Alexandru Cristian – Biblioteca lumii

Istoria curge în faţa noastră ca un râu fără margini. Orice eveniment are o semnificaţie. Istoria nu are sfârşit sau început. Istoria este istorie. A defini istoria este ca şi cum ai lua biblioteca din Alexandria şi ai descrie o pagină oarecare dintr-un tom aflat pe un raft. Imposibilitatea de a defini istoria îi dă o greutate anume. De la începutul scrisului cărţile s-au întemeiat pe o valoare relativă. Cartea este o oglindă ce priveşte într-o perspectivă istoria lumii. O bibliotecă poate să cuprindă milioane de pagini dar nici o carte. O carte este un univers definit şi acceptabil. O carte nu este vis, himeră sau haos. Rafturile bibliotecilor sunt pline de rumeguş şi de carton. O singură bibliotecă conţine cărţi, biblioteca lumii. În această bibliotecă se află marile cărţi ale civilizaţiei. O carte din această bibliotecă a schimbat destine, opere şi vieţi. Actul creaţiei cărţii este un sacrificiu echivalent cu asceza. Creatorul îşi impune un anumit mod de viaţă pentru a termina cartea. În funcţie de nevoinţă cartea va rămâne sau nu în biblioteca lumii. Cervantes a scris fără o mână, Shakespeare chinuit de nesiguranţă, Schiller răpus de sărăcie, Milton a scris  orb. Marii creatori au jertfit viaţa, sufletul sau trupul pentru creaţia lor. Pentru a avea un loc în biblioteca lumii. Borges spunea că biblioteca este locul desăvârşirii noastre, dar nu orice bibliotecă. Biblioteca lumii este un loc în care marile creaţii îşi găsesc locul. De ce unele cărţi rămân în istorie şi altele nu? Pentru că autorii lor nu au practicat asceza creaţiei şi exerciţiile nevoinţei. Plămădirea cu sudoare, chin şi suferinţă a unei cărţi îţi dă cununa nemuririi acelei cărţi. Eminescu şlefuia poeziile ca pe diamante rare, avea răni pe corp de la sute de ore de stat pe un scaun tare şi scriind, rescriind, scriind opera sa veşnică. Perpessicius cu o mână şi cu...

Alexandru Cristian – Amintirea literaturii

Tot scrisul se pierde în spirala nepătrunsă a timpului. Un strigăt în coborâre se aude, Cuvântul. Scris, vorbit, creat acesta ne salvează de la eterna tristeţe a veşniciei. Frica de veşnicie este frica de pierdere în Absolut şi gol. Paradoxul fricii de veşnicie este frica de Absolut, absolutul nu este gol, ci este un plin metafizic ce izvorăşte din pneuma divină. Literatura este un drum care ne scapă de pădurea veşniciei. Ocolind veşnicia, totuşi, ne aducem aminte…  Cărţile îşi au drumul lor pe care nici un profet nu îl poate prezice. Urma care apasă asupra culturii umane este cartea, iar literatura este mediul de creaţie şi dezvoltare al cărţi. Memoria scrisă este eternizată de hârtie. Gândurile aşternute pe hârtie sunt ca hieroglifele sculptate în argilă. A eterniza sentimentele şi ideile este cea mai mare realizare a omului în istoria civilizaţiei. Fără acest proces de eternizare fascinantele civilizaţii antice erau praf de stele în lumina Istoriei. Scriind ceva îmi amintesc de lucruri la care nu mă gândisem înainte.  Memoria literară precede memoria biologică. Când citim cuvintele şi ideile se împletesc cu amintiri ale rândurilor scrise sau citite. Memoria literară este un atribut ce aparţine doar scriitorilor. Umberto Eco spunea că nu putem traduce fiecare cuvânt sau fiecare frază dar putem rememora fiecare idee. Fiecare carte creată este amintirea unei cărţi citite sau scrise. A scrie este a ne aminti. A ne aminti înseamnă a eterniza ideea noastră de existenţă. Câte generaţii nu s-au scurs în negura timpului…? Doar timpul le mai cunoaşte. Amintirea literaturii este putinţa de a deveni eterni prin cuvinte şi nu prin fapte. Să rememorăm amintirea lumii citind.                 Astfel totul este nimic şi noapte fără stele… De Alexandru...

Alexandru Cristian – Politicile de securitate ale Chinei și Japoniei la începutul secolului XXI

Acestă apariție editorială probează viziunea profundă și sitematizată a celor doi protagoniști ai lucrării

Marius Ghilezan – Hoţia la români

De Alexandru Cristian Suma viciilor este constantă. Un popor are vicii sau doar ideologii? Românii au o ideologie a hoţiei, ne spune Marius Ghilezan. Ideologie sau nu dar furtişagul s-a furişat pe uşa din dos de-a lungul istoriei noastre si a ieşit pe uşa din faţă. Hoţia la români este o carte eveniment despre istoria poporului român. Un popor curajos şi întreprinzător dar chinuit de viciul hoţiei. Istoria unui popor este direct proporţională cu calitatea cetăţenilor poporului, ne învaţă Marius Ghilezan. Un popor sănătos produce şi o istorie morală şi justă. În România există o groaznică butadă ce se referă la starea de fapt a societăţii noastre ’’ Adevărul  e că în ţara asta se fură la greu’’. Păcăleala este o altă manifestare a tendinţei cleptomane a poporului român. Marius Ghilezan ne spune că în istoria noastră furatul nu este perceput ca o patologie ci ca o năstruşnicie. Este un lucru haos, comic şi plin de realitate. Un om mai deştept îl păcăleşte şi îl fură pe celălalt, vina este de fapt acelui păcălit. Interesantă psihologie inversă… Moralitatea este o stare de tensiune impusă de conştiinţă, aceasta este definiţia autorului asupra moralităţii. Fără a dori să fie vreun moralist, Marius Ghilezan este un realist pragmatic ce ne pune în faţă posibilităţile acţiunilor noastre. Dacă vom greşi conştiinţa ne va chinui un timp îndelungat până la repararea greşelilor, iar pedeapsa este chinuitorul gând al păcatului comis. Amuzant sau nu furatul este sportul naţional al românilor, ne spune Marius Ghilezan cu un rânjet amar în colţul gurii. Din păcate în România furatul a devenit un mod de a fi, o confirmare existenţială. Dacă a trecut ziua sau luna şi ’’nu ai produs ceva’’ eşti luat în derâdere de ceilalţi. Marius Ghilezan este creatorul termenului de furtocraţie dar şi  a reprezentării sale reale, ”Hoţescu şi Asociaţii”. Furtocraţia este modul de guvernare al...

Alexandru Cristian – Naşterea literaturii

La început a fost Cuvântul. Fiinţarea cuvântului a fost forma scrisă. Cartea a fost materializarea începutului Universului. Într-un Univers fără glas cartea a fost cea care a povestit lumii întregi istoria acestui enorm spaţiu. De la începuturile omenirii cartea a fost păstrarea memoriei istoriei. Cartea precedă istoria prin faptul că vorbeşte de ea. Fără carte şi istorie Universul este gol şi imens. Primii scriitori au fost scribii care au pus pe tăbliţe sau papirusuri întâmplări cunoscute şi trăite în acel timp. Istorii şi poveşti care au fost şi vor rămâne uitate fără Cuvânt. Istoria cărţilor este istoria lumii. Cărţile nu vor putea oferi o imagine de ansamblu pentru că şi ele sunt subiective. Cuvintele sunt filtrate prin mintea autorului. Un rând scris este o imagine subiectivă, un gând subiectiv sau cel puţin o expresie personală. A nega rolul cărţilor în istoria lumii este ca şi cum ai nega rolul oxigenului în viaţa pământească sau rolul sufletului în viaţa transcendentală. Existenţialismul afirmă viaţa omului pe acest pământ şi istoria lui. Cărţile afirmă viaţa şi trăirile omului. Cărţile sunt supraexistenţiale. Metafizica livrescă este asemănătoare cu actul de credinţă. Omul ia cunoştiinţă de Dumnezeu în varii situaţii, cartea ne face cunoscută viaţa prin rândurile ei. Naşterea literaturii este naşterea poveştii lumii. Ca orice poveste are ceva mistic şi romanţat, dar adevărul se naşte din iluzia trăită. De fapt ce este adevărul? Sute de minţi s-au sacrificat ani întregi şi nu au aflat răspunsul la această întrebare. Este trăirea umană, revelaţia divină, concepţia noastră despre lucruri? Întrebări care nasc şi răspunsuri. O dialectică a vieţii. Cartea este o omiletică a trăirilor umane, iar poeziile sunt inima şi sufletul omului povestite. Fără literatură nu ştim că existăm, afirmarea existenţei noastre pământene este prin cărţi. Dacă tăcerea pune stăpânire pe cuvânt atunci moartea îşi face loc printre noi. Renunţarea la cărţi şi literatură este renunţarea...