Andrei Codrescu – Ghid dada pentru postumani

De Marius Ghilezan Ghidul dada pentru postumani nu e un simplă barcă prin torentul diluvionar ticluit de un român în Café de la Terasse din Zürich, instituţie de pierdut vremea, încă din 1916, când dintr-un plictis al istoriei,  Andrei Codrescu i-a găsit la o partidă de şah imaginar pe V.I. Lenin, babacul comunismului  şi pe Tristan Tzara, babacul dadaisimului. Alegoria urmăreşte, la bifucraţie, cele două căi ale lumii revoluţionare. Una spre crime, gulag şi dictatură a proletariatului şi alta spre spargerea canoanelor, libertate absolută şi desfrâu.”Dadaismul joacă pentru haos, libidou creativ şi absolut, comunismul pune energiile în slujba raţiunii, ordinii, a unei toximonii sociale care duc la crearea omului nou”, prezumă Andrei Codrescu, de la începutul eseului. Totul curge în scris ca la cabaret. E o concordie în dezordine de  nedescris. Când apar mugurii naţionalismului, pârgul explodează. Unii din ceata de beţivi, petrecăreţi sau visători se consideră nedretăţiţi la masa succesorală a patrimoniului. Nici nu se lansează bine proclamaţia către lume, că unii se şi revendică drept titulari ai numelui mişcării. Ce nu spune făţiş Codrescu, dar sugerează, e provenienţa cuvântului. Originea e neclară. Cercetători ai avangardei susţin că la o masă s-a înfipt un cuţit într-un dicţionar german şi primul cuvânt ieşit din vârf a fost Dada. Alţii, că ar fi de origine română. Codrescu pune o lumină asupra culturii din România. Peisajul intelectual de la noi, la începutul mileniului trecut, „datorită coexistenţei tuturor ideilor pe jumătate demolate de alte idei, era asemănător ruinelor din Piranesi, din care a răsărit ceva ce nici cea mai vizionară avangardă pariziană nu anticipase, dadaismul”, aşa notează Codrescu. Deşi scrie de aproape patru decenii numai în engleză, traducătorul său loial Ioana Avădani, făcându-i un come back de nici nu se simte rătăcirea prin limba lui Shakespeare, mai aduce o ofrandă ţării sale de origine. Andrei Codrescu a plecat demult. Şi bine a...

Andrei Codrescu: “Facebook şi celelalte „social networks” sunt instrumente de scărpinat spinarea Diavolului”

– Cu ce v-a supărat reţeaua lui Mark Zuckerberg? – Mi-a irosit timpul, ceea ce am ştiut înainte de-a deschide un cont pe Facebook, dar pentru că-s ardelean nu cred în ce nu provine din experienţa mea directă. Când am văzut cu ochii mei pe ceas că trei ore treceau în fiecare zi după ce deschideam Facebook, m-am trezit. El îmi furase trei ore în care-aş fi putut să fac ceva mai util, să tai lemne, de exemplu. – Facebook nu e un instrument facil de socialializare a scriitorului cu proprii să-i cititori? – E un „echo-chamber,” o cameră-ecou; îţi auzi propriile opinii şi prejudecăţi reflectate de mii de oameni care îşi imaginează că reţeaua o să le redea perfecţiunea pe care au ratat-o în viaţa cea de toate zilele. Această reţea este un fel de prăvălie Madame Bovary: te reflectează prin alţii cum vrei să fii, nu cum eşti. Fiindcă această fisură dintre ideal şi real e condiţia burgheză par excellence, situl e o prăvălie unde ţi se fură timpul real şi ţi se dă în schimb o iluzie. E kitsch toată chestia. Continuare —–> – Roddy Doyle, câştigătorul Booker Prize, zicea recent că e recomandabil ca autor să pierzi câteva minute pe zi cu blogul. De ce nu folosiţi acest instrument de comunicare? – E-mailul pe care-l folosim noi este instrument bun de comunicare: Facebook şi celelalte „social networks” sunt instrumente de scărpinat spinarea Diavolului. Pe e-mail aştepţi răspuns nu ecou. Roddy Doyle nu ştie cât costă un minut? Pentru vânzătorii de reclame un minut cu un milion de oameni costă exact un bilion de dolari. – Internetul e bun doar pentru rostogolit trailerele noilor cărţi? – Internetul este un mediu larg, şi ar fii grozav dacă ar fi bun pentru ce zici, dar din păcate majoritatea canalelor lui nu-s bune nici pentru anunţuri personale nici pentru...

Andrei Codrescu – Contesa sîngeroasă

În zadar vor unii să repoziţioneze Transilvania ca pe un “Karpatian Garden,” când  în mentalul colectiv, Brian Stoker a lăsat urme adânci cu Dracula. Şi nici nu a fost  în teritoriile descrise. Dacă românilor nu le convine povestea, nici ungurii nu vor să recunoască de ce cruzime a fost în stare  Elisabeta Báthory, din Transilvania. Mulţi au încercat să-i facă un profil literar. Nimeni nu a izbutit, insă, precum sibianul Andrei Codrescu în Contesa sângeroasă. Printr-o minuţioasă documentare, a reuşit nu numai un portret romanesc, chiar o descriere a unei epoci, cu elemente de veridicitate. Cititorul este coborât atent, fără a fi îmbrâncit pe scările istoriei, în camerele de tortură, printre instrumente de zdrobit oase, colivii pentru supliciul virginelor şi chei care se înroşeau în foc şi apoi se aplicau pe corpurile fine.  Scriitorul a simţit nevoia să se explice:“Râul subteran al istoriei este compus din toate poveştile neterminate ale tuturor fiinţelor omeneşti care au trăit vreodată. Părţile neterminate care îi formează apele se vântură înainte şi înapoi, în efortul de a se desăvârşi. Nu pot, fără noi, să-şi găsească încheierea şi de aceea sunt atât de tensionate, atât de agitate, de smintite…dacă ajung la noi se produce o catastrofă”. Ea a ucis, conform legendei, şase sute cincizeci de fecioare şi s‑a îmbăiat în sângele lor, dorind cu orice chip să‑şi reîntinerească astfel propriul trup. De asemenea, credinţele populare ardelene susţineau că în nopţile friguroase stelele coboară pe pământ şi se împreunează cu lupii. Aici a reuşit Codrescu să îmbine magicul cu evidenţele istorice pentru constucţia portretului terorii.  Încă de la început, precum un prolog, autorul a descris stările de groază prin care a trecut Elisabeta, atunci când răsculaţii lui Doja i-au ucis surorile şi a fost adăpostită de urâţenile pământului izgonite din sate Avea doar 12 ani. Întoarsă la Palat, animalul răzbunării creştea în ea. A şi provocat...

Andrei Codrescu – Wakefield

Wakefield duce o viaţă tihnită la New Orleans, printre cărţi şi mobile de bun-gust, când Diavolul, pradă depresiei din pricina birocraţiei şi a concurenţei dure de pe lumea cealaltă,  îi face o vizită şi îi acordă un răgaz de un an pentru a găsi un mod de viaţă autentic, altminteri urmând să-i ia sufletul. Astfel începe odiseea protagonistului prin America zilelor noastre, o lume a conflictelor interculturale şi interetnice, a globalizării şi tehnologizării, populată de iniţiaţi New Age, miliardari corporatişti, colecţionari de artă şi ecologişti militanti. De acelaşi autor: Prof pe drum Scrisori de New Orleans Ghid Dada pentru...

Codrescu a intuit: Hitler a jucat şah cu Lenin (dovada)

Printr-o alegorie de substanţă, Andrei Codrescu i-a găsit la o partidă de şah imaginar pe V.I. Lenin, babacul comunismului  şi pe Tristan Tzara, babacul dadaisimului, în ultima sa carte: Ghid dada pentru postumani . Alegoria urmăreşte, la bifucraţie, cele două căi ale lumii revoluţionare, scriam la apariţia volumului: Una spre crime, gulag şi dictatură a proletariatului şi alta spre spargerea canoanelor, libertate absolută şi desfrâu.”Dadaismul joacă pentru haos, libidou creativ şi absolut, comunismul pune energiile în slujba raţiunii, ordinii, a unei toximonii sociale care duc la crearea omului nou”, prezumă Andrei Codrescu, de la începutul eseului. Recent, o fotografie după o gravură care-i prezenta pe tânărul Adolf Hitler şi adultul Vladimir Ilici Lenin, jucând şah, acum o sută de ani, a fost publicată de către prestigioasa publicaţie britanică The Telegraf. Aceasta provine din colecţia privată a profesoarei evreice de artă a Furerului,  Emma Lowenstramm, care a mărturisit mai demult jocul, gravura având, de altfel, pe spate semnătura celor doi dictatori care au schimbat faţa lumii. Foto: BNPS În 1909, când se afla în casa renumitei familii evreieşti, Hitler era un jobbing artist, pictor începător. Acolo l-a cunoscut pe Lenin, aflat în exil, datorită acţiunilor sale antiţariste. La începutul celui de-al doilea război mondial, familia de evrei a fugit lăsând bunurile, inclusiv gravurile şi tabla de şah, femeii de serviciu. Acum stră-stră-nepotul servitoarei scoate la vânzare imaginea celor doi şahişti plecând de la suma de 40.000 Lire sterline.  Vânzătorul preferă să rămână anonim, după ce tatăl acestuia s-a chinuit o viaţă să probeze autenticitatea documentului, investind sume semnificative în expertiză. După cum se vede, Hitler juca cu piesele albe, fiind aproape de geam, iar Lenin, în penumbră, cu cele negre. Să probeze această mărturile că Lenin era agent german? se întreabă unii dintre specialiştii consultaţi de The...