Vladimir Tismăneanu Se întâmplă că l-am cunoscut bine pe Adrian Marino. Am scris elogios despre volumele sale de critica politic-culturală. Facând aluzie la romanul Muntele vrajit de Thomas Mann, l-am numit în eseul scris în Orizont, când s-a stins din viaţă, un Settembrini al culturii române. Am preţuit europenismul său vibrant, generozitatea cu care i-a susţinut pe mulţi tineri. A scris frumos despre cărţile mele. Am fost mişcat când a afirmat că am avut un rol major în geneza noii politologii româneşti (v. Politica si cultura. Pentru o nouă cultură română, Polirom, 1996, pp. 172-186). În dedicaţia dată pe acea carte, la Cluj, pe 22 iulie 1996, mă numea metaforic, “maestrul tinerei politologii româneşti”. Ne-am întâlnit prima oară la Washington, în toamna anului 1990, am luat cina împreună la Hotelul Jefferson. Ne pusese în legătură regretatul Matei Călinescu. Am citit şi eu, ca mulţi dintre prietenii mei, articolele de după 1990 apărute în Dreptatea. A. Marino fusese arestat de comunişti ca ţărănist, a rămas fidel PNŢCD-ului după 1990, chiar dacă filosofia sa politică era mai degrabă liberală, “neo-paşoptistă” (v. volumul de convorbiri cu Sorin Antohi, carte în care A. Marino şi-a formulat explicit crezul ideologic). În 1997, juriul prezidat de A. Marino mi-a acordat Marele Premiu ASPRO. Nu pot fi nicicum bănuit că aş fi fost un adversar al acestui critic cultural şi teoretician literar, un om trecut prin teribile încercări, inclusiv lungi ani de temniţă şi domiciliu forţat în perioada comunistă. Să reţinem însă un fapt incontestabil: biografia lui Adrian Marino abia urmează a fi scrisă. Sa sperăm că se va găsi un cercetator, asemeni lui George Ardeleanu, autorul exemplarei biografii a lui N. Steinhardt apărută la Humanitas, care să se consacre unei analize lucide şi obiective a unei vieţi extrem de complicate. Vor fi fost acolo, alături de calvarul închisorilor şi de marginalizarea de după 1964, şi compromisuri, vor fi...
