Radu Aldulescu – Mirii nemuririi

Premiul Ion Creangă oferit de Academia Româna pe 2006. Daca ar exista un premiu naţional pentru artiştii care îşi fac operă din lumea decadentă, a borfaşilor, infractorilor şi a marginalizaţilor sociali, Radu Aldulescu ar fi candidat solist. „Radu Aldulescu este, cu siguranţă, unul dintre prozatorii cei mai importanţi care au apărut după 1990. el este, mai bine spus, un produs al tranziţiei noastre lugubre, de care literatura nu s-a putut nici ea izola. Începând cu Sonata pentru acordeon, volumul de debut din 1993, dar mai ales prin Amantul colivăresei (1996), Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1998) şi Proorocii Ierusalimului (2004), autorul a impus un stil întru totul distinct de al colegilor de breaslă, situat într-un raport de fidelitatea faţă de limbajul pitoresc al străzii şi, în aceeaşi măsură, o lume aparte, „mizerabilistă”, după cum s-a tot spus, plasată undeva către subsolurile României postdecembriste. Ultimul roman semnat de acest important scriitor nu dezminte succintele etichetări de mai sus, deşi ar trebui să le nuanţeze în mod hotărât. Ceea ce într-un fel s-a şi întâmplat, de vreme ce unii dintre nu foarte numeroşii comentatori de până acum (Andrei Terian, Doris Mironescu) aduc în discuţie şi palierul metafizic al ficţiunii veriste, naturaliste ca metodă, pe care Radu Aldulescu a brevetat-o în proza ultimelor două decenii. (…) Ei bine, nici nu deschizi bine cartea şi pricepi că atât Mirela, cât şi Rafael, personajele principale ale acestui eşec unanim, „mirii nemuririi”, cei care încearcă să-şi afle liman tocmai în înnobilarea suferinţei, sunt adevăraţi arhangheli ai mizeriei, sfinţi martirizaţi permanent, faţă de care atitudinea auctorială este una pe cât de pioasă, pe atât de neconvenţională, de vreme ce nu pierde prilejul de a dubla mereu poezia înaltă, spirituală a suferinţei autentice de latura sa grotescă, de a da în vileag plăgile supurânde ale unor vieţi situate la limita de jos. Rafael se...

Radu Aldulescu – Proorocii Ierusalimului

În Proorocii Ierusalimului, Radu Aldulescu mută lumea lui de mătreaţă şi verdeaţă peste graniţă.  Limbajul declasat, vâscos şi greu de auzit de urechile sensibile este cărat, printr-o filieră de adopţie, la Frankfurt şi la Paris. E prima lui carte în care evadează din „Paradisul socialist.” Personajele sale ajung în vârtejul multicolor al unui Paris opulent şi decadent, „moara de zgomote hrănindu-se, zi şi noapte, cu sânge şi oase”. Autorul ilustrează Valea Plângerii, Sodoma şi Gomora, vremurile de „păcate şi amărăciune şi sminteală” într-o îmagistică tonalitate biblică,  prin viaţa îngerului blond pe nume Ierusalim, botezat aşa de către tatăl său aflat într-o bahică exultare mistică. „Gazda lor bălăngănea din cap cu ochii închişi, mormăind ceva nedesluşit despre oile Domnului şi turma rătăcită de păstor, căci ţara ie plină de preacurvie, şi ţara se jeleşte din pricina jurămintelor lor… Apoi auziră mai limpede cum că câmpiile pustiei sunt uscate şi toată alergătura lor ţinteşte numai la rău şi toată vitejia lor este pentru nelegiuire… – Ăsta-i bisericos tare, sâsâia Culae cu palma la gură. Atâta că nu se poate lăsa de beutură… De sute şi mii de ori a-ncercat, da’ n-a răuşit. Mereu l-a biruit Satana, Satana a fost mai vânos decât el… – Piei! pufni Nojiţă. Proorocii şi preoţii-s stricaţi! Chiar în Casa Mea le-am găsit răutatea – aşa zice Domnul. De aceea calea lor va fi lunecoasă şi întunecoasă. Vor fi împinşi şi vor cădea. Voi aduce nenorocirea peste ei. În proorocii Ierusalimului am văzut grozăvii mari.” (p. 61); „Â¥Unde-i Ierusalim să-i facă o injecţie, să-l pună în pat şi să-l maseze? Îl gonise. Îl plătise ca să plece, da, îl mituise. N-o să se mai întoarcă. Fiul lui iubit, singurul lui fiu… Poate că acest copil îşi va aminti de el mult după ce va înţepeni aici pe scaun, în faţa pianului… Simţi un fior prin coapse, care-i...

Radu Aldulescu – Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare

Relu Golea este singurul personaj din Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare. Fiind fochist la bloc, acesta a scris treizeci şi şase de volume în subsolul clădirii unde lucra. Dar din asta nu poate trăi şi se angajează într-un atelier murdar din comuna Glina, aproape de Bucureşti, împreuna cu un teolog răspopit înainte de hirotonsire şi de o bramburiu sentimental şi creol, cu stofă de târfă masculină. Beţiile crunte şi mizeria muncii fizice de animale de povară compun obişnuitul tablou existenţialist în opera lui Radu Aldulescu. Cei trei se satură de viaţa grea şi fură din depozit, fac rost de bani şi o tulesc spre Timişoara, cu gândul să treacă frontiera, spre lumi mai norocoase. Aşteaptă împreună cu alte personaje degradate fizic şi moral să le vină călăuza. E greu de descris cele întâmplate în apartamentul comfort trei, unde fugarii îşi aşteaptă omul.  Revoluţia din decembrie ‘89, etapa Timişoara, le încurcă planurile. Grupul se risipeste, Relu Golea ajunge înapoi la Bucureşti, în subsolul disperărilor sale. Un moment de calm se consumă casnic, când îşi ia o nevastă ursuză şi-i vine pe lume un copil neaşteptat. Iar fuge în căutarea ţinutului de verdeaţă şi răcoare. Alt cerc al infernului vesel, deschis spre mai departe şi spre nicăieri. Cartea mai poate fi numită la Poarta Iadului de pe pământ. De acelaşi autor Sonata pentru acordeon Order Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare Preţ @ RON33,95 Qty: Adauga in cosul de...

Radu Aldulescu – Sonata pentru acordeon

Sonata pentru acordeon este un antitratat muzical. E o carte despre mahala, despre autodistrugătorul sistem comunist, cu vieţi pierdute la margini de gunoaie. Radu Aldulescu nu este un scriitor de boemă, nici un privilegiat. Din contră, în timp ce mulţi dintre cei mai iubiţii pămâneni trăgeau chefuri în Palatul de la Mogoşoaia, el muncea pe şantierele Casei Poporului. Profunzimea scrierilor se inspiră dintr-o lume reală, pe care el a trăit-o, a simţit-o, a consumat-o. Mulţi îl compară cu Eugen Barbu. Fals. Scriitorul care nu s-a bucurat de bună-dimineţile ceauşiste e mult mai profund, mai epic, mai carnal. Fireşte că Sonata… nu a putut fi pusă pe partitura redacţională în anii comunismului. De abia în 1993, romanul de sertar a fost publicat şi rapid a cucerit premiul USR. Este o sagă sumbră, mirositoare şi totodată grotescă a unei familii de proletari din ultimul deceniu ceauşist. Domnu’ Gică e un cizmar care îşi ţine familia din munca lui. În tinereţe era căutat de actriţe şi cântăreţe cărora le-a măsurat mângâietor picioruşele. Acum mai scapă şi la băi, în excursii erotice şi bahice, de unde se întoarce fără un sfanţ, cu o dorinţă aprigă de reabilitare. Ciocioana, tovarăşa lui de viaţă, este înţelegătoare. Nu există, propriu-zis, o intrigă a romanului, ci doar o împletitură de mici istorii pe fundalul curgerii miloase, netulburate a vietii. O atmosferă apăsătoare, de bâlci al deşertăciunilor, de sfârşit de veac, într-un Bucureşti al disperărilor. „Reper al prozei anilor ‘90, Sonata pentru acordeon este, de fapt, adevăratul roman (lumpen-) proletar al deceniului nouă, actul de naştere al unui prozator excepţional, de cursă lungă. Reeditarea sa “ binevenită “ invită la reevaluări, relectură şi reflecţie”, scrie Paul Cernat în România literară. De acelaşi autor Ana Maria şi...

De ce tac intelectualii băsescieni?

O anumită publicaţie  de orientare  cotrocenistă se întreba recent “De când a devenit o ruşine să fii băsescian?”  Sigur că ne-am fi aşteptat ca autorul să găsească mai puţine scuze celui cu “instinct genial de supravieţuire,” de parcă o nevoie primară din Piramida lui Maslow ar fi principala calitate a unui lider, şi mai multe acuze la adresa intelectualilor dezertori. Unde or fi dezertat că rândurile opozanţilor sunt tot mai rare. Dimpotrivă, din această tabără au fugit în aşa numita independenţă mulţi parlamentari pentru a forma scutul de vreme rea al preşedintelui şi partidul-pisică arătat baronilor din PD-L. De ce tace Traian Radu Ungureanu, unde e Theodor Stolojan cu proiectul său economic, dar Cezar Preda, de ce Institutul de Studii Populare nu trece la gândirea unor strategii de scoatere a ţării din criză, de ce croitorii-finanţişti sau monetariştii-croitori de bugete nu-şi pun mintea la treabă? Unde sunt programatorii binelui anunţat? Aşa de repede s-au lepădat de omul care le-a fost naş, tutore, tătuc? A trebuit să scoată Marga o scrisoare publică pentru a lămuri opinia publică cine sunt specialiştii lui Boc, cum s-au ascuns ei, oacheşii fără doctorate şi expertiză didactică, în spatele unei catedre de la o anumită facultate din Universitatea  Babes–Bolyai. În umbra trâmbiţatei bună-stări era ascuns Nimicul. Şi acum o anumită pudoare îi reţine pe vajnicii intelectuali ai lui Băsescu în a se mai exprima. Câţiva o mai fac. Dar o fac din ce în ce mai rar.  Şi atunci pentru a scoate sudălmi la adresa celor care nu se aliniază.Nici vorbă de vreun proiect care să adune energiile naţionale. Să redea încrederea românilor. Să resolve marile probleme. Nimeni din gaşca lui Băsescu nu are un program economic. Decât unul de demolare. Puţinii vocaliştii care-au mai rămas se poartă ca-n ceata lui Piţigoi şi se conduc după dictonul altui Tătuc, la care, probabil, înaintaşii lor au...