„Cartea despre demintate” nu are autor, dar are personaje de legendă. Volumul oferit cu atâta delicatese de un seamăn de-al nostru conţine file de poveste din viaţa haiducilor pe care nu i-am învăţat în şcoală. Rezistenţa din munţi contra ocupantului sovietic are memorie, dar nu-i dă nimeni vizibilitate. Şi aici gratitudinea anonimului e comparabilă cu cea a apostolilor care au dus mai departe crezul. Dacă sfinţii bisericilor din satele româneşti au figuri cunoscute, pictorii rămân mereu anonimi. Poate blogherul meloman, exasperat de surzenia contemporanilor săi, a compus această Simfonie a V-a pe un C minor al tristeţii şi melancoliei, doar pentru a se întreba asemenea marelui urmaş al lui Mozart, de ce?…de ce?…de ce? Trei bătăi dure pentru exasperantul mi bemol al şoaptelor ce ar trebui să se transforme, ca-n Verdi, în tunet. Poate fi descărcată aici! Suntem un popor nefericit, nu pentru că ne-au plecat copiii spre o lume mai bună, ci pentru că nu ne-am descoperit încă martirii, zidiţi la temelia autostrăzilor sau uitaţi în gropile comune. Grecii trăiesc din mituri pentru că la un anumit timp cineva a ştiut să mărturisească. Şi evangheliile au fost scrise după 160 de ani. Noi încă nu ştim să ne recuperăm memoria recentă. De ce? Tentaculele bestiarului comunist ne-a extirpat acest al şaselea simţ, cel al demintăţii sau nu ne-am eliberat încă din tentaculele caracatiţei Securităţii? „Cartea despre demintate” este antidotul. E vitamina necesară recuperării organismului nostru social, îmbolnăvit de un mediocru virus ce nu se mai lasă dus din mentalul colectiv: frica. Autorul anonim, la fel ca orice bun creştin, oferă soluţia, fără a cere nimic la schimb: Recuperarea Memoriei, ca o terapie. Un popor care nu-şi cunoaşte trecutul e condamnat la neputinţă, la veşnică robie. De aceea recomand această partitură întremătoare pentru cei care se mai întreabă cine suntem. E trist că semeni de-ai noştri îşi caută modele...
