Posted by
Ilă Citilă on Iun 25, 2012 in
Articole |
2 comments
Daniela Zeca-Buzura În 1998, când Flammarion publica ” Particule elementare„, mă aflam la Paris și am cumpărat romanul imediat, încă nu începuse să facă vâlvă, dar debutul lui Houellebecq, cu „Le Sens du combat”fusese bine primit,avusese cronici promițătoare, așa că pur și simplu am fost curioasă. Am citit volumul în câteva ore, cu lăcomie, pe nerăsuflate și mi s-a părut o carte tare, care ți se ridica în cap precum aburii de alcool. I- am prevăzut traduceri peste noapte,în câteva limbi- ceea ce s-a și întâmplat și știu că am mai gândit: „Ce lume duce tipul ăsta cu el, aș vrea să îl cunosc într-o zi,”dar, pe măsură ce faima mondială a francezului născut în Reunion se apropia de 40 de milioane de exemplare vândute, visul mi se părea irealizabil. M- am mai gândit din când în când la o întâlnire cu Houellebecq ca ziarist, pe măsură ce îi citeam ” Platforma”, „Posibilitatea unei insule” sau „Inamici publici”- titluri publicate în versiune românească la Polirom, dar fără iluzii. In 2011, am avut o tresărire de încântare maximă, pe care nu vreau s-o disimulez, când ediția a doua a „Istoriei romanțate…”a apărut în aceeași colecție cu reeditarile a două dintre romanele lui. De fapt, această apartenență editorială comună ne- a și adus pentru o jumătate de oră împreună, sub prezumția de exclusivitate a unui interviu pentru televiziune, însă acum pot să mărturisesc deschis și cu lipsa de modestie că nu voi greși- Michel Houellebecq nu poate acorda nimănui un interviu pentru ecran. Sau, judecând în mod invers și poate mai just, televiziunea recentă, cu toate resorturile ei, nu mai e decât în foarte mică măsură capabilă să pună în valoare vocația de pacient genial a unui astfel de autor. Mă consider un intervievator exersat și subtil dar, cu toate astea, am avut cu deținătorul Premiului Goncourt doar o întâlnire a...