţiile şi relaţionarea se insinuează pe parcursul întregilor etape ale vieţii, cu oameni şi în situaţii mai mult sau mai puţin aşteptate. Că eşti singur sau în căutarea unor prieteni noi, că ai o întâlnire romantică ori eşti la capătul unei relaţii, că eşti pe punctul angajării sau concedierii, fiecare situaţie presupune o conduită, o atitudine corectă şi elegantă , iar Mihaela Nicola ţi-o recomandă mereu pe cea mai bună. Acestea sunt doar o parte a temelor pe care cartea le aduce în discuţie şi pentru care te pregăteşte să le întâmpini precum o lady. Ia aminte, într-un restaurant bărbatul intră primul şi se ocupă de haina doamnei, aperitivele reci se mănâncă cu mâna, iar pe scaun te aşezi dinspre partea ta stângă (drepta scaunului). Un om valoros trebuie să îşi însuşească şi toate aceste norme de comportament social. Cartea abundă în astfel de lecţii protocolare, pe care dacă nu ai avut şansa să le studiezi în şcoli de specialitate, acum ai această oportunitate sub îndrumarea Mihaelei Nicola.
Cu mănuşi revitalizează respectul, duce o pledoarie pentru fineţe şi eleganţă, oferindu-ţi spre încercare o paletă de reguli cu care te poţi picta pe tine şi în fundal o lume mai frumoasă.
Arareori întâlneşti o astfel de carte care să impună de la sine o ipostază anume, demnă, în care să fie citită. Dacă stai trândav în confortul propriului fotoliu de lectură ar fi bine să-ţi revizuieşti ţinuta, iar dacă ieşi în lume ţinând în mână o carte de un asemenea rafinament ar fi bine să fii posesorul unei maichiuri impecabile. „Oricum” şi „treacă-meargă” nu mai funcţionează de această dată.
De acelaşi autor
„Regăseşti la Matei Vişniec forţa imagistică, în concentrări dense de alegorie şi simbol, amplă arcatura parabolică, acuitatea senzorială, lexicul bogat – dar în expresii eliptice – vehementă stilistică, precizia şi fineţea detaliilor şi intelectualizarea emoţiei, care sunt caracteristici ale celui mai bun teatru postbelic.“ (Valentin Silvestru)
Volumului Nuferii mor în cadă i s-a acordat Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor din România în anul 2007.
Anul 1897. Un bărbat este găsit fără cunoştinţă, în câmp, lângă Bucureşti, în zona „moşiei Băneasa“. Nimeni nu ştie exact ce e cu el şi fiecare bănuieşte altceva: e un escroc internaţional care vrea să-şi piardă urma? Un criminal? Un bolnav? Încetul cu încetul, în jurul lui se adună o mulţime de oameni: un medic şi fiica lui, un poliţist, un comisionar în vârstă de 8 ani, care umblă prin toată Capitala cu scrisori şi pachete şi, nu în ultimul rând, gazetarii de la Universul.
Multă vreme, cine citea Pe strada Mântuleasa era mirat de banalitatea străzii bucureştene cu acelaşi nume-ficţiunea eliadescă părea a se fi iscat din nimic. Andreea Răsuceanu urmărind, dimpotrivă, istoria străzii în socumente, a descoperit personaje uluitoare de vii, colcăind pe patimi, vise şi ispite. Semnele destinelor, căutate de Eliade au fost scrise în ochii şi truprile locuitorilor străzii. Fărâmă, unul dintre ei, a întâlnit-o ăe Andreea Răsuceanu într-o după amiază pe o bancă şi i-a spus povestea Cele două Mântulese.
Dimineaţa pierdută a primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor. Dramatizat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Bulandra (1986). Adaptare radiofonică (2006). Publicat în Estonia (1991), Franţa (2005), Bulgaria (2007), Israel (2007). Va apărea în 2009 în Spania şi Ungaria. „O dimineaţă «pierdută», dar un veac câştigat, se poate spune în legătură cu romanul Gabrielei Adameşteanu şi cu titlul lui. El transmite nu numai un puternic sentiment al istoriei, ci şi un puternic, extraordinar sentiment al vieţii şi, mai ales, al trecerii ei… Personajele se afla când într-un plan temporal, când în altul. Îi vedem tineri şi bătrâni, copii, adolescenţi, adulţi. Morţii învie şi încep să trăiască în faţa ochilor noştri o intensă viaţă, iar despre cei vii aflăm că de fapt au murit.
Din lumea fără de fruntarii a ultimelor decenii, Liviu Bîrsan plăsmuieşte un roman plin de tensiune, tragism şi poezie. Universul creat în 
Un interesant eveniment intercultural a avut loc recent la Muzeul Ţăranului Român. Lecturilor publice ale poetei 
Curiozitatea lui Adrian Majuru pare infinită. Ea l-a condus cu vremea spre o formaţie interdisciplinară incluzând etnografia urbană, etnologia, antropologia, psihopatologia, sociologia. Cu instrumente atât de diverse, a scris fără complexe despre: cerşetorie, delincvenţă, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostituţie, ca să nu enumăr decât o parte dintre aceste teme ce ţin de sfera marginalului şi a undergroundului. Ceea ce au în comun studiile sale — toate cu aerul unor poveşti senzaţionale — este că sunt toate legate de istoria Bucureştilor. Graţie preocupării sale — şi folosesc termenul doar fiindcă cel de obsesie riscă să aibă o nemeritată conotaţie negativă — pentru misterele şi întunecimile marelui oraş, pentru ceasurile lui de slavă, ca şi pentru personajele sale pestriţe şi pitoreşti, Adrian Majuru este creatorul unui Bucureşti balzaciano-dickensian, fremătând de viaţă, lumină, cruzime, mister şi poezie.
Octav Popa
Gabriela Adameşteanu îndeamnă la o lectură mai profundă a comportamentelor umane de aparenţa inofensivă, de suprafaţa benigna, şi în aceasta mi se pare că stă valoarea de subtilitate şi de pătrundere ieşită din comun a prozei sale. Calitatea acestei literaturi stă în chiar rezerva şi modestia ei, plină de ambiţii; şi mai orgolioasă, mai substanţial orgolioasă decât a celor stăpâniţi doar de vanitatea literară a întâietăţii. Gabriela Adameşteanu reţine prin atenţia privirii, prin seriozitate profesională, nu o seriozitate mohorâta, lipsită de har, ci una care ţine strâns de firea scriitorului adevărat, capabil să pună mai presus de orice obsesia unei pagini bune, dense, definitiv aşternute dacă este cu putinţă; şi iată că este.
Mircea Cărtărescu Ce vreme şi ce vremuri stranii trăim! Suntem la jumătatea lui martie şi iarna, departe de a fi o amintire, cum ar fi fost firesc, ne aduce în memorie cumplitele ninsori din ’53-’54, tot din martie şi aprilie, de care 
