Mihail Bulgakov – Maestrul şi Margareta
Maestrul si Margareta este considerat unul dintre cele mai mari romane ale secolului XX. Mihail Bulgakov reia cu un patos obsesiv tema “pactului cu Diavolul” din Faustul lui Goethe. E o carte fascinantă despre o iubire imposibilă între creator (aici scriitorul ratează absolutul) şi femeia, Margareta, copleşită de avatarurile unei lumi livreşti. Scrisă ca o alegorie faţă de condiţia sa socială, într-o Uniune Sovietică dictatorială, unde răul guverna, iar binele întruchipat de Hristos era urmărit de călăul său, Pilat din Pont, speranţa era sugrumată. Relaţia dintre Maestru şi Margareta nu va fi permisă nici în cer.
Ritmul scriierii sfredelitor, iureşul nebun al întâmplărilor dintr-o Moscovă atee, care aduce motanul Beghemot, un (întruchiparea unui drac de om pe scenă), forţa personajelor şi trăirile duse la extrem dau impresia că Bulgakov a spus totul dintr-o respiraţie.
Se ştie din istoria literaturii că romanul a fost dictat pe patul de moarte soţiei sale. Mihail Bulgakov, supravieţuitor al infernului URSS, neprimind viza de emigrare de la Stalin, a dat o ripostă de neegalat regimului printr-o suprarealistă acţiune în care Hristos, Pilat din Pont, diavolul, scriitorul vibrează pe corzile fine ale unei iubiri neîmplinite dintre autor şi Margareta. De fapt, dintre bine şi rău.
De acelaşi autor
Sku: GZTUEQWE
Cândva, după izgonirea din Paradis…, ultimul roman al scriitorului Dumitru Popescu, abordează o temă bine-cunoscută - iubirea -, însă dintr-o perspectivă originală, dată de vârstă protagoniştilor, aflaţi la vârsta senectutii. Vichi şi Stere sunt doi eroi atipici, care refuză să accepte ideea atât de înrădăcinată ca viaţa în toată plenitudinea ei nu poate fi trăită decât în tinereţe şi la maturitate, iar bătrâneţea nu reprezintă decât o cădere în resemnare, în aşteptarea inevitabilului sfârşit. Cu o acuitate deosebită a observaţiei şi un simţ al limbii desăvârşit, făcând dovada unei cunoaşteri depline a celor mai fine nuanţe ale sufletului omenesc şi apelând la un condei care demonstrează cizelarea îndelungată în lumea scrisului,Dumitru Popescu aduce cititorilor speranţa – speranţa ca fiecare dintre noi poate găsi bucuria de a trăi profund până în ultima clipă.
Ceea ce delimitează naraţiunea Tăcerea lui Perlmann de manualul de psihiatrie, asimilând-o literaturii beletristice de calitate superioară, este încadrarea personajului principal într-o acţiune fictivă, printr-o analiză profundă a propriului ego. Mulţi au comparat cartea lui Pascal Mercier cu Crimă şi pedeapsă a lui Dostoievski.
Cu câteva zile înainte de Crăciun, un eveniment neaşteptat tulbură Stockholmul acoperit de zăpadă: o bombă explodează la stadionul Victoria, gazda Jocurilor Olimpice. Din nefericire, există şi o victimă: Christina Furhage, şefa Comitetului Olimpic. Pe lângă ancheta poliţiei, de caz se ocupă şi Annika Bengtzon, ziarista care conduce departamentul Investigaţii de la cotidianul Kvällspressen. Deşi opinia generală este aceea că a fost vorba de un atac terorist, ea susţine că la baza atentatului a stat o crimă de o altă natură. Ca să dovedească acest lucru, Annika începe să răscolească trecutul, pentru a afla adevărata poveste a femeii care se ascundea dincolo de imaginea puternică şi radioasă a Christinei Furhage. Când o nouă explozie are loc la arena Stär Hall, Annika începe să se îndoiască de intuiţia şi credibilitatea ei ca ziaristă. Cu toate acestea, continuă să cerceteze cazul şi, în cele din urmă, se trezeşte ea însăşi într-o situaţie limită… Reuşeşte oare să descopere adevărul din spatele acestei poveşti întunecate?
Un învingător îi poate aduce învinsului elemente superioare de civilizaţie, de cultură, de fel de a trăi. Cu siguranţă îl va lipsi de libertate: astfel spus, de capacitatea de-a se organiza după mintea şi dorinta proprie. Nici un cuceritor nu cucereşte de dragul celui cucerit. Nici străbunii noştri deşi fiindcă le vroiau binele şi pentru că doreau să-i civilizeze după modelul Romei.Au existat în rândul învinşilor daci şi inşi care-au pus calitatea vieţii mai presus de viaţă. Acestia- conformându-se unui cod nescris al onoarei, transmis din generaţie-n generaţie.
O comunitate devorată de lăcomie, laşitate şi frică. Un om persecutat de fantomele trecutului său dureros. O tânăra femeie în căutarea fericirii. Într-o săptămână plină de evenimente, fiecare dintre ei se va confrunta cu întrebări despre viaţă, moarte şi putere şi fiecare dintre ei va trebui să-şi aleagă propria cale.
“Cuvântul din cuvinte e o carte cu miză maximă. Îndrăzneaţă stilistic, originală şi bătăioasă. Este parabola unei lumi totalitare, în care, azi, se poate recunoaşte România dintre 1948 şi 1989. Ar fi putut contura o utopie neagră, dacă n-ar fi, în fond, un roman realist, ascuns în limbaj esopic. Este, probabil, primul roman politic esopic scris în literatura română modernă. Cititorul trebuie să descopere realitatea printre rânduri, să caute subtextul. Cartea Monicăi Lovinescu are 21 de capitole: sunt 21 de feţe ala răului lumii şi cea mai puternică legătura dintre ele este absurdul. Un narator sau, mai des, o naratoare anonimă consemnează scene de viaţa cotidiană. Lumea e schimbată, de nerecunoscut, în cel mai concret mod cu putinţă: munţii dispar, căci totul trebuie să fie nivelat, fără relief, oamenii au nevoie de alte capete ca să trăiască mai departe, plasa de interdicţii riguroase şi permisiuni bine delimitate îi acoperă, îi transformă în anonimi, lipsiţi de personalitate. Cuvintele se golesc de înţeles. Totul poate deveni delict (delictul de “nap porcesc”, delictul de “abajur”), scrisul e un delict, literele sunt sau nu vinovate prin simplul fapt că există” (Ioana Pârvulescu)
Recomandat de bookiseala.ro
