Herta Müller – Animalul inimii

Premiul Nobel pentru Literatură, 2009 De Florin Moise „Premiul Nobel pentru literatură îi este acordat scriitoarei Herta Müller, care descrie cu lirismul său concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi“ Cartea curge ca un jurnal. Între disperări şi frică, abuzuri şi atrocităţi, derută şi samavolnicii, eroina principală – care cam seamănă biografic cu scriitoarea din Niţchidorf – caută soluţii de rezistenţă prin fuga de sistem. Teama şi-o consumă alături de alte trei personaje, cu profil asemănător: fii de foşti persecutaţi, toţi membri ai etniei şvabilor bănăţeni. Relaţia cu tatăl său, fost ofiţer SS, e lapidară. “Am devenit copilul lui şi am fost silită să cresc împotriva morţii. Mi s-a vorbit pe un ton şuierător. Mi s-a dat peste mâini şi am fost străfulgerată cu privirea. Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată în care casă, în care loc, la care masă, în ce pat şi în ce ţară aş fi vrut să merg, să mănânc, sa dorm sau să iubesc pe cineva cu frică, mai mult decât acasă”, scrie autoarea, marcând profilul perfect al dezrădăcinării. Nu se simte acasă acolo unde nu ştii cine îţi umblă în casă, ce prieteni ţi “s-au mai dat”, ce pete ai mai luat din aerul intransigenţei şi al neîmpăcării. Membrii grupului ei comunică prin semne. Se marginalizează social şi trăiesc într-o enclavă numită cultură. Vor să scape. Fie prin sinucidere, fie plecând în exil. Dar le e teamă. “Oamenii îi simţeau pe dictator şi pe paznicii săi stând deasupra tuturor planurilor secrete de fugă, oamenii îi simţeau cum pândesc şi cum răspândesc frica”, scrie autoarea. La ce vedem noi multi-culturalitate, românii neaoşi ar desluşi anti-românism. Dacă prietenii personajului principal au nume, românii, doar categorii generice: securişti, turnători, călcători pe cadvre. Autoarea, prevăzând cârcoteala de Dâmboviţa, lămureşte contextul s crierii: „Chipurile rare de pe stradă nu aveau contur.” Cei care nu înţeleg drama...

Tristan Tzara, un brand uitat

Dacă lui Panait Istrati i se pot înţelege rătăcirile socialiste într-un timp mult prea aspru pentru pribegi (fiind un copil plecat în lume de la 12 ani), lui TRISTAN TZARA, niciodată originile ideilor sale avangardiste. Plecat din Moineşti (localitate care nu poartă prea multe semne legate de trecerea sa, edilii urbei neştiind nici azi cine este în istoria literaturii universale), fiul de evreu, tot la o vârstă fragedă, ajunge în Club Voltaire din Zurich unde, dintr-un plictis al istoriei, pune bazele Dadaismului. Aniversarea naşterii sale, 16 aprilie 2013, el fiind cam de aceeaşi vârstă cu brăileanul Istrati, a trecut neobservată pentru români, mult prea ocupaţi să-şi sărbătorească azi liftele de pradă. Poate nu mi-aş fi amintit despre autorul de geniu uitat, dacă în zelul curăţeniei de primăvară nu aş fi dat din nou peste Ghidul dada pentru postumani, minunata carte a lui Andrei Codrescu. El odihneşte somnul de veci în Montparnasse, acolo unde şi George ENESCU şi Constantin Brâncuşi întregesc partitura exotică a culturii franceze. Ce ar fi fost Tristan Tzara, Panait Istrati, Constantin Brâncuşi, George Enescu fără adopţia...

Alice Popescu – Sfoara de întins rufe

Povestea acestei cărţi începe acum 25 de ani. Atunci Alice a fost pentru mine mai întâi o voce. O voce fără chip, pe care o auzeam din depărtare, citindu-şi poemele. Era o seară de iulie, mă întorceam din oraş în Pădurea verde de la marginea Timişoarei, acolo unde în tabăra anuală de literatura începuse deja cenaclul de fiecare zi. Întârziasem şi pe măsură ce înaintam pe aleile parcului-pădure, auzeam din ce în ce mai clar o voce care domina împrejurimile imediate ale campusului în care eram cazaţi. Era o voce firavă şi fermă în acelaşi timp, care te intimida şi nu te lăsa să pleci, o voce Care se juca într-un fel foarte serios cu gravitatea lucrurilor despre care vorbea, o voce albă care se coloră treptat şi se albea apoi la loc, o voce care manipula aerul, îl supunea blând şi îl lăsa liber apoi. La fel făcea şi cu auzurile noastre. Poezia lui Alice Popescu era puternică într-un fel indirect, fără a se folosi de artificiile puterii. Sfoara de întins rufe conţine toate inflexiunile acelei voci poetice contemplative, diagnosticale, pline de forţă, care vreme de 25 de ani şi-a precizat şi sporit, în intimitate, capacitatea de seducţie. Povestea acestui volum începe acum 25 de ani când am aflat pentru prima dată ca fragilitatea e cel mai bun culcuş al forţei. – Svetlana Cârstean Order Sfoara de întins rufe Preţ @ RON12,00 Qty: Adauga in cosul de...

Alexandru Cristian – Regrete efemere

În urmă cu ceva timp o veste m-a zguduit. Un mare scriitor nu mai poate să scrie, nu-şi mai ştie opera. Condamnarea sa la uitare este o cruntă pedeapsă, m-am gândit iniţial. Reflectând mi-am dat seama că este o minune. Timpul scriitorului s-a oprit exact unde  a dorit el, în liniştea vieţii pe care  a descris-o în Un veac de singurătate. Satul Macondo încremenit în istorie este parte a istoriei lumii şi a Columbiei. Acolo timpul aşteaptă, se aşează umil pe o bancă şi priveşte evenimentele. Gabriel García Márquez s-a aşezat pe bancă lângă timp şi se uită la Macondo. Eternitatea ideilor sale este sculptată cu slove de granit în pământul lumii. Opera sa este un monument închinat singurătăţii omului dar şi a timpului. Timpul în goana sa este atât de singur. Condamnat la uitare, García Márquez  este prins pe aleea prăfuită a satului Macondo cu un trandafir galben în mână, spunând că nimic nu este mai frumos decât să trăieşti aşa cum îţi doreşti. Nemaiştiind prezentul gândul său este purtat de uriaşa sa minte către timpul fără istorie al operelor sale. A refuzat să mai ştie ce este în jurul său, răutatea şi minciuna în lume a fost prea mare pentru a mai putea scrie ceva. Acuzat de-a lungul vieţii de tot felul de partizanate politice, columbianul s-a retras într-o coordonată spaţio-temporală unde nimeni nu îi mai poate face rău. Cel care a scris poate cel mai frumos roman de dragoste al secolului XX trăieşte în pace cu gândurile sale. Scriitura sa a fost orientată către om şi sufletul său. Iubirea pentru el a fost o patimă. Sacrificiul pentru ceea ce iubeşti este cel mai mare posibil. Închis un an şi jumătate a creat o nouă lume. Demiurg şi stăpân al timpului  García Márquez  nu uită să ne lase un mesaj înainte de plecarea definitivă, opera sa. Gândurile...

Michael Shermer – Inteligenţa pieţelor

În zilele noastre, există un binecunoscut resentiment împotriva celor care au reuşit să facă averi şi au beneficiat cel mai mult de pe urma economiei de piaţă. Oamenii de afaceri sunt priviţi cu neîncredere, corporaţiile cu suspiciune. Motivul pentru care economia populară funcţionează în acest fel este acela că în grupurile mici de vânători-culegători din care am evoluat ca specie nu existau pieţe de capital, creştere economică, acumulare a bogăţiei, disparitate excesivă între bogaţi şi săraci, ci numai o foarte slabă specializare a muncii, în timp ce, categoric, lipsea mâna invizibilă care să organizeze piaţa. Michael Shermer demontează miturile economiei populare şi arată că lumea a evoluat cu o viteză mult mai mare decât cea cu care au reuşit să se adapteze emoţiile noastre. În acest timp, piaţa, ca produs al unei societăţi cu interacţiuni şi reguli extrem de complexe, are o existenţă autonomă şi o inteligenţă a ei.   Economia tradiţională, bazată pe teoria alegerii raţionale, ne spune că, deoarece oamenii tind să maximizeze, în mod egoist, utilitatea, pe măsură ce devin mai bogaţi ar trebui să devină şi mai fericiţi. În prezent avem datele pentru a testa această ipoteză, iar rezultatele arată, fără niciun echivoc, un singur lucru — ipoteza este falsă. Oamenii nu sunt azi mai fericiţi decât erau în 1950, în ciuda faptului că, după aproape orice criteriu material de măsurare, viaţa este astăzi mai bună decât era atunci. Michael Shermer combate foarte populara teorie a alegerii raţionale şi arată că resorturile care controlează alegerile noastre economice nu sunt pur raţionale — oamenii, şi piaţa, funcţionează cu totul altfel decât ne‑am aştepta.   Michael Shermer este fondatorul şi editorul revistei Skeptic (www.skeptic.com) şi directorul executiv al Skeptics Society. Deţine o rubrică lunară în Scientific American, este profesor colaborator de ştiinţe economice la Claremont Graduate University, organizatorul seriei de conferinţe Skeptics Distinguished Science Lecture Series de...