BOOKiseala – Magazin de cărţi 21 Mai 2012

Nu ştiu dacă perseverenţa  Hertei Müller în a face adevărată literatură din angoasele dezrădăcinării a fost criteriul determinant al acordării Premiului Nobel, dar ştiu că fără succesul ei şi fără insistenţa unor oameni de cultură români, azi nu ne-am putea bucura sufletul şi mintea de o altă bijuterie memorialistică: Lapte şi miere, scrisă de Jean Mattern, pe aceiaşi temă. Autorul, azi coordonator al colecţiilor de carte străină de la Gallimard, s-a născut dintr-o familie mixtă. Tatăl era din Ciacova (judeţul Timiş) şi mama din Sopron (Ungaria). Amândoi au plecat imediat după cel de-al doilea război mondial în Occident. Acolo, Jean Mattern avea să se nască în 1965. La invitaţia unor oameni de cultură români şi-a văzut pentru prima oară locurile de baştină ale familiei. Poate şi de aici i-a venit ideea scrierii a două cărţi, ambele cu acţiuni pornite în ţările părinţilor săi, care au refuzat să-i vorbească despre trecutul lor.

Dacă în Băile Kiraly, Gabriel, personajul său cu nume românesc e în căutarea identităţii şi a culturii maghiare, în Lapte şi miere, eroul central, un bănăţean de origine franceză, rememorează pe patul de moarte eve­nimentele cruciale ale vieţii sale: fuga din Timişoara, la numai cincisprezece ani, în ajunul eliberării oraşului de către trupele sovietice, despărţirea de cel mai bun prieten, Ştefan Drăgan, a cărui amintire îl va bîntui fără încetare, adaptarea anevoioasă la realităţile „ţării-gazdă.”

Lapte şi miere (Polirom, 2011) nu este numai un roman cu tentă autobiografică, ci un elogiu adus prieteniei şi iubirii. Scris cu mare delicateţe, volumul este mai mult o subtilă meditaţie asupra traumelor dezrădăcinării şi fragilităţii relaţiilor interumane, fie de familie, fie în societate.

Autorul e un pedant al memorialisticii. Fără să fi trăit vremurile de vipie ale exodului sângeros, când oameni normali au trebuit să-şi părăsească locurile natale, din cauza războiului, Jean Mattern scrie o poveste cutremurătoare, cu detalii şi obiceiuri exacte de parcă naratorul n-ar fi existat. Povestea curge şi evocă o realitate sumbră, tristă şi adevărată. Nici nu mai are nevoie de alte ingrediente stilistice.

Eu ca bănătean pot spune că în Lapte şi miere nu e nimic în plus, nimic în minus. Ciacova bunicilor mei este chiar mai limpede oglindită în memoria francezului decât în a mea, spre ruşinea mea.

Cartea dedicată tatălui său, începe cu un citat din Avrom Satzkever: “În tine, creatorul îşi trăieşte adevărata măsură a timpului, când vine ceasul despărţirii, îţi lasă adresa eternităţii sale” şi se termină cu mulţumiri adresate Gabrielei Dimisianu, Silviu Lupescu şi Smarandei Vultur.

În corpul liric al textului  o viaţă de om se relevă, dar şi dilema existenţială pe patul de moarte “am făcut oare destul bine?”

Întoarcerile sale sunt piruete în acord de pian, fine sunete de diapazon estompează gravitatea sonoră a violoncelului prietenului său Ştefan, cel care la moartea mamei sale n-a găsit altceva de făcut decât să-i pună în surdina durerii zumzăitul baritonal. O scenă romanescă. “Durerea şi suferinţa sunt tot ceea ce e mai frumos în oameni.”

Cred că nu am găsit la niciun autor bănăţean aşa o descriere armonioasă a înţelegerii interetnice a locuitorilor dintr-o zonă care a fost mai mereu sub ocupaţie, dar oamenii s-au simţit mai mereu liberi.

În povestea sa poate nu ar fi intrat timişoreanul Jhonny Weissmuller dacă nu ar fi minţit că este născut în America. Sigur că nu ar fi putut ajunge o legendă a Jocurilor Olimpice. Desigul, nici vreo vedetă de Hoolywood. După cum se ştie, celebrul înotător, mereu primul, a jucat rolul lui Tarzan şi a trăit toată viaţa de pe urma acestei poveşti. Nu întâmplător autorul îl dojeneşte că şi-a renegat tradiţia şi locul de baştină. E pentru ca noi să înţelegem ce înseamnă angoasa dezrădăcinării. O fi fost Jhonny un mare artist, dar a murit departe. Acasă nimeni nu-l mai cunoaşte. „Timpul, amintirile le soarbe,” un simplu vers din ultimul meu volum mă răscoleşte şi mă arde.

Recenzie de MARIUS GHILEZAN

Sku: NNZS7SSHJS

Zona livrare A

Uneori destinul este atât de puternic încât nici măcar iubirea nu-l poate împiedica să se împlinească.Această concepţie care nu este acceptată de biserică este un fatalism pe care putem să-l întâlnim în orice decizie, fatum-ul este implacabil.Se spune că singur îţi faci destinul, ceea ce este în principiu corect dar dacă anumite fapte te orientează către un drum neştiut de tine? Discuţia rămâne deschisă şi aflarea multor întrebări va duce la găsirea de noi şi noi întrebări, un carusel al interogaţiei care nu se mai opreşte.

Romanul Bătrânul Gringo(Gringo Viejo), publicat în 1985 este un roman care este marcat de soartă şi de curgerea de neoprit a timpului.Povestea unui bătrân scriitor american  care în viaţa lui nu a putut citi opera de căpătâi a limbii spaniole Don Quijote este împletită cu destinele unui general al Revoluţiei Mexicane(1910-1920) şi cu o tânără americancă. Laitmotivul romanului este aflat din primele pagini, bătrânul gringo  a venit să moară în Mexic. Romanul este construit pe fundalul istoric al violentei revoluţii mexicane dar şi a eternelor neînţelegeri de-a lungul Marelui Fluviu(Rio Grande este fluviul ce reprezintă lunga frontieră naturală a Mexicului cu Statele Unite ale Americii, un fluviu brăzdat de sânge şi de ură).

General al armatei revoluţionare Tomás Arroyo este un fost peon al unei mari familii mexicane Miranda(nume clasic pentru marii proprietari de pământuri din aceea perioadă în Mexic).Scopul său suprem este să distrugă, să şteargă de pe faţa pământului ferma familiei( la hacienda) unde a suferit în copilărie.Peonii pot fi comparaţi cu şerbii şi rumânii din ţările române, dependenţa lor faţă de stăpâni este zdrobitoare.Harriet Winslow este tânăra ziaristă, o frumoasă gringa, de care Arroyo şi bătrânul gringo se vor îndrăgosti nebuneşte. Cei doi bărbaţi au  un ţel comun moartea, generalul vrea o moarte demnă de un erou homeric iar bătrânul gringo vrea doar o moarte atât şi nimic mai mult.

Moartea bătrânului gringo ucis de către general va duce la execuţia lui Tomás Arroyo din ordinul lui Pancho Villa, şeful suprem al Revoluţiei Mexicane, mai exact principalul ei propovăduitor.Ulterior se află că ordinul lui Pancho Villa a fost moartea amândurora fiecare în alte circumstanţe.Generalul şi-a împlinit destinul a murit tânăr dar uitat de către toţi, iar bătrânul gringo a avut parte de o înmormântare creştinească, gringa considerându-l ca pe un tată pe care nu l-a avut niciodată.

Dragostea pentru Harriet Winslow este tragică şi poartă pecetea morţii, într-o lume în care violenţa este ţelul ultim, a fi îndrăgostit este egal cu a fi criminal.Pancho Villa a realizat că aceşti doi bărbaţi vor zădărnici o mulţime de planuri prin bunăvoinţa dată unei gringa, ori trebuie să ştie că los gringos, americanii, sunt duşmanii eterni ai Mexicului, americanii ne urăsc mereu.

Un roman bine scris unde forţa şi fatalitatea merg mână în mână, machismul tipic mexican se observă în dorinţa lui Arroyo de a o avea pe Winslow deşi o urăşte dar şi din dorinţa de a-şi răzbuna crunta copilărie.Furia împotriva vechii stăpâniri se desprinde frază cu frază din gura generalului peon, revoluţia este un ţel suprem ce poate depăşi chiar şi moarte.Bătrânul gringo se identifică cu personajul pe care nu l-a cunoscut niciodată, sau nu a vrut să-l cunoască, Don Quijote un visător care şi-a uitat visul, poate el este noul Quijote modern care nu mai are demult loc într-o lume în care virtutea şi onoarea sunt cuvinte vechi, apuse odată cu vremurile epopeilor.Romanul destinului este şi romanul unde soarta şi iubirea se întrepătrund dar niciodată nu se unesc, în viaţă nu poţi cere totul ori ai parte de iubire ori de moarte, niciunul nu a avut parte de iubire de moarte au avut parte toţi, în afară de gringa care nu a iubit pasional ci pur, nevoia acesteia de a avea  o dragoste paternă se întâlneşte la tot pasul în roman.

Fără îndoială este un mare roman al lui Fuentes prin faptul că ne revelă forţa  destinului  care s-a nascut odată cu lumea. Omul are capacitatea de a-l influenţa dar de a-l schimba, niciodată.

Recenzie de CRISTIAN ALEXANDRU

De acelaşi autor

Crezul meu

Premiul Nobel pentru Literatură, 1988

Kifah Tibah(Teba în război) este istoria unui popor care luptă pentru libertatea sa şi a unui rege care nu poate lupta pentru iubirea sa. Egiptul cade sub stăpânirea hicsoşilor un neam crud, fără cultură şi indiferent la valorile egiptene. Nordul este cucerit, iar Sudul rămâne în stăpânirea egiptenilor sub timpul faraonului Seqenenra.

Hicsoşii îşi întind mâna acaparatoare şi dornică de bogăţii şi cuceresc Sudul, astfel tot Egiptul este stăpânit de aceştia.Teba magnifica capitală devine centrul guvernării străine. În istoria lumii, popoarele au avut parte de cotropitori şi opresori dar puţine popoare mari şi glorioase au avut stăpânitori străini. Cel mai puternic popor din Antichitatea Orientală cade sub conducerea unui popor inferior din toate punctele de vedere. Mahfuz ne reliefează extraordinar această tragedie a cuceririi. Egiptenii, popor mândru până în zilele noastre, nu pot accepta să fie conduşi de „nişte păstori albi, cu bărbi mari şi murdare.” Înfrângerea armatei Egiptului este catastrofală, regele şi mulţi comandanţi cad pe câmpul de luptă.Familia faraonică se retrage în Nubia, în oraşul Napata de unde îşi pregăteşte încet o armată şi  resurse pentru a recuceri teritoriul pierdut.

Noul rege Kamose îşi trimite prinţul moştenitor Ahmose în Teba ocupată cu misiunea de a recruta oameni pentru ţelul suprem, eliberarea. Acesta va lua înfăţişarea unui bogat negustor Isfinis însoţit de Latu, care este de fapt fostul mare şambelan al bunicului său faraonul Seqenenra, Hur. Cei doi reuşesc să stabilească o punte de legătură între Nubia şi Egipt şi redeschiderea graniţei pentru comerţ, din precauţie noii stăpânitori ai Egiptului au închis graniţa după cucerire. Prinţul Ahmose se îndrăgosteşte de prinţesa Amenridis care nu este nimeni alta decât fata guvernatorului Khanzar cel care l-a ucis pe bunicul său, Seqenenra. Dragostea lor este imposibilă deşi el este fascinat de ea. Tatăl său Kamose va muri într-o bătălie, el va deveni faraon şi va conduce armata egipteană către eliberarea pământului strămoşilor săi.Deşi învingător, iubit şi respectat de toţi dă dovadă de slăbiciune în faţa frumuseţii prinţesei, nu poate să o ucidă de aceea o face prizonieră. Până la urmă amândoi îşi mărturisesc dragostea, dar prea târziu drumurile lor erau trasate de istoria separată a popoarelor de care aparţin. Păstorii vor pleca în nord… el va rămâne în sud, cu gândul mereu la ea se va răcori în deşert iar ea se va încălzi în frigul din nord învelindu-se cu amintirea sa, Isfinis acel frumos negustor devenit faraon al Egiptului Unificat, purtând dubla coroană a Egiptului de Jos şi de Sus. Numai ea îl va şti pe acel negustor care i-a dăruit o inimă verde, el va ţine lanţul pe care-l va purta la gât, ea inima în care va privi şi va vedea chipul său.

Un roman care străbate gândul cu ideea iubirii, iubire de patrie, de neam, de părinţi, de strămoşi, iubire de religie, iubire între doi oameni. Iubirea dintre Ahmose şi Amenridis este imposibilă pentru că cei doi au o inimă mare, îşi sacrifică propria lor fericire pentru pacea şi liniştea popoarelor. Popoarele nu cunosc iubire, nu le interesează inimile oamenilor, au o inimă mare care pulsează cu un singur scop.

Fascinaţia Egiptului Antic l-a cuprins şi pe marele Naghib Mahfuz un scriitor numit de către critici un Balzac al lumii arabe, în opinia mea  un Mahfuz al lumii arabe, cu o personalitate şi o scriitură unică. Un om care şi-a demonstrat dimenisiunea universală când a împărţit Premiul Nobel cu poporul palestinian, un om care ştie ce înseamnă suferinţa.

Recenzie de CRISTIAN ALEXANDRU

Sku: VAVFAFA

Zona livrare A

RAO reeditează una dintre cele mai memorabile confesiuni ale unei personalităţi marcante ale secolului trecut: Regina Maria: Povestea vieţii mele. Mărturisesc că din casele bunicilor mei nu lipseau cele trei volume. Toţi o iubeau pentru pasiunea şi devotamentul său faţă de ţară. Deşi născută ca ducesă de Kent, s-a căsătorit de tânără cu Ferdinand, moştenitorul tronului României. A sosit fără fast şi a plecat într-o toamnă a doliului naţional, ca un erou.

Read the rest of this page »

Sku: BC81AO

Zona livrare A

După Cămașa în carouri și alte zece întâmplări din București, apărută în 2010, autoarea Doina Ruști revine la începutul acestui an cu un roman cu un titlu neașteptat poate: Patru bărbați plus Aurelius. Deși titlul poate părea jucăuș și deși scriitura alertă a Doinei Ruști a fost asemănată cu genul thriller polițist, acest roman, ce are în încrengătura sa intimă figura unui pisoi buclucaș, ridică mai multe întrebări esențiale decât unele cărți cu titluri mai austere și mai lăudate de critica literară.

După lectura celor Patru bărbați plus Aurelius, rămâi cu întrebarea pe care nimeni până acum n-a îndrăznit să o formuleze atât de explicit într-o carte și, cu atât mai mult, puțini s-au gândit să-i ofere un răspuns: ce se va întâmpla atunci când oamenii nu vor mai citi cărți? Va însemna asta moartea literaturii, sau vom inventa alte mijloace pentru a exprima altfel ceea ce exprimăm astăzi prin literatură? “Oamenii din blocul meu sunt destul de cinstiți. Nu-și depozitează cărțile pe coridoare sau pe scări, ci le aruncă direct în tomberon. Dealtfel, în Sălăjan nici nu sunt librării.”, scrie personajul principal al romanului, simpatica dar ghinionista Licia. Iubitorilor de literatură, acest pasaj li se pare un scenariu de film horror. Ăsta să fie oare viitorul? Cu siguranță, numai Aurelius, motanul inventat cu multă culoare și credibilitate de Doina Ruști, știe răspunsul.

Ce veți mai găsi în acest roman? Un scris cursiv, cadre ce se derulează cu repeziciune, personaje interesante și destul umor, uneori sec. Doina Ruști ne demonstrează că scrie din ce în ce mai liber, mai captivant și chiar, de ce nu, conformându-se tendințelor exigente ale publicului de azi, indiferent de vârstă.

Recenzie de OVIDIU DIMA

De acelaşi autor:

Lizoanca la 11 ani

Fantoma din moară

Zogru

Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română

Cămaşa în carouri şi alte 10 întîmplări din Bucureşti

Sku: RFZUIOO

Zona livrare A

Cartea Mihai I al României. Regele şi ţara este o riguroasă prezentare a figurii regelui Mihai I, precum şi a istoriei României în perioada atât de dramatică a mijlocului şi a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Autorul, Ivor Poter, este un personaj celebru: paraşutat de Aliaţi în România, a fost arestat, dar a putut cunoaşte cele mai importante figuri politice ale României din anii celui de-al doilea război mondial şi, evident, pe Regele Mihai I. Cartea sa, amestec extrem de izbutit de istorie documentară şi de amintiri personale, constituie una dintre cele mai interesante lucrări care s-au scris despre suveranul român. Publicată în 2005, dar lucrată cu migală de-a lungul multor ani, această lucrare are toate datele să se impună drept o contribuţie majoră la cunoaşterea unui capitol important din istoria României. Structurată în cinci părţi, cartea beneficiază de un index al reşedinţelor regale, al personalităţilor întâlnite în paginile ei, dar şi de un arbore genealogic al familiei regale. Cartea se adresează tuturor acelora care vor sa aibă o imagine exactă şi obiectivă despre contribuţia majoră a Regelui Mihai la destinul României.

Recenzie de MOISE FLORIN

Sku: VCGBZRT5WV3

Zona livrare A

Oscar şi Tanti Roz e o carte care, în ciuda substratului dramatic, lasă în urmă un plăcut sentiment de întelegere a tot ceea ce descoperă Oscar. Nu se vrea a fi o lecţie de viaţă, cartea doar te poarta prin viaţă.

Oscar este un băieţel de 10 ani, bolnav de leucemie, căruia nimeni nu are curajul să îi spună că mai are foarte puţin de trăit.Toţi au în preajma lui o privire gravă, iar el nu suportă să fie privit de medicul său ca pe un eşec în ale medicinei. De părinţi e vizitat numai duminica. Printre toate infirmierele îmbracate în roz, una singura e Tanti Roz, cea care îl învaţă lucruri înţelepte, precum aceea că “dacă-mi pierd timpul cu ce cred toţi tâmpiţii, când să mai găsesc vreme să aflu ce gândesc oamenii deştepţi?“. Ajunsă acum la o vârsta cu 13 cifre, spune poveşti din vremurile în care numele ei era Teroarea din Languedoc, şi se confruntă în ring cu adversare aprige precum Sarah Treosc Pleosc sau Surorile Ţâşnitoare.

Audio

Datorită simplităţii şi sincerităţii ei, Oscar îi urmează cu încredere sfaturile: îşi trăieşte ultimele 12 zile din viaţă ca şi cum fiecare zi ar avea 10 ani, în acelaşi timp scriindu-i mici scrisori lui Dumnezeu, în care micuţul încă nu crede.

Dumnezeu devine astfel un bătrânel care nu o duce (nici el) prea bine cu sănătatea, şi pe care Oscar nu ezita să îl certe – “azi nu te iubesc” ori sa il alinte-”te pup, Oscar“. Tot Lui îi cere ajutorul atunci când are probleme la “adolescenţă” sau cand vrea să se căsătorească cu Peggy Blue, a cărei piele miroase a alune şi pe care o apără de fantome. Chiar şi când Oscar ajunge un “batrânel” bolnav de cancer, a cărui “soţie” se află pe masa de operaţie, Tanti Roz îl învaţă să nu îşi piardă credinţa, întrucât “suferinţa fizică o înduri, pe cea morală ţi-o alegi“. Necunoscutul nu ar trebui să-ţi provoace frică, ci numai curiozitate, iar acele mici ajutoare primite de sus Oscar e dispus să le împarta şi cu ceilalţi.

În ciuda medicilor conformişti şi a lumii îndoctrinate din spital, Oscar găseşte oameni pentru care merită să trăieşti, cu care îşi împarte bucuriile şi alături de care învaţă cam ce înseamnă viaţa asta, care nu e un dar aşa cum se spune, ci numai un împrumut. Ajuns la “120 de ani”, naraţiunea se opreşte brusc, cu siguranţa că “doar întrebările neinteresante pot căpăta un răspuns definitiv“. El a înţeles că cea mai des întâlnită greşeală a oamenilor este aceea că se comportă precum acei nemuritori, dar că viaţa poate fi trăită cu adevărat în oricare moment.

Recenzie de OCTAV POPA

De acelaşi autor

Evanghelia după Pilat

Sku: E016ESC

Zona livrare A

O lume plină de tehnologie, dominată de internet şi de tehnică, o lume în care iubirea a devenit condiţionată de tehnologie, în care internetul este vectorul cel mai important de comunicare.O lume înlănţuite în fire şi mii de unde.

A lupta în această lume te defineşte ca un erou post-modern, un erou anti-tehnologic, rezistenţa lui Ernesto Sabato este remarcabilă.Într-o reflexie împotriva masificării, clonării, globalizării Sabato ne provoacă la o rezistenţă pe care trebuie să o ducem ca o nouă cruce, un nou drum al Golgotei presărat de o tehnologie dezumanizantă.

Rezistenţa(La Resistencia) este o carte manifest, un apel la supravieţuire, un monument de apărare  al speciei umane.

Împărţită în cinci scrisori, eu le-am numit epistole, cartea este scrisă cu pasiune nedisimulată şi cu tumult interior.Din prima scrisoare, Sabato ne spune că un cutremur ameninţă civilizaţia şi specia noastră în care trăim aparent lipsiţi de griji , un cutremur pe care valorile spiritului nu pot să-l oprească.Televiziunea este opiul popoarelor reintrepretând butada celebră a lui Marx, Sabato ne trage un grav semnal de alarmă.Televiziunea dezumanizează, răceşte omul, îl goleşte de sentimente, îl bestializează, îl coboară pe un stadiu josnic al evoluţiei sale.

În a doua epistolă, Sabato ne spune că valori precum demnitatea, respectul, ruşinea sunt considerate valori antice.Sunt lucruri despre care se vorbeşte numai în basme sau în poveştile despre război ale bunicilor noştrii.Citându-l pe marele Mircea Eliade care spunea că fiecare concepţie despre lume trebuie trăită înăuntrul ei, Sabato ne reliefează că noi nu mai avem o lume în care să trăim.Globalizarea duce la masificare, la atomizare şi chiar la clonarea fiinţei umane, oameni cu gusturi asemănătoare, cu pasiuni identice, fără unicitate sau personalitate, fiinţe golite de sens şi de substanţă, aneantizarea fiinţei. Sentimentul dominant al acestei lumi este cel de orfanitate, de singurătate perpetuă.Omul este singur pentru că s-a înconjurat de tehnologie care nu simte, nu iubeşte, nici măcar nu vorbeşte.

În următoarele epistole apar trei concepte cutremurătoare:individualismul emfatic, omul dezintegrat şi moartea silenţioasă. Toate acestea sunt atribute ale brutalizării pe cale tehnolgică a omului.Prima este legată în mod cert de raportul om-societate, o societate condusă de un capitalism de foarte multe ori prost înţeles sau prost aplicat, a doua de raportul om-om, omul nu mai este o unicitate, este confundat cu semenul său se dizolvă în masa amorfă a unei societăţi inerte, în substanţa moartă a lumii, a treia de raportul om-tehnologie unde omul este treptat înlocuit de tehnologie, cuvântul spus valorează mai puţin decât cel auzit pe internet.

Deşi istoria este o sumă de aberaţii, de persecuţii şi torturi, de injustiţii şi crime în numele unor credinţe, cei care s-au luptat pentru a-i apăra pe ceilalţi fac parte din rezistenţă, concluzionează Ernesto Sabato.Trebuie să luptăm pentru a supravieţui într-o lume în care sentimentul de orfanitate se împleteşte cu cel de vagabondaj, mă refer la sensul de părăsire, de pustiire a omului social-contemporan.

Lumea este în pragul unei provocări, dacă nu ne vom trezi la timp şi nu ne vom întoarce către biserici, cărţi, către oameni, nu vom promova iubirea ca mijloc de salvare, nu mă refer la cea cu tentă erotică ci la iubirea de aproape, atunci vom fi sclavi ai unei civilizaţii pe care noi am construit-o.

Acest volum poate fi comandat în limba spaniolă aici:

La Resistencia

Recenzie de CRISTIAN ALEXANDRU

Cel mai înălţător sentiment este cel al iubirii.A iubi înseamnă a împărtăşi cu ceilalţi ce simţi tu, a putea simţi ce au trăit ei, a te împărtăşi din ceilalţi. O definiţie creştinească  a iubirii este  că iubirea nu se declamă sau se recită se simte şi se trăieşte, iubirea trebuie să fie activă, să aibă viaţă.

Iubirea poate fi umbrită de sentimente întunecate, de gânduri ce o pot distruge.Boala comună a tuturor îndrăgostiţilor este gelozia.Acest sentiment infantil care poate produce o serie de nedreptăţi şi nenorociri.De ce este un sentiment infantil?Pentru că este atributul unui copil, un copil este fascinat de jucăria sa şi dacă i-o iei începe să se revolte cu toată fiinţa sa.Cei care iubesc infantil, confundă persoana iubită cu o jucărie. Aceea fiinţă iubită sau adorată  este un om cu gândurile, cu trăirile sale, nu o jucărie care să te asculte la fiecare pas.Geloşii sunt oameni foarte singuri, iar iubirea îi face groteşti.

Tunelul unui om este singurătatea sa, este ceva obscur, solitar spune în citatul de la începtul romanului Tunelul(El Tunel) Ernesto Sabato.Tunelul este un drum întunecat, unde în capăt o lumină crepusculară, se arată.Oare la capătul lui este chiar o lume sau este impresia lăsată de speranţa omului de a găsi lumină, o Fata Morgana ce nu aparţine unui deşert.

Pictorul Juan Pablo Castel este un solitar, un om îndrăgostit de opera sa. Un pictor extrem de ciudat, unul care lipsea de la toate vernisajele sau expoziţiile de pictură.Îndrăgostit de o tânără care îi priveşte tabloul, Maria, acesta va dezvolta o obsesie cu un clar substrat sexual ce-l va duce la nebunie.Fascinaţia este reliefată în dorinţa de a o urmări peste tot.Este o dorinţă de posesivitate nestăpânită.Este necesar, este necesar îşi spune, este necesar să fie lângă el, să o simtă.Pictorul simte că această fiinţă este legată de el prin ceva metafizic că de ea se va lega un fapt pe care-l va făuri  în viitor.Între mine şi această fiinţă este o legătură tainică spune Juan Pablo Castel, aş adăuga o legătură mortală.Orbit de gelozie şi plin de furie acesta o va omorâ pe Maria, după un proces interior descris admirabil de Ernesto Sabato. Un suflet chinuit de fantasme este un suflet posedat, iar sufletul pictorului era obsedat de ideea de a avea.

Romanul este scris la persoana întâia, este o confesiune cutremurătoare a unui om care iubeşte cu pasiune dar care se transformă în ucigaş.Un om care nu-şi poate stăpâni instinctele, un om prins în tunelul său.Tunelul său este construit de gelozie, gândul posesiunii i-a transfomat mintea într-un tunel, într-un labirint clar-obscur din care nu mai poate să iasă.Este scris alert, reflecţia se combină cu scrierea activă, intensă, este scris din pasiune.La fiecare rând simţi că eşti alături de personaj, prevezi că se poate întâmpla o nenorocire dar speri că nu.

Titlul este laitmotivul romanului, un tunel care a pus stăpânire pe fiinţa sa, care i-a întunecat judecata.O iubire care a fost ucisă în tunelul minţii sale, din tunel a ieşit o furie oarbă condusă de o pulsiune erotică obsesiv-maladivă amestecată cu un comportament obsesiv-compulsiv.

Ernesto Sabato a reuşit o arheologie a crimei, a descris fiecare element ce poate duce la crimă şi totuşi ca în orice sit arheologic rămân lucruri de explorat şi lucruri care nu se pot explica. Forarea în adâncul minţii umane este cel mai greu lucru de pe pământ, pentru că mintea se confundă adeseori cu inima.

Acest volum poate fi comandat în limba spaniolă aici:

El túnel

Recenzie de CRISTIAN ALEXANDRU

Poemele lui Alexandru Cristian cuprinse în volumul său de debut, Versuri ciobite (Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2011), beneficiind de ilustraţiile elocvente ale graficianului şi poetului Alex Ivanov, ies în evidenţă prin aprofundarea metafizică a principiului Yin, astăzi aproape ocultat într-o lume ce depreciază sensibilitatea. Poetul e convins de inconsistenţa tuturor formelor fără fond înconjurătoare, simple sintagme care cu timpul devin supărătoare. Pare plauzibilă, chiar dezirabilă, evaziunea în spaţiile supramundane, aflate total la îndemâna jocurilor imaginaţiei. În viaţa care se vieţuieşte, fiorul liric este în pericol de anesteziere. Şi totuşi, veşnica încredere se manifestă: Vorbesc de metafore uitate acum,/ când scriu cuvinte ce sunt goale,/ speranţe în literatură mai am, cu greu/ un mort în mine se trezeşte la poezie. (Anti-Poezia). Cel ce îşi încearcă destinul în ultrasimţitorul spaţiu artistic participă la o aventură iniţiatică. Adorând nuanţele magice dintr-un peren context inefabil, Alexandru Cristian recunoaşte cu lăudabilă modestie că este la începutul unui drum parcurs odată de titani. Dar, gloria e trecătoare şi viaţa mult prea scurtă. Rămâne veşnicia versului. Asistăm la invocarea figurii lui Jorge Luis Borges, pin intermediul imaginilor luxuriante, livreşti: Ecouri din haremuri aude, dulci melodii persane/ îl fascinează, îl atrag ca un magnet oriental/ privit cu mirare./ Îşi aduce aminte de cartea ce-o ţine în mână,/ de fluviul de legende, de misterele acelei biblioteci/ ce nu va mai fi deschisă de nimeni, o eternitate,/ decât de el, de Borges…(Rânduri pentru Jorge Luis Borges). Alexandru Cristian observă efectul adesea traumatizant pe care maşinăria socială îl are asupra stării creatoare. Iau naştere imagini tuşante.  Avangardele ar fi putut asuma cu uşurinţă aceste intense fugi din uzual, straniu penetrante: Zgomotul surd de motor bubuie în creierii/ sparţi ai unui uitat poet pe caldarâmul oraşului./ Strigătul de disperare este înecat de un filosof,/ în aur şi trădare, în minciună şi agonie./ Ajutorul unui bătrân fuge lovit de un soldat/ ce a devenit sclav, mângâierea unui copil e batjocorită/ de Satan cel atoateştiutor, iubirea e pălmuită/ de argint, Iuda, vezi, e viu, acolo lângă copac/ este un al doilea ştreang pentru mine,/ care cânt asemenea lucruri…asta e poezie? (Ciudat…). Secretul frumuseţii ia proporţii hipertrofiate. El presupune faţete atât explicite cât şi ascunse, un corpus eclectic fascinatoriu. Poetul este dispus la orice sacrificiu spre a obţine mult doritul echilibru. Sfiala şi pudoarea însoţesc paşii pe unele trasee existenţiale periculoase. Iubirea posedă ample valenţe narcotizante, generând modificarea fundamentală a stării de conştiinţă. Sufletul e robit metamorfozelor poetice. Mântuirea prin femeie incumbă şi asumarea naturii nepieritoare a păcatului. Acest paradox misterios ne apropie de cutremurare: Un râs cristalin, zâmbet de farmec, atât eşti tu?/ Cu atât m-ai înnebunit? Nu, tu eşti ceva mai mult,/ eşti taina moartă-n mine, eşti inima îngheţată/eşti visul meu pierdut în nebunie. (Departe…). Pericolul oraşului tentacular ameninţă constant. Jungla citadină şi tot ansamblul maculant invadează treptat orizontul autenticităţii. Dramatice încercări, uneori nemeritate, încearcă sufletul pur al poetului. E vorba de o deconcertantă sinceritate în actul iniţiatic al tăierii inimilor. Uneori, mazilescian,  poeţii nu mai au inimă. Lecţia simplităţii în iubire poate merge până la dramatice autoflagelări. Senzuale geografii sunt desfăşurate de vocea daimonului ce-l inspiră pe Alexandru Cristian. Exotismul se conjugă cu rafinamentul abisal pentru mult dorita evadare din contingenţă. O evadare virilă. Adoraţia se desăvârşeşte pe rug. Misteriile nopţii atrag şi posedă: Te muşc dulce, posesiv, tu uşor te retragi, himeră/ a minţii mele înfierbântate, de ce mă chinui, oh zei/ nu fiţi cruzi, daţi-mi carnea adorată…(Canibalism). Alura barocă împrăştie dulci zvonuri, situate undeva între eros şi thanatos. Cenuşa nocturnă ameninţă să acapareze lumile imaginare plăsmuite de poet. Salvarea vine de la caracterul mutabil propriu stărilor lirice, dinamismul metamorfozelor sfâşiind vălul dens al obscurităţii. Spaţiul selenar protejează, atemporal, emoţiile şi aşa profund lovite. Ataşamentul la dictonul romantic viaţa e vis marchează relativizarea laturii obiective a existenţei, adeseori înşelătoare. Sufletul poetic doreşte să posede eclectice ipostaze, într-un orizont invocând atât îngerii cât şi demonii. Suferinţa în amor urmează, paradoxal, glisantele căi ale adoraţiei. Pe acest fond, scrisul are acea funcţie soteriologică mereu clamată, totuşi încadrată în zona dubitativului: Scriu cuvinte ce sunt eterne/ şi mă trezesc zâmbind cu gândul la ele,/ scriu, scriu şi nu mă pot opri, în drum,/ în metrou, în maşină, scriu/ şi acest scris mă depăşeşte, îmi inundă ruşinos/ viaţa, ştie toate nălucirile şi obsesiile mele. Scriu. De ce scriu? (Roluri literare). Homer, Hugo, Baudelaire, Eminescu şi Esenin acompaniază esenţial încercarea lui Alexandru Cristian întru eternitatea literelor. Ambivalenţa poetului se macină în ample autosondări sublimate artistic. Sufletul femeii pare opac în faţa acestor aproape vezuviene efuziuni oscilând între blândeţe şi biciuire. Iubirea înşelătoare se risipeşte într-un Parnas infernal. Este vorba de asumarea bucăţilor iluzorii tăiate cu foarfeca necuvintelor. Când Lumea se va dizolva în fundamentala evanescenţă, poetul speră să elucideze prima întrebare violet – aurie: De ce? Uitarea poate fi o sentinţă consfinţită de moartea sărutului, în eternitate. Recuzita romantică transportă stările scindate în lumea lui Oneiros: Gata cu văicăreala, de scris nu pot, de citit nu, de iubit nu,/ uite o aurie stea, e o stea, vai, e chiar soarele, până în zori am/ stat, uite-te pe geam, auriul se scaldă-n lac, ce frumos dorm păsările.// Ah, omule, lasă alintătura, treci şi leagănă-te, aşa,/ Uşor, ca să poţi dormi, citeşte versuri, vezi cuvintele/ ce blând te leagănă, da, somnul iute a venit! (Insomnie). Versurile hieratice au rostul să puncteze înaltele aspiraţii spirituale ce îl animă pe Alexandru Cristian. Poetul poate desfăşura un veritabil ritual de alungare a întunericului sepulcral: Din mormânt vor răsări rânduri, ca albe creste/ ale unui val , valul uitării, al nopţii.// Îl voi învinge, moarte, te voi învinge şi în sacre şoapte/ voi urla, peste lume, să nu mai fie noapte! (Moarte). În vis, sublimările trebuie să conducă aproape de lumea perfectă a Cuvântului, dincolo de zbucium şi de sângele plâns în mijlocul nimicniciei.

O recenzie de OCTAVIAN MIHALCEA

Sku: BSJZSZSZU

Zona livrare A

Viaţa este un tablou sau o scenă de teatru plină de personaje care se luptă pentru a fi recunoscute.Când a murit împăratul Octavian Augustus acesta a spus: Dacă v-a plăcut reprezentaţia, vă rog aplaudaţi! Viaţa noastră este mult prea scurtă pentru a fi trăită fără plăcere, iar plăcerea mea trebuie să fie în limita de a nu-l răni  pe celălalt.Trebuie să trăiesc frumos fără a-l răni pe celălalt.

Volumul de povestiri Târfe asasine(Putas asesinas) are un titlu provocator, incitant.Titlul volumului este dat de o povestire omonimă în care este descrisă o femeie care îl înlănţuie şi apoi îl omoară pe bărbatul cu care s-a culcat.Roberto Bolaňo a scris acest volum cu gândul la viaţă, o viaţă plină de răutate, mizerie, trădare, meschinărie, clevetire, ură, crimă, relaţii patologice, psihopatologii sexuale, psihopatii, nevroze provocate de alcool sau de droguri.Este un volum format din 13 povestiri pline de viaţă, savuroase, dar nu o viaţă însorită ci o viaţă condusă de un soare negru.

Negativismul nu este o trăsătură specifică scriiturii lui Bolaňo, caracteristica sa este prezentarea vieţii ca un întreg.Dacă scriitura lui ni se pare dură este pentru că viaţa aşa şi este.Bineînţeles că în viaţă sunt şi lucruri fericite dar timpurile ne arată că asupra acestui pământ planează răutatea şi necredinţa.Desacralizarea lumii este surprinsă de Bolaňo în acest volum, dublată de pierderea conştiinţei dar şi de golirea de substanţă sufletească a omului, animalizarea sa.

Povestiri precum Ochiul Silva, Zile din 1978 sunt povestiri despre o viaţă absurdă, violentă care te poate duce la sinucidere.Sunt povestiri care se confundă cu perioada dictaturii chiliene.Ultimele amurguri pe pământ este o povestire dostoievskiană care surprinde relaţia tată-fiu domninată de dragoste dar şi de mizeria pulsiunilor primare.Prefigurarea lui Lalo Cura este povestea unui tânăr crescut în mijlocul filmelor porno, mama sa fiind actriţă, în această povestire iubirea nu depăseşte stadiul de instinct.Întoarcerea este o povestire despre secretele intime ale unui mare creator de modă, inclinaţiile sale sexuale ţin de domeniul patologicului demonic.Buba este o poveste despre fotbal şi magie, despre superstiţie şi religie.Carnet de bal este o povestire care încearcă să  despartă literatura chiliană de figura mitică a lui Pablo Neruda care “va continua să strălucească, va continua să planeze asupra unei literaturi închipuite numită literatura chiliană”.

Povestirile scrise la diferite persoane, predominând persoana I sunt pline de înţeles asupra vieţii.Sunt povestiri vii, sunt trăite, sunt poveşti care îţi rămân în minte şi te fac să realizezi că viaţa este  frumoasă în funcţie de unghiul din care o priveşti, de privilegiat sau de condamnat.Scriitura lui Bolaňo este una vie, colorată presărată cu neologisme sau cu expresii de mahala, este un tablou veridic al societăţii în care  a crescut şi s-a format dar şi a lumii în care a trăit.

Realismul acestor povestiri este dur, este în alb şi negru alte culori nu pot exista în viaţă, non-culorile ne conduc viaţa.Compromisul într-o societate dominată de minciună devine un jalnic patetism şi o înfrângere în faţa sorţii, această înfrângere duce la scoaterea din scenă sau din tablou al unui personaj.Viaţa este un spectacol.

Recenzie de CRISTIAN ALEXANDRU

De acelaşi autor

O stea îndepărtată

Sku: RO121BO

Zona livrare A