Doru Braia Când un european cu state mai vechi în comunitatea continentală vine pentru prima oară în România, reacţia acestuia este implacabil stupefacţia. Din primul moment. Indiferent de mijlocul de transport folosit, constată imediat că timpul alocat călătoriei se supra-dilată de îndată ce a trecut fruntariile mioritice.

Dacă a ales să vină cu maşina, după ce a parcurs mii de kilometri cât se poate de confortabil, este obligat să-şi reconsidere părerea despre ceea ce înseamnă a fi conducător auto şi să-i pară rău că nu a urmat, după şcoala de şoferi, şi un extra-curs de cascadorie automobilistică. Şosele ce-ţi dau impresia că doar ce-a trecut Al Doilea Război Mondial pe aici, căruţe şi tractoare obosite ce intersectează anapoda fluxul circulaţiei intense, pe un aşa-numit Drum European(!!), localităţi străpunse haotic de traseele preţios marcate a fi internaţionale, pe mijlocul cărora se desfată toţi cheflii de pe la nunţi, botezuri, dar şi înmormântări, agenţi de circulaţie în uniforme ponosite care-ţi atrag atenţia, mişcând din urechi, că te afli în ţara bacşişului (era să scriu Codului) rutier cu cea mai flexibilă aplicare, marcaje şi indicatoare ce te trimit oriunde altundeva numai la destinaţia dorită nu etc.

Dacă a preferat calea ferată şi a mai trebuit să şi schimbe la graniţă vagonul cu unul autohton, europeanul nostru se pomeneşte introdus nevoit în… tunelul timpului. Spre trecutul de nicăieri. Deodată, viteza de croazieră de minimum 200 km/oră devine una a melcului, tangajul vagonului îl face să se întrebe dacă nu cumva în preţul biletului, din neatenţie, a fost inclusă şi o regată oceanică, opriri interminabile, în plin câmp, îi sunt justificate cu nivelul mercurului din termometru, toaletele arată precum podeaua unui saivan ş.a.m.d.

Sosit pe calea aerului, imediat ce a ieşit din aeroport, este acostat de ţigănuşi zdrenţuroşi, lihniţi de foame, care îi cer milostenie cu un glas ce-ţi frânge inima, pe şoseaua spre Bucureşti praful se ridică ca pe un drum din Afganistan, camioanele într-o rână aruncă prin eşapament nori negri, precum camuflajul antiaerian, clădirile ce-i ies în cale străjuiesc cu faţade jupuite parcursul spre metropola pavoazată, ca o babă sulemenită, cu o sumedenie de steaguri albastre şi 12 steluţe galbene (numărate bâlbâit de un fost ministru al Educaţiei!), iar odată intrat în Capitală remarcă repede bordurile mâncate de timpuri precum lemnul atacat de carii (fără să ştie, desigur, că numai ce-au fost montate de un fost primar „deştept”) şi băltoacele imense prin care şoferii trec cu viteza necesară duşării pietonilor.

Priveşte cu compasiune în jur şi-şi aminteşte cifrele şi graficele analizelor despre ţara în care tocmai a descins, de la cele mai prestigioase instituţii de profil. România este clasată pe ultimul loc din Europa la aproape toţi parametri, venitul (oficial) pe cap de locuitor depăşeşte cu foarte puţin suma ce doar a cheltuit-o pentru trotineta celui mic, Bugetul public abia dacă acoperă strictul necesar existenţei unei structuri statale. Oftează, autoconsolându-se, şi porneşte temerar expediţia pe la Polul Sărăciei europene…

Ajuns la hotelul prenotat de acasă, stupefacţia se intensifică, dar în sens invers. Incinta strălucitoare de la intrare, personalul poliglot îmbrăcat la patru ace, cazarea într-un superb apartament, pe acelaşi nivel cu suita ce l-a găzduit pe marele Luciano Pavarotti şi alţi monştri sacri ai scenelor lumii (câţi copii suferinzi − refuzaţi de oficialităţi − ar fi putut fi salvaţi în clinicile din străinătate, cu banii cheltuiţi pentru gajurile starurilor??), meniul servit în restaurantul sclipitor poate ţine oricând piept acelora servite la Negresco, pe Coasta de Azur.

Plimbarea pe bulevarde îl uimeşte definitiv. Vitrine impecabil amenajate îl îmbie la cumpărături pe care nu şi le-ar putea permite o viaţă, dar spaţiul dintre rafturi este ticsit de lume cu portofele doldora, şirul de automobile de pe caldarâm îi dă impresia că se află la salonul automobilistic de la Geneva, mesele teraselor şi restaurantelor sunt ocupate ochi, la preţuri pe care şi el le cheltuie, odată pe an, la aniversarea căsătoriei, la fiecare colţ de stradă dă peste câte un Cazino unde ruleta se învârte pentru imense sume în Euro.

Dă curs invitaţiei făcute de cunoştinţa întâlnită la punctul de frontieră, în compartimentul de tren sau în cabina avionului. Este luat cu un ditamai Q7, amenajat ca o navă spaţială, ajunge într-un cartier rezidenţial de ultimă generaţie şi pătrunde într-o vilă cum numai Bill Gates, G. Soros sau Rockefeler şi le-ar putea permite. Gazda începe o conversaţie foarte interesantă şi, astfel, află că peste 90% dintre români deţin câte o proprietate sau mai multe (în Germania, „locomotiva” Europei, abia dacă reuşesc performanţa vreo 42%!), în vreme ce 11 milioane figurează în scripte ca asistaţi social(!!!), Băncile şi-au înmulţit sediile mai dihai decât pe Wall Street, deci se îmbulzesc afacerile, comisioanele de tot felul s-au aglomerat precum peronul metroului tokiot, devenind o societate ce socoteşte, de la mic la mare, numai în procente, gândul oricărui român, de la naştere şi pân’ la moarte, este cum să-şi depăşească aproapele, cu capră cu tot…

În cazul în care musafirul nostru şi-a programat şi un sejur, vara, pe litoralul Mării Negre sau, iarna, pe Valea Prahovei, se cruceşte cu siguranţă când vede câţi băştinaşi populează plajele ce concurează (doar la preţ) Riviera franceză sau se dau cu schiurile şi săniuţa pe pârtiile taxate ca la St. Moritz. Sute de mii de oameni bronzaţi sau îmbujoraţi îl întâmpină cu bucurie, fără nici cea mai mică urmă a grijii pentru ziua de mâine. Un tzunami, vara, şi, iarna, o avalanşă a bunăstării îi îneacă instantaneu compătimirea resimţită la începutul călătoriei sale prin ţara care se smiorcăie pe la fiecare reuniune internaţională ca un copil rămas orfan în urma unui cataclism.

După un timp, se întoarce acasă şi-şi împărtăşeşte impresiile prietenilor şi colegilor: „Am fost în România. Ţara aia pe care voi o credeaţi situată dincolo de Anatolia. Să vezi şi să nu crezi! Românii se lăfăie ca belferii, cu de toate, înconjuraţi de o mizerie de nedescris. În loc să-şi facă ordine singuri, stau pe la uşile noastre şi ne cerşesc o cotă tot mai mare − europeană! − din impozitele noastre. Nu le-aş da nici o firimitură, au de toate. Le lipseşte doar mintea. Cea de pe urmă…”.