BOOKiseala – Magazin de cărţi 21 Mai 2012

Premiul Nobel pentru Literatură, 1982

Fondarea oraşului-stat Roma a fost un eveniment crucial în istoria umanităţii. Acesta oraş s-a dezvoltat în jurul colinelor sale, apoi a cuprins Italia şi lumea cunoscută până atunci, ulterior urmaşii săi au cucerit lumea. Satul Macondo s-a fondat în jurul casei unei familii, a cunoscut ascensiunea şi decăderea, Roma este o cenuşă a istoriei, Macondo a devenit o ruină, timpul nu a iertat iar singurătatea nu a întrebat.

Un veac de singurătate (Cien aňos de soledad) este romanul total al literaturii latino-americane. În 2007 la Congresul Internaţional de Limbă Spaniolă de la Cartagena, Columbia, această carte a fost declarată a doua carte ca importanţă în limba spaniolă după Don Quijote de la Mancha de Cervantes. Firul epic este descrierea istoriei familiei Buendía , familia fondatoare a satului Macondo.Istoria acestei familii se împleteşte cu evoluţia satului, familia suferind calamităţile de care are parte satul; secetă, ploaie, insomnie. Totul se va schimba atunci când lumea va evolua şi tehnologia va pătrunde în sat, dezrădăcinarea este simţită nu numai de familie ci şi de toţi locuitorii satului.Acţiunea complexă, pe mai multe planuri narative, este dominată de o aşteptare , de o urmare, scrisul te prinde în această sagă extrem de pasionantă a familiei.

Satul Macondo poate fi comparat cu Roma dar şi cu imperiile care au fost dizolvate de timp.Ascensiunea şi decăderea lor ţine de un singur factor timpul. Familia este o dinastie care conduce satul, degenerarea membrilor familiei o putem compara cu degenerarea împăraţilor romani dar şi disoluţia puterii imperiale. De ce am comparat satul cu Roma? Pentru că indiferent de scară o comunitate poate trece prin toate calamităţile posibile; război, foc, secetă. Istoria a demonstrat că nimic nu este veşnic şi totul se pierde în praf şi ruină, timpul este ca o maşină de tocat suflete, vieţi şi conştiinţe, numai operele de artă sau cele scrise rămân eterne deşi uneori şi acestea sunt date uitării. Istoria este un exerciţiu al uitării, deşi marele scriitor ne avertizează că oamenii nu trebuie să-şi uite istoria, ea devine în timp acest exerciţiu care duce la multe dezastre şi cataclisme. Un dezastru pentru istorie este o dictatură iar un cataclism un război.

Realul se împleteşte cu fantasticul, naraţiunea vioaie cu meditaţiile filosofice asupra timpului, condiţia umană are o dimensiune titanică ea este motorul istoriei. O atmosferă unde tot ce este imaginar este şi real şi invers, aceste două concepte se întretaie pentru a forma lumea în care trăim, vis şi realitate. De fapt lumea acestui sat este lumea noastră, familia este un loc în care lucrurile fericite se împart cu tragediile şi cum omul este o fiinţă tragică şi veşnic nemulţumită, tragedia este mai mult prezentă. Imperiile cad în lumea lor iluzorie, satul Macondo îşi sfârseşte existenţa sub apăsarea acestui timp care nu iartă tinereţea sau frumuseaţea dar nici urâţenia sau bătrâneţea.

Titlul este o metaforă de o splendidă profunzime. Valoarea sa stilistică este certă şi foarte adâncă, ceea ce ne atrage este însemnătatea sa, un timp determinat plin de singurătate. Ce poate fi mai cutremurător în lume decât singurătatea? În opinia mea trei lucruri sunt groaznice în viaţa unui om; singurătatea, boala şi bătrâneţea. Iar dacă acestea se combină formează un amestec plin de amărăciune şi de revoltă împotriva lui Dumnezeu deşi El nu a dorit să avem parte de aceste lucruri ci păcatele noastre, ne-au cucerit şi ne-au adus în aceste stări. Singurătatea apăsătoare este şi punctul central al romanului şi una dintre temele favorite ale romancierului columbian.Singurătatea produce izolare, blazare, pierderea contactului cu realitatea şi într-un final aşteptat nebunia.Aşa se întâmplă şi cu statele pe scena istoriei, statele izolate au fost cuprinse de nebunie şi au pierit în mod jalnic îngropate  în fantasme politice şi utopii sinistre. Melchiade se întoarce din lumea morţilor deoarece era apăsat de singurătate, atât de mult este marcat sufletul de singurătate. De fapt iadul ce înseamnă? O eternă singurătate în care îţi plângi singur păcatele, iar sunetul acestora  îţi distruge şi arde sufletul o eternitate.Căci după singurătate ce urmează? Moartea, în cel mai fericit caz, sau iadul. Tema singurătăţii este profetică, lumea în care intrăm cea post-modernă este dominată de singurătate şi pustiire omul se izolează sub carapacea de cristal a tehnologiei, odată spartă cioburile îi sfâşie carnea iar tăieturile nu pot fi închise sau tratate pentru că panaceul numai există demult .Profeţia lui García Márquez este profeţia unei viitoare lumi conduse de tehnologie unde omul şi dorinţele lui sunt o iluzie vie într-o lume condusă de tăcerea de fier a morţii. În momentul în care luxul şi dezvoltarea au intrat în lume, omul nu s-a mai mulţumit cu puţinul pe care îl avea, vroia să stăpânească o maşinărie, pe care el a făcut-o, uitând regula de aur a creatorului; nu crea o maşină mai puternică decât imaginaţia ta că o să se răscoale împotriva ta.

Paradisul oamenilor este evocat şi în roman prin fraza „Era într-adevăr un sat fericit; nimeni nu avea peste 30 de ani şi nimeni nu murise încă.” Vârsta de aur a omenirii este ideea la care se întorc toţi marii creatori din lume, conştienţi de un lucru pe care omul l-a pierdut pe vecie. Paradisul nu se mai întoarce decât la finalul timpului, după o Apocalipsă ce va cerne tot şi va lăsa singurătate şi moarte în jurul său.Sfârşitul satului Macondo poate fi comparat cu sfârşitul acestei lumi, o lume în care tot ce este mai rău a fost şi este ridicat la rang de onoare şi virtute, o lume a inocenţilor fără rai şi a păcătoşilor cu un paradis efemer dar de aur. De ce nu ne putem întoarce în trecut?Poate pentru că totul face parte dintr-un plan al Domnului sau istoria trebuie să curgă până la ultima ei picătură. García Márquez spunea că singurătatea este punctul central al operei şi că este aceasta este împotriva solidarităţii, iar o lume care se însingurează, nu mai este dispusă să se ajute,  este condamnată la pieire.

Romanul total al literaturii latino-americane Un veac de singurătate este o carte pe care de fiecare dată o vei citi cu o plăcută  înfiorare şi vei găsi noi şi noi răspunsuri. Este un roman trist, cum este lumea de astăzi, un roman în care insomnia domneşte. O insomnie  a conştiinţelor, a creierelor unde somnul liniştitor şi aducător de bunăstare este uitat pe un drum prăfuit la sute de kilometri de satul Macondo. Ca o trăsătură este un roman istoric ce împleteşte realul cu magicul, un roman genealogic, un roman personal, un roman universal, un roman psihologic, un roman sociologic, un roman filosofic, un roman atemporal.De ce atemporal?Pentru că nu are timp.Noi avem timp, istoria nu cunoaşte măsura timpului, nu are timp.Istoria este detaşată de timp, noi suntem dependenţi prin transformările la care suntem supuşi nevoit.Autorul a reuşit în roman să cuprindă toate aspectele complexe ale istoriei unui sat, ale unei ţări, ale unui continent dar şi a lumii, în concluzie este un roman de o dimensiune universală cu o abordare complexă a lumii, este o imago mundi trecute, prezente şi viitoare.

Singurătatea care domină această lume se regăseşte în acest roman, speranţa care nu mai există se regăseşte în acest roman, fresca lumii este acţiunea acestui roman captivant, cu o complexitate unică şi ceea ce este cel mai important de o singulară sinceritate.

Recenzie de CRISTIAN ALEXANDRU

De acelaşi autor

Toamna patriarhului

Sku: CVBE56A

Zona livrare A

Interesantă surpriză editorială la sfârşit de ani. Până de curând, Eugen Mihăescu era cunoscut doar ca un caricaturist român de mare prestigiu în mass-media americană, dar de mică influenţă politică la Bucureşti, chiar dacă a fost în preajma sistemelor de comandă de la Cotroceni.  Nu ştiam despre talentele sale memorialistice. De la “Iliescu contra Iliescu,” volum semnat de Paul Dobrescu (altul care s-a dezis de mentor) şi apărut pe vremea regimului Constantinescu, nimeni nu a mai coborât atât de brutal măştile puterii politice, orchestrate şi emanate în decembrie ’89, în jurul „comunistului de omenie.”

„Între linii,” pentru că aşa se numeşte cartea, ar părea fi o scriere revanşardă, dar nu este. E doar un pictorial al pătimirii noastre. Bun de oferit mai ales celor care şi-au făcut prin anii ’90 un idol din Ion Iliescu. Poate citind sau măcar răsfoind aceste rânduri, scrise cu tuşe groase şi verb aspru, vor înţelege şi ei, măcar în ceasul al doisprezecelea, cuvintele regretatului Ticu Dumitrescu: “Ion Iliescu este nenorocirea şi blestemul acestei naţii.” Mărturiile sunt ale unui om care i-a stat liderului fesenist în preajmă aproape un deceniu.

Eugen Mihăescu a participat la toate campaniile electorale ale lui Iliescu.  Curios din fire a aflat, aşa cum ne şi mărturiseşte azi, încă din primii ani că toţi apropiaţii preşedintelui de atunci proveneau din structurile securităţii sau a aparatului de propagandă al regimului ceauşist. “Boda, Secăreş şi Pasti proveneau de la Academia Ştefan Gheorghiu, Opaschi de la Direcţia Culte, Ioan Talpeş fusese cartograful lui Ilie Ceauşescu, Traian Chebeleu provenea din diplomaţie, Ioan Mircea Paşcu şi Mişu Negriţoiu călătoriseră pe timpul lui Ceauşescu în Statele Unite, cu diverse misiuni. Toţi erau agăţaţi de forţele oculte care conduceau ţara,” menţionează graficianul care i-ar fi atras atenţia de nenumărate ori lui Ion Iliescu  de existenţa foştilor. La sfatul bătrânului lider comunist, a învăţat să-şi stăpâneaască resentimentele? Cel puţin prin  ceea ce evocă nu, dar totuşi ce a căutat să persevereze în greşeala de a-i rămâne alături? N-am înţeles nici în finalul cărţii. Doar că vanitatea îneacă de multe ori raţiunea. Şi pentru că nu s-a înţeles cu “foştii”, care mereu i-au pus beţe în roate, a eşuat lamentabil în PRM. Păcat de anvergura intelectuală a unui om care a reuşit să ridiculizeze pe Ceauşescu pe prima pagină lui New York Times. Citind rândurile de demascare a unui regim înţesat de securişti şi de profitori, mi-am adus aminte de puţinii oameni care nu au abdicat de la principiile morale. Prea puţini răsăriţi din stârpea dâmboviţeană.

Sigur că multe lucruri, noi le ştiam sau le intuiam. Cu ce nimicuri se ocupau colonei şi generali, miniştrii şi prim miniştrii. De tot râsul caricaturizarea diplomaţiei româneşti.

De Eugen Mihăescu mă leagă un eveniment important din viaţa mea. Era prin 1996, la Parlament se pregătea dezbaterea finală cu vreo şaisprezece candidaţi. L-am rugat pe celebrul om de media să mă ajute să-l aduc pe preşedinte în ţarcul ziariştilor. Ştiam că Ion Iliescu se enervează rapid când i se zice ceva de la obraz despre rege. L-a trimis la noi. I-am arătat atunci şefului statului un bilet otrăvit din campania sa murdară, aruncat de forţele armate, pentru că la acea vreme nu existau firme private cu drept de survol, aşa cum recunoaşte şi fostul consilier de imagine. A dat din umeri, semn de necunoaştere. Am insistat: “Chiar credeţi că Emil Constantinescu va aduce Regele pe tron?” Am repetat de vreo trei ori întrebarea pusă, fireşte, în sintaxe diferite. La un moment dat, un ziarist de la “Dimineaţa,” organul de presă citit de Nina&comp, mă apostrofa că nu poate face un interviu cu preşedintele. I-am spus că după 17 noiembrie va avea tot timpul. Iliescu mă ţinea nervos de mână: “Mata, mereu….cu regele!” Voiam doar să-l enervez şi mi-a ieşit. Doar Boda s-a prins şi l-a târât spre sala dezbaterii. Atunci, Eugen Mihăescu l-a făcut hipopotam transpirat.  Iar pe mine un puşti, aşa cum apar „între linii.”Eugen Mihăescu i-a cunoscut pe cei din jurul lui Ion Iliescu, eu pe cei din jurul lui Emil Constantinescu. Nu promit nimic. Prea multe asemănări, mă macină. Securitatea e mereu pe tron.

Recenzie de MARIUS GHILEZAN

Sku: UUDJSSNSNHS

Zona livrare A

Să ne imaginăm că nu mai suntem liberi să visăm…Groaznic, nu? Terifiant, ultima fărâmă de libertate confiscată de o poliţie secretă.Visul tău nu este în siguranţă într-o lume condusă de Palatul Viselor(Pallati I Ėndravve), această instituţie îţi controlează mintea şi pe urmă sufletul.Romanul cu acelaşi nume al lui Kadare a fost interzis într-o Albanie terorizată de stalinistul convins Enver Hodja(secretar general al Partidului Comunist Albanez între 1941-1985).

Tânărul Mark Alem, descendent al legendarei familii de viziri Köprülü, doreşte să lucreze în această instituţie comparată cu Oracolul de la Delphi.Esta angajat datorită familii sale încă foarte influentă în Imperiul Otoman.Cariera sa este rapidă, fulminantă şi datorită unor calităţi native în scurt timp ajunge foarte apreciat în cadrul acestei tenebroase instituţii, de ce tenebroase?Pentru că obiectul principal de lucru este visul, mai exact Visul Total, visele tuturor supuşilor din imperiu.Ca o adevărată instituţie, este împărţită pe departamente fiecare după importanţa şi atribuţia sa.Selectarea viselor şi Interpretarea viselor sunt două departamente care se întrepătrund dar se şi concurează între ele.

Aflat la Selectare Mark Alem citeşte un vis pe care îl consideră important, acest vis va duce la condamnarea la moarte  a unchiului său şi la ascensiunea sa până la funcţia supremă în Palat.Fără să-i dorească moartea, doar făcându-şi treaba îi poate condamna pe mulţi la moarte, moartea era adusă prin scris (visele erau scrise de cei care visau noaptea şi în fiecare dimineaţă erau date unor funcţionari care le transmiteau la instituţia centrală adică la Palat) şi interpretarea unor vise poate însemna condamnarea la pedeapsa capitală.Palatul Viselor este curpins de zvonuri multe, de tulburări interne provocate chiar de puternica sa familie o inamică tradiţională a acestei instituţii.Pentru ca familia sa să reziste în timp trebuie sacrificat un om, aşa spune sumbra legenda a marii familii de origine albaneză.Numele lor vine de la un pod cu trei arcade din Albania Centrala, ura,  unde la piciorul unui pod a fost zidit un om. Observăm sacrificiul, totul se obţine prin moarte, supravieţuirea familiei şi gloria trebuie să aibă un preţ, cel al sângelui.Balada Meşterului Manole ne învaţă acelaşi lucru.

Romanul se termină cu îndoiala care îl apasă pe Mark Alem, oare un vis anonim al cuiva îl va condamna şi pe el la moarte.

Roman de o mare încărcătură tradiţională, în fiecare rând parcă observăm lupta şi furia specific balcanică dar şi dealurile Albaniei, unde călăreţi neînfricaţi se luptau zile întregi pentru libertate.Spiritul lui Skanderbeg este diluat în această societate în care totul este condus, imperiul îşi trăieşte ultimele clipe şi pentru a evita cât mai mult finalul aşteptat îşi construieşte peste tot inamici imaginari, este o tehnică a supravieţuirii celor slabi.

Atmosfera este fascinantă de fapt tot romanul este ca un vis, după ce-l termini parcă ţi-e teamă să te mai gândeşti la el, dacă se va afla visul sau mai rău gândul tău.Sentimentul de revoltă se amestecă cu neputinţa de a întreprinde ceva, de a salva aceea lume din aceea închisoare onirică.Toţi oamenii sunt condamnaţi zilnic să-şi scrie visele, o dictatură plină de onirism dar şi de tragism ieftin, o caricatură a unei poliţii secrete care se luptă până la epuizare pentru a-şi păstra sistemul condamnat la distrugere şi la coşul de gunoi al istoriei.

Kadare ne învaţă că dacă nu avem grijă de libertatea noastră putem păţi la fel, mesajul ascuns către societatea actuală este libertatea de a visa şi de a spera dar şi atenţionarea,  pentru ca o astfel de lume să nu se mai întoarcă în veci.

Recenzie de CRISTIAN ALEXANDRU

Sku: TSSHGS

Zona livrare A

A construi un puzzle este o provocare, a te uita pe un album vechi de fotografii este o căutare, o aflare.De multe ori puzzle-ul are ceva misterios, ştii că este gata dar parcă ceva îi lipseşte.Elementul plin de enigmă este omul care l-a gândit.

Rebelul Bolaňo a scris un roman absurd, un roman anarhic, un roman fotografic.Anvers(Amberes) este romanul lumii actuale, o lume absurdă, o lume în care banalul poate deveni sacru.Sacralizarea banalului duce la desacralizarea sacrului, la golirea de substanţă a lumii. Bolaňo în toată scriitura sa descrie  de fapt o rezistenţă de tip sabatian.

Romanul este scris impersonal la diferite persoane, ca un narator ce observă un puzzle pe care încearcă să-l compună, ca un album de fotografii pe care-l priveşte.Întâlnim plaje pustii , femei roşcate sau blonde, un cocoşat, un poliţist corupt, o serie de crime ce se confundă între ele, scene de sado-masochism sau de bestializare sexuală, vagi urme de  discuţii  teologice.Este o creaţie amorfă din care desprindem lumea noastră de astăzi.Este un roman în care violentul cu reflexia filosofică se îmbină fericit.De ce este un roman anarhic?Pentru că nu respectă nici un canon clasic şi pentru că este o revoltă împotriva mizeriei lumii contemporane.Este scurt timpul care ni se dă pentru a ne constru viaţa conchide Bolaňo, o revoltă împotriva timpului.De ce este absurd?Pentru că poliţistul care este braţul legii apare în scene de erotism violent, pentru că tineri sunt prinşi în capcana năucitoare a drogurilor, pentru că plaja mare pustie este tristă, pentru că la Anvers un bărbat moare după ce maşina sa este strivită de un camion plin cu porci, pentru că “realitatea pute rău.”

Titlul este dat de numele  marelui port belgian Anvers (Antwerp în flamandă), este un titlu sugestiv.Într-un port întâlnim oameni de toate categoriile, marinari, comercianţi, birocraţi, milionari, săraci, preoţi, femei ieftine, femei uşoare, mame, fiice, adolescenţi şi alte categorii.Femeile ieftine sunt cele care nu conştientizează că sunt femei iar cele uşoare cele care sunt la dispoziţia tuturor.

Este un roman trist, absurd, halucinant, o fată moare la 18 de ani de supradoză.Este un roman real, plin de toate răutăţile lumii, pentru că lumea este un spectacol absurd, unde trădarea, vânzarea sunt instaurate de un etern Iuda iar dragostea şi uitarea de un etern vândut Iisus. Lumea este plină de necunoscut şi de abject, este abject să vezi copii care au crescut într-o familie normală, care au fost alăptaţi, îngrijiţi că mor din cauza unor prafuri halucinogene cu efecte psihotrope, este absurd să vezi o mamă fiind prostituată din cauza lipsei mijloacelor de trai, este absurd să vezi un poliţist că se dedă la cele mai josnice mârşăvii, este absurd să vezi un preot că îl huleşte pe Dumnezeu, este abject şi abscons să vezi că părinţii îşi bat şi îşi umilesc copii, este trist şi absurd să vezi că Marchizul de Sade este respectat ca o Biblie de cupluri de tineri îndrăgostiţi.Este un roman, trist, violent dar extrem de real, este lumea în care trăim un puzzle care arată o lume descompusă, violentă, în care singura crimă este cea de a trăi corect.

Recenzie de CRISTIAN ALEXANDRU

Sku: JSHGS

Zona livrare A

Dialogul este o parte esenţială a vieţii noastre. Omul s-a născut în dialog, primul dialog este  conversaţia copilului  cu mama sa şi cu tatăl său. Dialogul este forma exterioară a sentimentelor unui om, este materializarea gândurilor, sentimentelor şi emoţiilor. Dialogul dintre doi titani este ceva greu de descris.

Doi scriitori mari pot trece peste divergenţele lor prin dialog.Sabato şi Borges au trecut printr-un dialog savuros, o conversaţie împărţită în 7 dialoguri, de valoare platoniciană despre; artă, literatură, muzica, teologie, destin, istorie, ştiinţă şi alte subiecte ce pot incita mintea  a doi scriitori universali. Dialogurile dintre Borges şi Sabato(Diálogos de Borges y Sabato) este o carte pe care nu ai cum să o uiţi prea uşor.

Temele abordate de cei doi sunt atât de complexe încât este greu să le cuprinzi într-o scurtă recenzie.Despre literatură Sabato crede că singurul lucru valabil este cartea, care este scrisă pentru a rămâne, ziarul este un produs care este supus uitării.Despre teologie Borges crede că este o literatură fantastică de o înaltă valoare, iar Sabato crede că este creaţia omului dar şi că poate exista un Dumnezeu imperfect, din cauza lui se pot produce o grămadă de nenorociri în lume, de care lumea a avut parte subliniază Sabato.Ernesto Sabato în ciuda divergenţelor pe care le-a avut cu Jorge Luis Borges, îi recunoaşte acestuia meritul spunând că Borges este un scriitor pentru scriitori ca şi James Joyce.Divergenţa cea mai interesantă a celor doi este legată de romanul Don Quijote de la Mancha a lui Cervantes, opera care tronează de sute de ani peste literatura de limbă spaniolă, opera-rege. Borges în tinereţea sa nu a fost atras de roman, pe când Sabato întotdeauna l-a crezut unul dintre cele mai mari romane ale istoriei literaturii universale, dacă nu cel mai mare.

Cei doi mari scriitori  nu au obţinut niciodată Premiul Nobel.Sabato explică acest lucru prin geopolitizarea acestui premiu, nu contează valoarea, contează poziţia geografică şi dacă într-un an eşti scriitorul potrivit în zona potrivită.Nu contestă că cei care au luat acest premiu sunt mari scriitori dar că pe lângă aceştia s-au strecurat o serie de scriitori care acum sunt uitaţi, scriitori mărunţi.Pentru a fi valoroasă o operă literară  aceasta nu trebuie să fie neapărat de succes.Succesul nu este un indicator al valorii, spune Sabato.

Dialogurile sunt interesante, spumoase, pline de enciclopedism şi goale de politică sau de retorică ieftină.O condiţie a dialogului celor doi , pe care a pus-o Borges, este să nu se vorbească despre politică sau despre peronism versus antiperonism.Cei doi se duelează pe câmpul acesta al dialogului dezvoltând idei şi trasând concepte pe care le-au folosit în operele lor.

Ca oamenii să se înţeleagă ar trebui să dialogheze nu să se lanseze în sterile şi absurde monologuri.Dialogul este ca un impuls, ca un avânt dat unei idei care va ieşi într-o formă bine fasonată din mintea noastră, este ca procesul naşterii ideilor.Atunci când scrii dialoghezi cu tine şi cu cei care te vor citi.Arta dialogului este o artă a supravieţuirii într-o lume plină de singurătate şi de muţenie inexplicabilă.

Recenzie de CRISTIAN ALEXANDRU

Carnavalul veneţian a suscitat interesul oamenilor din toate epocile, misterul a fost întotdeuna căutat şi promovat.Măştile care au un colorit divers pot provoca plăcere, teamă, ură, frică, dorinţă. te pot purta prin toate sentimentele şi senzaţiile comune omului.

Poate cineva care scrie poezii, care este un om educat să devină un criminal notoriu?O stea îndepărtată(Estrella Distante) ne spune că da,  un om poate avea măştile sale indiferent de comportamentul său.Toţi avem masca noastră şi toţi ne adaptăm comportamentul în funcţie de situaţie.Bolaňo a creat un roman misterios, un thriller care se amestecă cu literatura, unde poezia poate fi revoluţionată sau poate rămâne la fel o eternitate, unde valoare rămâne valoare indiferent de  ce spune restul.

Romanul scris la persoana întâia ne povesteşte istoria lui Carlos Wieder, care timp de aproape 15 ani duce o dublă viaţă, de poet şi pilot dar şi cea de asasin.Este cunoscut ca un poet bun Alberto Ruiz-Tagle, ca un om de care femeile sunt îndrăgostite.

În paralel este pilot şi organizează expoziţii de scriitură aeriană, în care scrie citate din Bibilie sau din alte opere.Cutremurător este că la o expoziţie acesta scrie pe cer numele unor femei pe care el le-a ucis, nimeni neştiind acest lucru.Este dat în vileag când într-un acces de nebunie organizează o expoziţie de fotografie în care sunt prezentate crimele sale, după această întâmplare dispare  din societatea chiliană.Dar urmele sale sunt întinse pe toată Europa apărând în diverse reviste, semnând poezii sau articole.Numele său este auzit şi într-o oribilă crimă din Italia, unde se angajase ca şi cameraman sub numele de R.P.English, un cameraman care şi-a masacrat întrega echipă care realiza filme pentru adulţi.În cele din urmă este prins şi asasinat de un celebru poliţist al epocii Allende.

Titlul romanului O stea îndepărtată este o metaforă care se referă la avionul pilotat de el, care apărea din nori şi scria versuri pe cer.După ce termini romanul realizezi că este o metaforă sanglantă, plină de înţelesuri abscunse, este o stea neagră, o stea a morţii.El este ca un vestitor al morţii pe cerul statului Chile, de fapt unul dintre versurile sale din scriitura aeriană este Eu sunt moartea, moartea este inima mea.

Crima este la Bolaňo ceva mascat, ocultat.Criminalul lui Bolaňo este un intelectual, un schizoidic genial, un psihotic maladiv cu certe calităţi cognitive.Crima este un ritual intelectual, victima este sedusă de aparenţa de superioritate a criminalului.Nu este violentă sau demonică este o plăcere intelectuală izvorâtă dintr-o boală psihică.Măştile veneţiene ale criminalului sunt tulburările sale obsesiv-comportamentale sunt măştile unei boli psihice.Este un roman scris alert, care te ţine cu sufletul la gură, nu este un roman de groază este o reprezentare veridică a tipului de criminal modern, un om respectat în societate un om care nu trezeşte bănuieli dar care poate fi un monstru cu o mască veneţiană plină de şarm.

Nu trebuie să ne încredem în măştile oamenilor, uneori oamenii cei mai inteligenţi şi drăguţi sunt un semnal de alarmă, ca şi cei singuratici, aceştia din urmă  prezintă de  foarte multe ori  tulburări psihotice grave. Omul dacă este singuratic înnebuneşte.Masca veneţiană ascunde chipul omului dar nu poate ascunde ochii.Bolaňo ne spune că ochii sunt cei care trebuie priviţi la oameni, de aceea de a lungul acestui roman ochii lui Wieder nu ne sunt descrişi.Să rupem măştile veneţiene de pe faţa semenilor noştri şi îi vom putea înţelege mai bine sau să ne vom putea feri.

Recenzie de CRISTIAN ALEXANDRU

De acelaşi autor

Târfe asasine

Sku: RO204BO

Zona livrare A

„Hotărât lucru, ne aflăm în plin stanşibranism”. Et voila! Iată substanţa prezentului rezumată drastic şi mintos. Câteodată, la vremea lor şi numai în răstimpuri, un roman cum e Balul Fantomelor şi un autor cum e Radu Paraschivescu, înlocuiesc cu succes construcţiile epice kilometrice, pline de înţelepciune şi canoane gata de asimilat. Imperativul categoric se transformă, deci, în exclamativul fantasmagoric, mai pur într-un sens măcar prin lipsa de încărcătură morală.

http://www.youtube.com/watch?v=TQLSI5z-QAU

Pare greu de înghiţit o aşa încadrare a lui Radu Paraschivescu. „Poftim? Acel Radu Paraschivescu, mereu aprovizionat cu injecţii satirice simpatico-serioase? El este cel dezinteresat moral? Îmi vine greu a crede”. Pe bună dreptate aşa judecată, însă am impresia că de data asta accentul a căzut în altă parte. Balul Fantomelor nu pare a se certa cu nimeni şi cu atât mai puţin regăsim vreun interes de sfinţire a vreunui loc drăcesc. Ori, având în vedere subiectul, asta e o performanţă.

Virgil Mihalcea, profesor de istoria literaturii, campion la divorţuri. În prezent, nimicagiu la un liceu bucureştean, dascăl pe bandă rulantă, îngrozit de noutate şi gâdilat de ideea repaosului etern. Rutina are pentru V.M. aceeaşi funcţie biologică pe care o are apa, alcoolul condimentează pe ici pe colo trăiri prozaice, fotbalul are o etichetă pe care scrie „salvare!”. Aşa, acum uitaţi toate acestea şi catapultaţi imaginar personajul într-o lume cu droguri, poliţie, gangsteri, asasinări, presă şi orgii. Enumerarea de mai sus pare frivolă, dar în roman zalele zuruie crunte într-un fel care nu incomodează. Nu m-am simţit nicăieri luat peste picior, cu tehnici futile de captare a atenţiei şi supans artificial.

Scurt insight: un puternic clan din lumea drogurilor poposeşte în România pentru a „fertiliza” zona aşa cum se cuvine şi se hotărăşte să o facă începând din licee. Cum altcumva decât prin profesori, tablouri de imoralitate şi secrete, perfect şantajabili. Dacă ar fi să abuzăm de clişee exegetice, vă vom avertiza că „lucrurile nu sunt ceea ce par a fi”, „veţi avea parte de neprevăzut” etc. Dar, repet, nicio urmă de abuz în serviciu din partea şăgalnicului povestitor care, până şi în atare condiţii livreşti, îşi păstrează doza de firesc, supravieţuind rezonabil. Stilul Radu Paraschivescu, aşa cum îl ştim din presă şi literatură (aşa cum, de fapt, a fost consacrat odată cu Ghidul nesimţitului), se pliază pe atare conjuncturi fără abateri şi comportament narativ superfluu.

În sfârşit, statornicia în literatură e cu două tăişuri: ce funcţionează bine merită consolidat, dar să fie oare acel „bine” unul general valabil? Altfel spus, cititorul Ghidului va regăsi în Balul fantomelor vocea humoristică, dar cu greu va găsi şi altceva. Lipsa de pretenţii poate fi în acelaşi timp fidelitate pentru lucrul bine făcut şi privaţiune pentru încercări de mai bine. Eu am simţit nevoia unui „mai mult”, fără a şubrezi într-un fel oferta, ci doar poftind din când în când la un upgrade al prozatorului. Balul fantomelor trebuie citit cu calm şi chef.

Recenzie de OCTAV POPA

De acelaşi autor

Fanionul roşu

Sku: R018PAR

Zona livrare A

La Târgul frumos de carte, Tritonic a fist cu un nou thriller. “Ultimul Papă”, al tânărului autor portughez Luis Miguel Rocha, are toate ingredientele necesare unui ospăţ de la care care n-ai mai pleca. Respectând reţeta acestui gen literar, de unii contestat, de alţii considerat new-wave, romanul se desfăşoară, cum altfel, în jurul unui mister. Cel legat de moartea Papei Ioan Paul 1. Pontiful care a stat pe scaunul de la Vatican doar 33 de zile. O ziaristă din Londra, Sarah Monteiro, primeşte un misterios pachet cu nişte înscrisuri şi o cheiţă. De aici nebunia. Planurile sunt întretăiate.

Acţiunea te ţine cu sufletul la gură. Papa este găsit mort în pat. Ca în Dan Brown, un om îşi dă duhul în faţa unui tablou. Blitz. Urmează urmăriri ca-n filme. Secvenţele se succed. Apare în scenă Raphael, un agent dublu care este recomandat de tatăl ziaristei. Aşa află marele secret al familiei. Părintele său era agent al unui serviciu secret şi de aici viaţa ei paşnică devine un coşmar. Raphael încearcă să o scoată din turbionul provocat de înscrisuri. Interesant caz de manipulare este momentul în care acesta realizează un act terorist pe o stradă din Londra, iar serviciile secrete îl împachetează drept al unor arabi. Cei doi pleacă să se întâlnească cu tatăl fetei la o mănăstire din Portugalia. CIA e pe urmele lor. De aici alte escapade, urmăriri, scene de film, prinderea lor şi foarte fain lucrată ţeserea intrigilor şi întinderea curselor, chiar celor care sunt specializaţi în aşa ceva. În final, cheiţa deschide seiful şi întregeşte dosarul de manuscrise. Acestea se întorc întregi de unde au plecat şi CIA se recunoaşte învinsă. Multe crime, prea multe crime, în numele adevărului despre moartea Papei. Foarte expresiv unul dintre ultimele capitole în care un ofiţer CIA recunoaşte că l-a omorât pe Papă pentru că încerca să tulbure regulile impuse. Asta mai rar se întâmplă în realitate. dar ficţiunea bate întotdeauna realitatea.

Recenzie de MARIUS GHILZEN

De acelaşi autor

Papa trebuie să moară

Sku: LM035RO

Zona livrare A

Într-un moment de criză şi de pervertire a valorilor, prodecanul de la Harvard, Stephen Young, a grupat toate principiile morale ale umanităţii într-o lucrare de referinţă. “Capitalismul moral -  o reconciliere a interesului moral cu binele public” nu este o intruziune galopantă prin memoria diferitelor culturi, ci o colecţie de argumente pentru dezvoltarea eficientă a sistemului concurenţial de mâine. Reinterpretând învăţăturile lui Confucius, ale lui Budha şi ale altor înţelepţi antici sau moderni, creează un silogism apt pentru o construcţie democratică nu numai pentru domeniul privat, ci şi de stat. El consideră că ne aflăm în cea de a şasea treaptă de dezvoltare socială preconizată de psihologul Lawrance Kohlberg, acea a contractului, bazată pe valorilor etice. Autorul este convins că “tentativele de a guverna în numele unor virtuţi absolute au lăsat în urmă moarte şi suferinţă”. El consideră că acordul social şi încercarea de construcţie durabilă a noului capitalism trebuie să fie în paradigma moralităţii. În viziunea sa, socialismul utopic nu a făcut altceva decât să deterioreze mugurii dezvoltării sociale, iar globalizarea ar trebui să aducă beneficii nu numai pentru investitori, ci şi pentru clienţii acestora. După el, strategia cu sumă nulă: “eu câştig- tu pierzi” ar trebui să dispară. Esenţa e ca fiecare grup de interese să fie mulţumit: “maximizarea beneficiilor şi avantaje pentru ceilalţi” (John Nash, premiul Nobel pentru economie)

Un duşman învederat al marxismului, pe de o parte, şi al capitalismului de cumetrie, pe de alta, el postulează viitorul ca fiind al responsabilităţii sociale, în care grija faţă de ceilalţi creează confortul business-ului, deci al investitorilor, dar şi al consumatorului de servicii.

Young este astăzi preşedintele Caux Round Table, o iniţiativă economică începută într-un orăşel din Elveţia. Mari gânditori şi magnaţi ai lumii occidentale au postulat o serie de principii viabile pentru viitorul economic. Ei nu sunt împotriva extinderii companiilor pe diferite pieţe emergente, nici  a fondurilor internaţionale de investiţii. Toţi membrii clubului Caux consideră că folosirea forţei de muncă mai ieftină din Extremul Orient, precum şi finanţarea deficitelor ţărilor mai sărace vor aduce beneficiu atât antreprenorilor, cât şi celor “exploataţi”.

Uitându-se cu un ochi critic la istorie, a tras concluzia că aglomeraţiile urbane, marile centre comerciale ale lumii au împins civilizaţia înainte. Capitalismul sălbatic orientat pentru profit cu orice mijloace trebuie înlocuit cuunul bazat pe reguli contractuale. Unul îşi vinde munca, altul beneficiază de pe urma sa. Amândoi vor fi în câştig.

Noi, cei crescuţi şi formaţi în comunism, avem prin lucrarea lui Young o carte de învăţătură. “Ambiţiile acestei doctrine au contravenit nevoilor umane”, conchide autorul care insistă pe nevoia de “reciprocitate”, atât de invocată de Confucius.

“Nu bunăvoinţa negustorilor ne va asigura bucatele, ci interesul propriu al acestora; doar cerşetorii preferă să depindă de bunăvoinţa semenilor”. Cât de clar ne spune gânditorul englez care şi-a împlinit tinereţea în Extremul Orient, aproape de învăţăturile anticilor.

Cartea lui Young este bine-venită în România celor care mai cred în sintagme prezidenţiale, anafură electorală, cu grupurile de interese. Îndrumarul epic poate fi un decalog pentru fiecare om care gândeşte în raţiunile business-ului modern, orientat pe profit: dacă ceilalţi sunt mulţumiţi, înseamnă că şi eu, investitorul, sunt mulţumit, cam asta este concluzia cărţii. Lucrarea vine să completeze şcoala de gândire austriacă a lui von Mises şi alegoriile atât de savuroase ale lui Rob Riemen din “Nobleţea spiritului”

Recenzie de MARIUS GHILEZAN

Sku: ST061YO

Zona livrare A

Dacă ai rememorat recent, cu amicii, întâmplări din propria-ți copilărie, dacă adolescența îți pare singura perioadă a vieții când ai fost cu adevărat tu însuți, romanul În iad toate becurile sunt arse semnat de Dan Lungu va reprezenta, fără-ndoială, o încântare.

Victor, personajul principal al romanului, este vocea atât a prezentului, cât și a trecutului. Două planuri cât se poate de distincte, construite de autor în culori contrastante. Prezentul este mai degrabă gri, nu oferă multe alternative, este lipsit de bucurie, trăire, provocări, iubiri și prietenii reale. Prin contrast, trecutul lui Victor apare, chiar prin prisma eroului, drept un spațiu al întâmplărilor adevărate, al vieții trăite din plin. Amintirile lui Victor sunt colorate, sunt captivante, te transpun în acel loc pierdut de către copilul devenit adult. Unele pasaje amintesc de Mendebilul lui Mircea Cărtărescu, dar și de celebrul Stand By Me, un film regizat de Rob Reiner după o carte de Stephen King.

Este multă, multă nostalgie în cartea lui Dan Lungu (chiar și în titlu!), iar alternanța dintre trecut și prezent nu face decât s-o accentueze. Nu poti rămâne insensibil după ce-o citești.

“Sufletul unui înger nu trăiește mai mult de douăzeci și unu sau douăzeci și doi de ani. Cei care nu mor la timp devin oameni.”

Recenzie de  CRISTINA NEMEROVSCHI

De acelaşi autor:

Cum să uiţi o femeie

Raiul găinilor

Proză cu amanuntul

Cum să uiţi o femeie

Sku: RYUOPO

Zona livrare A

“Ceea ce o generaţie acceptă cu moderaţie, următoarea va practica în exces. Din păcate, asta se aplică cu precădere în cazul prostiei. Odată ce prostia e acceptată şi înţeleasă ca atribut, în scurt timp ea se va transforma în virtute”. Nu este un fragment dintr-un tratat de etică a la Voltaire, în versiune postmodernă, ci din romanul Jurnalul Răului al prozatorului Lucian Mareș. Un tablou tranşant, nemilos, al lumii actuale, poate prea dur și prea viu pentru cei timizi, obișnuiți cu realitatea înfrumusețată și cât de cât suportabilă.

Cagula, în Jurnalul Răului, este atât un simbol al depersonalizării, cât și al câștigării adevăratei identități, al eliberării.

Personajul acestui roman este mizantrop dar în același timp și umanist, este dur, este sincer, este înțelept și are ceva din grația și carisma anarhiștilor de talia lui Bakunin și Kropotkin. Nu se sfiește deloc să ni se înfățișeze în adevărata sa natură, chiar dacă aceasta îi oripilează pe mulți, căci le arată propriile slăbiciuni. Cu siguranță, este un erou care nu va trece neobservat, atât în literatură cât și dincolo de ea.

Romanul lui Lucian Mareș a stârnit deja controverse. Mulți susțin că imaginile prezentate în Jurnalul Răului sunt mult prea brutale, prea neîmblânzite, iar ideile susținute – cu totul și cu totul imorale. Tocmai de aceea, este exact cartea de care avem cu toții nevoie.

Recenzie de CRISTINA NEMEROVSHCI

Sku: DRTZHZ

Zona livrare A