Mircea Eliade – Huliganii

Multe dintre resorturile, mai mult sau mai puţin (ne)văzute ale lui Alexandru Pleşa, Petru Anicet ori Mitică Gheorghiu acţionează în virtutea acestei inconştienţe cultivate, a virulenţei deliberate. O agresivitate aparent dezorientată, dar vizând, în fapt, topirea oricăror limite, nu doar a simplelor convenienţe sociale, şi pe care pasionalitatea vieţii interbelice româneşti (şi nu numai), cu otrăviri, dueluri, crime şi sinucideri din amor mereu la ordinea zilei, o presupunea şi o susţinea din plin. Mult sadism masculin, dar şi mult masochism feminin în Huliganii. Faţă de senzualitatea frizând isteria, deopotrivă a fecioarelor şi a prostituatelor, dilemele lui Alexandru privind libertatea individuală („imperfectă“) şi cea colectivă („a speciei umane, grandioasă, euforică“) ţin de conversaţiile de salon ale adolescenţilor acneici. Cum să nu gândească Dragu („cu ură“), aflând decizia lui Pleşa de-a se însura cu prima fată care-i iese-n cale, că are de-a face cu „un imbecil frumos, care-şi născoceşte probleme de conştiinţă“? „Senzaţia de frig, de umezeală, de singurătate ajunsese insuportabilă“. Şi tot el conchide: „Fiecare om vrea să fie liber în viaţă, dar toţi fug de consecinţele libertăţii...

George Călinescu – Enigma Otiliei

Enigma Otiliei este, pe scurt, un roman puternic, impecabil construit, un roman auctorial cu un narator care ştie tot şi comentează cu mare volubilitate toate actele eroilor şi toate situaţiile prin care aceştia trec. Ştie chiar ce se află scris într-un plic înainte ca adresantul să-l deschidă… Naratorul călinescian este, apoi, informat în toate direcţiile, de la arhitectură la moda timpului, şi speculaţiile lui fac parte din substanţa epică. G. Călinescu a înnoit şi din acest punct de vedere, structura şi limbajul romanului românesc, preluând şi reformulând un model deja...

Petru Dumitriu – Cronică de familie. Vol 2

Cronică de familie stă sub pavăza sumbră a lui Nietzsche. Senzaţia neantului interior le impulsionează membrilor Familiei voinţa de putere: să trăieşti ştiind că adevărata raţiune a vieţii constă în revelaţia neantului şi în cucerirea lui, fie că în eşec, fie că în victorie, vei ajunge la un fatal paradox: o nouă şi ultimă revelaţie a nimicului. Protagoniştii Cronicii n-ar putea trăi decât la începutul lumii, când voinţa lor de putere s-ar putea manifesta din plin, când totul ar putea fi câştigat; or, ei trăiesc la sfârşitul lumii, când nu mai este, de fapt, nimic de făcut, nimic de câştigat. Cel mai bine exemplifică situaţia de fapt traiectoria tragică, absurdă şi descendentă, derizorie, a biografiei Elvirei Vorvoreanu, cea mai vie şi fascinantă femeie lansată vreodată în proza românească. Order Cronică de familie. Vol 2 Preț @ RON15,00 Qty: Adauga in cosul de...

Hortensia Papadat Bengescu – Concert din muzică de Bach

Fără a fi modificat radical evoluţia romanului european modern, contemporană cu o Virginia Woolf, Hortensia Papadat-Bengescu rămâne în orice caz o mare reformatoare în literatura româ­nă, o fondatoare strălucită şi încă inegalată a prozei analitice, care a ştiut să pătrundă în abisul psihologiilor obscure, cu mij­loacele observaţiei şi ale sugestiei fiziologice. Asocierea din­tre sondajul interior şi numeroasele notaţii de comportament, la nivelul reactivităţii organice spontane, conferă analizelor aces­tei autoare o puternică originalitate de formulă literară. Forţa construcţiei, de o impresionantă anvergură, evocarea unei mulţimi de personaje, pe amplul spaţiu al mai multor mii de pagini, adau­gă spiritului analitic inventiv energiile unei imaginaţii narati­ve autentice, nutrită poate de o experienţă limitată şi de o ex­pertiză externă elementară, în schimb de un dar excepţional de autoanaliză şi de introspecţie extrem de nuanţată a conştiinţei, dar mai ales a subconştientului...

Nicolae Filimon – Ciocoii vechi și noi

Dincolo de miza estetică a cărţii, seriile succesive de cititori au fost fascinaţi fie că au vrut, fie că nu, în tot acest răstimp, de fenomenul ce constituie substanţa romnanului: ciocoismul, forma românească a parvenitismului, a venalităţii şi lăcomiei, a lipsei de repere morale, a mitocăniei agresive şi viclene, a exhibiţionismului îmbuibaţilor şi îngâmfaţilor. Ciocoismul repugnă, aproape tuturor, la primă vedere, dar el stă ascuns probabil în fiecare dintre noi; suntem obligaţi să vedem că mereu sunt create condiţii şi motive pentru renaşterea lui; nimic nu-l poate stăvili cu totul, cel puţin până acum. Iată, o constatare deconcertantă pentru oricine meditează serios şi-n tonalitate responsabilă despre centrele de imoralitate din spaţiul nostru public. Parafrazându-l pe Spinoza, autorul Eticii, am putea spune că unei pasiuni şi unui viciu nu le poţi opune cu folos, decât ceva egal în forţă, dacă nu ceva mai tare decât ele. Deocamdată, ciocoismul este, din păcate, un viciu activ, iar adevăratele virtuţi ale vieţii democratice – politeţea, spiritul de dreptate, cinstea, simplitatea, loialitatea, prudenţa, toleranţa, blândeţea curajoasă şi curajul blând, grija şi iubirea – apar ca valori morale şi forţe sufleteşti lipsite de...