Petre Opriş – România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)

Prima monografie care acoperă integral prezenţa României în organismul politico-militar al ţărilor socialiste, de la constituirea sa şi până la desfiinţare. Sunt prezentate relaţiile politico-militare ale României cu statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, numeroasele forme de colaborare, dar şi punctele de vedere diferite, uneori total opuse, avansate de Bucureşti într-o serie de aspecte importante, fără ca vreodată să se pună problema denunţării unilaterale a...

Gheorghe Netejoru – Şi eu am luptat în Est. Spovedania unui fost prizonier de război

GHEORGHE NETEJORU s-a născut la 21 iunie 1922, în localitatea Băneasa, judeţul Vlaşca (astăzi Giurgiu). La 10 mai 1942 a absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri (activi) de Artilerie, a fost avansat sublocotenent şi repartizat la Regimentul 2 Artilerie de Gardă. Pe front va ajunge în primăvara anului 1944, când unitatea sa este dislocată la nord de Iaşi. După 23 august 1944, în răstimpul dintre încetarea unilaterală a ostilităţilor de către armata română şi semnarea armistiţiului (12/13 septembrie 1944, Moscova), Armata Roşie a dezarmat şi a luat în captivitate majoritatea ostaşilor români rămaşi pe fostele aliniamente din Moldova. Mulţi dintre ei vor fi transportaţi în adâncimea teritoriului rusesc şi vor îndura regimul de exterminare din lagăre. Este şi cazul sublocotenentului Netejoru, judecat abuziv de autorităţile sovietice şi condamnat de două ori, la 8 şi, respectiv, 25 de ani de temniţă. Timp de zece ani, sublocotenentul român a fost purtat prin 16 lagăre, a avut de suportat peste 300 de zile de carceră şi patru luni de regim de celulă, dar a rezistat acestor încercări, ba chiar a ripostat, făcând 26 de zile de grevă a foamei. După un deceniu de privaţiuni, când puţini mai credeau în supravieţuirea sa, revine în ţară, unde îl aştepta credincioasă prietena sa, Paula Manolescu. Familia pe care a întemeiat-o atunci i-a dat forţa să revină, în pofida tuturor greutăţilor: devine inginer agronom (1960) şi îşi clădeşte o carieră în domeniul îmbunătăţirilor funciare. În 1997, publică volumul de memorii, Zece ani în lagărele sovietice, a cărui a doua ediţie primeşte premiul „Constantin C. Giurescu”, decernat de Fundaţia culturală „Magazin istoric” (2001). A fost avansat general de brigadă în retragere la 8 mai 2006. Ne aflăm în faţa unui document de primă mână despre o epocă şi un sistem – cel totalitar – dar şi în faţa unui roman de dragoste mai puţin obişnuit. Încerc pe cât...

Virgil Ţuican – Elemente de stomatologie

Lucrarea redă principalele noţiuni de stomatologie necesare personalului medical în timpul manoperelor din cabinetul stomatologic, date despre anatomia şi fiziologia aparatului dento‑maxilar, aspecte terapeutice ale specialităţii, descriindu‑se activităţi la care participă nemijlocit şi asistenta. Sunt prezentate instrumentarul, aparatura, materialele şi medicamentele utilizate în stomatologie. Este descrisă organizarea unei unităţi de lucru stomatologice, se fac referiri la păstrarea igienei şi la profilaxia în stomatologie, precum şi la implicaţiile psihologice ale actului medical...

De ce fug scriitorii după cocarde şi sclipici?

Mă exasperează fuga scriitorilor români după cocarde şi sclipici. N-aş fi comentat acest sentiment, ducă-se în pustie, dacă Monicăi Ramirez, în ghidul său practic: Cum se scrie un bestseller, nu mi-ar fi adus aminte în final de un lucru elementar : „un scriitor scrie, nu fuge după medalii şi ovaţii”. Şi istoria literaturii lumii e plină de astfel de personalităţi, fără titluri de Sire sau nume de ambalaje, care au dat lumii opere memorabile. Un prieten occidental îmi spunea că singurul premiu adevărat în literatură e Nobelul, restul intră la şi altele. Eu cred că după Nobel, marele premiu este dat întotdeauna de cititori. Ei sunt cei care renunţă la o plăcere sau o acţiune de moment pentru a-şi cumpăra o carte. Piaţa este singura în măsură să dicteze ierarhii. Pentru mine doar Topul vânzărilor contează. Restul e deşertăciune… Am participat recent la Gala Premiilor „Observator cultural”. Mă număr printre spectatorii constanţi ai acestei gale. Pot spune că niciodată n-am văzut aşa o lume literară obosită şi plictisită. Premii multe, mize mici, multă cumetrie. N-am fost niciodată la galele premiilor Oscar, dar îmi imaginez emoţia anunţării premianţilor, tensiunea din sală şi bucuria din final. Premiul e legitim, încărcat de aur la propriu şi la figurat. În sala Teatrului Odeon, m-am nimerit în vecinătatea clanului Vakulovski, în timpul acordării premiilor Observator cultural. Sigur, unul dintre ei era nominalizat. Când s-a rostit numele câştigătorului la proză, altul decât junele critic, întreaga lui trupă s-a ridicat şi a plecat trântind scaunele şi uşile de la balcon. Aş fi vrut să sun organizatorii, dar am preferat să scriu: „Cine sunt nominalizaţii…” Prea erau previzibile premiile. Mă întreb dacă Ion Vianu ar mai fi păstrat prietenia cu Gabriel Liiceanu ar mai fi fost laureat al premiilor alternativă? Câţi dintre membri juriului pot jura cu mâna pe inimă că au citit Amor intellectualis. Romanul unei...

Doc Lucian Buligescu – Medicină internă pentru rezidenţiat

Medicină internă pentru...