De Marius Ghilezan „Adulter cu smochine şi pescăruşi” este primul roman al lui Adrian Cioroianu şi ultima carte a vedetei tv pe care o mai citesc. Autorul răspunde involuntar la obsedanta întrebare care circulă prin lumea intelectuală „De ce nu iau românii Premiul Nobel?” Admiratorii de VIP-uri pot pune liniştiţi volumul în raft, lângă producţiile bestseller ale Mihaelei Rădulescu. Cu o scriitură rafinată, demnă de anii textualismului anilor ’80, dar fără un fir epic, cu personaje banale şi întâmplări obişnuite nu poţi convinge Comitetul de la Stockholm. Dar probabil decanul Facultăţii de Istorie din Bucureşti nici nu are prea mari aspiraţii. E trandy să ai un Cărtărescu pe noptieră, de ce să nu-i găseşti însoţitor, ca nu care cumva să se resoarbă siropul de cuvinte? În anii noştri de şcoală exista un joc: Să ţesem frumos. Nu am avut niciodată unul să povestim frumos. Dascălii atâtor generaţii ţineau ore de dictare şi de caligrafiere, dar niciodată de scriere creativă. Şi aşa s-au năşit generaţii de zugravi de text, fără studii de design epic. Revenind la Adulter cu smochine şi pescăruşi, Paul Bland, naratorul, un personaj plin de emfază şi gol de fantezii, o întâlneşte la un festival pe frumoasa regizoare de succes Alicia. Scena adulterului e previzibilă încă din primele pagini. Orice coafeză şi-ar da seama ce urmează. „Buzele majorităţii femeilor măritate, pentru un bărbat care nu e al lor, la început sunt foarte ferme – în aceea duritate caldă se află chiar resturile, pe cale de pierzanie, ale fidelităţii lor.” Nimic mai frumos, dar otova. Autorul descrie pastelat plaja, flirtul, damezele cititoare de „Dilema veche” fi-vor încântate de rafinamentul stilistic şi de gentileţea personajului masculin. Cioroianu are meseria de zugrav al cuvintelor în sânge, numai bun pentru provincialismul nostru literar. Cititorul anglofil ar vrea să fie surprins, dar banalul cărţii nu provoacă senzaţii tari. Dacă s-ar da note...