Marius Chivu – Cartea cu bunici

Tomul lui Marius Chivu, Cartea cu bunici, este nu numai o instituţie a bunicităţii, cum ar vrea coordonatorul ediţiei să o încadreze, ci o lungă frescă de figuri calde, frumoase, bune.În peste 500 de pagini, diferite personalităţi povestesc despre fiinţele atât de dragi copilăriei şi nu numai. Bogdan Ghiu: „Fără bunici nu ai casă, n-ai curte, nu ştii să dormi şi să te ghiftuieşti cu plăceri, să înoţi pe ascuns. Fără bunici, mediatori între copii şi părinţi, între părinţi şi copii, cadru şi mediu al familiei propriu-zise, nu există nici părinţi, nici copii, n-ai părinţi, sau te cerţi toată vremea cu ei. N-ai ştiinţă. Bunicii sunt puntea cu taţii şi mamele… Bunicii îi invaţă, îi cresc şi pe părinţi, şi pe copii (se desăvârşesc pe ei înşişi): reglează, potrivesc neîncetat relaţia părinte-copil“. Lucian Mîndruţă a învăţat de la ei cel mai important lucru: libertatea, „aia adevărată, de a spune, de a avea“. Doina Ioanid scrie pentru bunicul ei drag: Poeme de trecere, din care a doua parte se numeşte chiar Scrisori pentru taia Dumitru. Dan Lungu: „Oricâte aş face şi aş adăuga în coada lui, tot nepotul bunicului...

Angelus Silesius – Călătorul heruvimic

Versurile lui Angelus Silesius poartă amprenta unui spirit scormonitor, nesupus şi plin de dragoste. Nu e de mirare că meditaţiile lui despre lume şi Dumnezeu au atras mai târziu filozofi precum Leibnitz, Hegel, Schopenhauer, Heidegger şi Derrida, dar şi pe psihanalistul Carl Gustav Jung. La noi, cel dintâi care a tradus un distih din Angelus Silesius a fost Titu Maiorescu. Prima întâlnire a cititorului român cu figura misterioasă a lui Angelus Silesius, într-o minunată ediţie bilingvă, Călătorul heruvimic, ar putea fi o revelaţie. Angelus Silesius Johanes Scheffer se naşte la Breslau în 1624. Îşi ia doctoratul în filozofie şi medicină la Padua, iar în 1648 devine fizicianul curţii prinţului de Oels in Silesia. În 1653 este primit în Biserica Catolică primind numele de botez Angelus, la care adaugă supranumele Silesius. Prin acest nume îi vor fi cunoscute...

Blogul nu e literatură? Cine validează?

Dacă Nicolae Manolescu era mai tranşant în primăvara anului trecut, spunând că blogurile nu sunt literatură, Andrei Pleşu este mai nuanţat: “Foarte mulţi (dintre n.a.)  scriitorii pe internet par animaţi de o nevoie aproape candidă de a fi inteligenţi. Mai inteligenţi decât ceilalţi internauţi, mai inteligenţi decât guvernanţii şi decât opoziţia, mai inteligenţi decât autorul articolului la care se referă.  Toţi visează să se califice într-o competiţie de umbre, ca „băieţi deştepţi”. Foarte deştepţi. Cei mai deştepţi, mai spirituali, mai şmecheri. Sigur că toată lumea care se manifestă public are, în adânc, orgoliul de a impresiona prin anvergură intelectuală şi haz subţire. Dar cei care o fac la lumina zilei, „în direct”, au, măcar, îndrăzneala (uneori paranoică) de a risca.“ Minim-moralistul se referă mai mult la anonimi. Şi câtă energie şi patos s-a mai pus pentru aflarea identiţăţii „teroristei”, care s-a săturat să mai comenteze pe blog, din cauza principialiştilor de condiţie… Dacă dogmaticii canonului literar românesc ar face o analiză obiectivă a spaţiului virtual românesc, ar înţelege şi ei că actul literar nu este numai acea acţiune validată lângă vreun şemineu – fie chiar de la Păltiniş – şi tipărită pe vreun instrument produs de Gutenberg, ci şi acela care se multiplică şi pe noile instrumente de comunicare. Cu ce e mai prejos e-reader-ul decât suportul de hârtie? De multe ori, tirajele cărţilor nu depăşesc câteva sute de exemplare, iar a post-urilor on-line câteva mii. Ce instanţă hotărăşte ce e literar şi ce nu e? În nici într-un caz şcoala românească încremenită în proiect. La aflarea nominalizării Hertei Müller pentru Nobelul literaturii am răsuflat uşuraţi. Convulsiile, spasmele şi trăirile literaţilor români, care se dădeau de ceasul morţii de grija dobândirii vreunui Nobel pentru scriitorii  de la noi, se suspendă, din fericire, o perioadă. Securitatea i-a dat Nobelul Hertei, cum bine zicea Mihail Gălăţeanu. S-a împlinit, oarecum, vrerea, chiar...

Lovitura de stat care putea schimba soarta României

Prietena mea Roxana Iordache mi-a răsucit cuţitul în inimă. 24 de ani de când Corneliu Coposu putea să dea lovitura de stat. Seniorul avea 300.000 de oameni pe străzi. Muşcam din buze şi priveam la televizor, din îndepărtatul loc al devenirii mele: Timişoara. Putea să o facă. Nu a făcut-o! De cel puţin cinci ori l-am întrebat. De ce nu aţi dat-o? Şi de fiecare dată m-a apostrofat. Mă enervez şi mă duc să caut primul meu interviu făcut cu el, în 2 februarie 1990. Eram un ţânc venit de la margine de Românie. I-am solicitat la sediu un interviu. Mi-a replicat că ar fi o onoare să cinăm împreună. Eu l-aş fi onorat? Eram imberb şi plin de prejudecăţi. Mie mi-a făcut onoarea. Aşa am ajuns prima oară în Mămulari. Mi-au fost prezentate surorile şi casa sa scăpată de furia demolărilor. Dialogul s-a purtat până la 5 dimineaţă. Pierdusem şi trenul. Mi se făcuse foame. Nu mai aveam nici ţigări. Am fumat din Kent-urile lui şi am mâncat o bucăţică din singura mâncare pe care o avea în casă. O bucată de salam. “Ştiţi, domnule Ghilezan, noi suntem o familie săracă”. Dar ce merite aveam eu să pătrund în intimitatea unui om mai înalt decât istoria? Am luat de jenă doar o felie, deşi eram mort de foame. În zece ore, Omul a reuşit să mă seducă pentru întreaga viaţă. Cum a putut să fie atât de convingător, nici după anii de Psihologie nu am înţeles. La venirea Regelui Mihai la Bucureşti în Dumnezeieştile zile de Paşti 1992, câţiva tineri de la organizaţia muncitorească a PNŢCD mă tot băteau la cap să plecăm să dăm asaltul total asupra Cotroceniului. Şi eram aproape un milion. Tot Corneliu Coposu ne-a oprit. Poate, dacă ne lăsa să ne facem nebunia, altfel priveam azi lucrurile. Noi, la fel ca el, nu aveam...

Thomas Harris – Hannibal

Pentru un multimilionar pe care Hannibal l-a desfigurat, pentru un poliţist italian corupt şi pentru agenta FBI Clarice Starling, cea care, după confruntarea cu Hannibal, nu a mai putut să privească lumea cu aceiaşi ochi, vânătoarea finală a început. Toţi, separat, doresc să-l găsească pe dr. Lecter. Şi dorinţa tuturor va fi îndeplinită. Însă numai unul dintre ei va trăi suficient de mult pentru a se bucura de victorie… De acelaşi autor Tăcerea...