Grigore Gherman De-a lungul secolelor, poezia a descrețit frunți obosite și a îndulcit buze vinete, a pășit în figura unui personaj istoric spre gloriile unei epoci moderne, apoi postmoderne, păstrând în solul ei Cuvânt de la începutul începutului.

Ea, uneori, și-a manifestat menirea divină, alteori – mai puțin, însă de fiecare dată, a fost un panaceu incomparabil pentru cei care au scris-o, cu penița sufletului, și pentru cei care, cu ochii inimii, au citit-o.

Pandelia Radeș confirmă lucrul acesta, dovada fiindu-i volumele proprii de poezie, apariții editoriale care s-au bucurat de aprecierile  unui public vast de cititori. Volume ei, Voie bună la cei mici, Lacrimi și vers, Balsam pe suflet, Golgota neamului românesc, s-au epuizat pe neobservate, ele fiind difuzate gratuit prin școlile din țară și din afară.

Poeta noastră e adepta poeziei de factură tradițională și a început să scrie la 50 de ani, anotimp tomnatic în care frunzele îngălbenite de ani bat tot mai insistent în geamurile vieții; anotimp al scrisului în care unii poeți nu mai au ce spune cititorilor și nu mai au nici vlagă în cuvântul poetic. Pandelica Radeș riscă, trecând peste vârste și  intrând, ca o elevă temerară, în clasele primare ale poeziei, apoi și în cele medii, iar în această lume colorată de ficțiuni și de metafore, eleva e cât se poate de liniștită, deși valurile trăirilor ei sunt tulburi, zbuciumându-se și lovindu-se unul de celălat. Această elevă vrea să fie inventativă, încearcă să răspundă la întrebările profesorului ce are un nume neobișnuit, Destinul, frecventează prelegerile Vieții, și învață singură limba fortuna labilis.

Pandelica Radeș nu are pretenții literare, de aceea nu și-a permis să depășească unele stindarte clasice, tradiționale, care niciodată nu vor fi vetuste și nu vor rugini.

Pe făgașul rimelor, poeta se regăsește, sub sorii galbeni ai unei speranțe mare cât un cer. Ea, scriind, își resimte rădăcina stejarului românesc sădit în sângele familie sale, de care nu se poate rupe, precum nu poate fi rupt un astru.

Lirica ei feminină e un amalgam de doruri și viziuni, de trăiri și regrete, de lacrimi și bucurii. Din acest motiv, necesitatea actului ei de creație, scrierea în sine a Pandelicăi Radeș, nu cer vreo înșirare de apostrofări sau accente critice. Ea își scrie poezia de parcă și-ar scrie zilele și amintirile într-o agendă a memoriei timpului.

Pandelica Radeș e o poetă a mai multor categorii de cititori din diferite spații românești. Ultimul volum al poetei realizează o legătură aproape zeiască între ea și Ținutul Herța, teritoriu românesc, dar care, ca o pagină, a fost rupt din cartea istoriei noastre. Golgota neamului românesc iese de sub teascul tiparului în 2010 la Editura PIM și se deschide cu un motto de Dumintru Matcovschi: „Întoarce-te, poete, la Neam şi la durere!/ Moaie-ţi pana în suferinţa Neamului!”. Epicentrul, însă, îl constituie o lume de reverie spre care aspiră poeta, acesta esta blazonul dintâi al cărții, care are ca temelie un dor folclorizat până în adâncul plămânilor. Pe acest dor, poeta îşi clădeşte, cărămidă cu cărămidă, templul slovelor, măsoară centrimetrii adevărului, pașii timpul și laturile minciunii. În el, ea îşi revede copilăria alergând pe şesuri de aur, îşi regăseşte dimensiunea spaţiului complet de care are mai are nevoie acum. În el, poeta justifică și doinește, se roagă și plânge:

„La hotarul ţării mele, tot privesc spre Cernăuţi

Şi oftez, şi plâng în mine, pentru verii neştiuiţi.

Am avut şi eu bunică, precum au copii toţi.

Avui moşi, avui matuşe; nu-i cunosc şi-acum sunt morţi”.

De cele mai multr ori, vesul Pandelică Radeş are picior metric de doină și rimă de cântec de leagăn, împerecheată, numărul silabelor fiind într-un vers de 7-8. Aceste trăsături o apropie de colind, de urătură, de cântec de hăiducie, de baladă. Şi totuşi vorbim despre o creaţie cultă, deși cu suficiente influențe ale precedentului literar. Vorbim despre o poetă cu atitudini proprii, trecută prin focul și apa anilor. Ea alege pentru poezia sa unele imagini atât de vii și colorate, atât de comune, încât se pare că vrea să ne unească într-o horă în inima Iașiului sau să ne învelească pe toți cu mantia unei lacrimi. Ea vrea să pună dragoste între frați și să-i aducă acasă, vrea să distrugă orice fel de frontiere.

„Prutule, Prutule,

Seca-ţi-aş izvoarele,

Căci desparţi soră de frate;

Unu-aici, altu-n cea parte.

Prutule, prutule,

Blestemat să fii în veci,

Căci curgând mereu, la vale,

Prin a noastre inimi treci!”

(Prutule)

În lirica ei, poeta a abordat mai multe teme, ce i-au fost sugerate de suflet și nu de o modă literară. Eroii ei, unii demodaţi, alții foarte expresivi, au o semnificație evocatoare. Personificată, bisiricuţa de lemn de pe dealul Mihoreniloc din poezia cu un titlu prea lung, Bisericuţa de lemn de pe Dealul Mihorenilor), e un simbol a credinței noastre de la răscruci de veacuri. Aici, postura de erou liric o are şi meleagul natal, pentru el anume poeta se roagă la Sfânta Parasceva din Iași.

În altele poezii se simte influența didacticului, printre acestea Omule, învaţă de la albine, De Ziua Regatului român, Scrisoare, Cântarea limbii materne, Mai avem un colţ de ţară, Ţie, tinere, Moment înălţător, însă aceste poezii exemplifică și educă, încearcă să scoată soarele din norii timpului și să rectifice succesiuni de opinii greșite.

Pandelica Radeș merită să fie numită poetă a Ţinutul Herţa. Ea a cântat acest picior mioritic de plai în cel de-al patrulea volumul al ei și mai ales în poeziile Fugarii Herţei, Suspinul din Ţinutul Herţa, Stejarul lui Ştefan cel Mare, Gândul meu spre Herţa zboară, Destinul Bucovinei, Codrul Herţei. Există o legătură metaforică și de sânge între orășelul Herța, unde s-a născut Gh. Asachi, B. Fundoianu, Vasile Bogrea, Artur Verona, Gheorghe Calamanciuc și mulți alți poeți și intelectuali, și Pandelica Radeș.

Poeta prin poezia ei și-a demonstrat și iubirea pentru limbă și neam. În acest context e invocabilă poezia Doamne, ocroteşte-i pe români, piesă liciră elaborată pe un ton de cântec popular din inima țăranului:

„Ţipă suflet de român,

Ţipă-n gheara de păgân.

Doamne, ocroteşte-i pe români!

Ştefane, cum poţi răbda

Jalea din Moldova Ta?!

Doamne, ocroteşte-i pe români”.

(Doamne, ocrotește-i pe români!)

Traiectul liric, pe alocuri prea împânzit de tradiţionalism, al Pandelicăi Radeș e o punte modernă de la o extremă a ființei sale la altă extremă, de la o părere a sa la altă părere, de la un conținut mai subțire la alt conținut mai gros, de la un mal al dorului la alt mal al dorurilor. În orice caz, aceasta este impresia pe care ne-a lăsat-o cele patru volume ale poetei.

Volumul Rime de început are surprizele lui și universul lui liric, în care trăiesc viețuitoarele mici, întâmplările unor copii cumsecade, eroii ai naturii, un leu și mai multe figuri de stil al epoii noastre. Cu siguranță volumul de față este mai bun decât cele anterioare, cu siguranță avem ce învăța din el, mai ales, că titlul pare atât de inspirat. Dar ce semnificație are început din titlu? Și semnifică rima pentru poetă? Găsim un răspuns explicit și limpede în volum pe care îl țineți în mâini, precum o care de rugăciuni.