Eugen Mihăescu – Între linii
Interesantă surpriză editorială la sfârşit de ani. Până de curând, Eugen Mihăescu era cunoscut doar ca un caricaturist român de mare prestigiu în mass-media americană, dar de mică influenţă politică la Bucureşti, chiar dacă a fost în preajma sistemelor de comandă de la Cotroceni. Nu ştiam despre talentele sale memorialistice. De la “Iliescu contra Iliescu,” volum semnat de Paul Dobrescu (altul care s-a dezis de mentor) şi apărut pe vremea regimului Constantinescu, nimeni nu a mai coborât atât de brutal măştile puterii politice, orchestrate şi emanate în decembrie ’89, în jurul „comunistului de omenie.”
„Între linii,” pentru că aşa se numeşte cartea, ar părea fi o scriere revanşardă, dar nu este. E doar un pictorial al pătimirii noastre. Bun de oferit mai ales celor care şi-au făcut prin anii ’90 un idol din Ion Iliescu. Poate citind sau măcar răsfoind aceste rânduri, scrise cu tuşe groase şi verb aspru, vor înţelege şi ei, măcar în ceasul al doisprezecelea, cuvintele regretatului Ticu Dumitrescu: “Ion Iliescu este nenorocirea şi blestemul acestei naţii.” Mărturiile sunt ale unui om care i-a stat liderului fesenist în preajmă aproape un deceniu.
Eugen Mihăescu a participat la toate campaniile electorale ale lui Iliescu. Curios din fire a aflat, aşa cum ne şi mărturiseşte azi, încă din primii ani că toţi apropiaţii preşedintelui de atunci proveneau din structurile securităţii sau a aparatului de propagandă al regimului ceauşist. “Boda, Secăreş şi Pasti proveneau de la Academia Ştefan Gheorghiu, Opaschi de la Direcţia Culte, Ioan Talpeş fusese cartograful lui Ilie Ceauşescu, Traian Chebeleu provenea din diplomaţie, Ioan Mircea Paşcu şi Mişu Negriţoiu călătoriseră pe timpul lui Ceauşescu în Statele Unite, cu diverse misiuni. Toţi erau agăţaţi de forţele oculte care conduceau ţara,” menţionează graficianul care i-ar fi atras atenţia de nenumărate ori lui Ion Iliescu de existenţa foştilor. La sfatul bătrânului lider comunist, a învăţat să-şi stăpâneaască resentimentele? Cel puţin prin ceea ce evocă nu, dar totuşi ce a căutat să persevereze în greşeala de a-i rămâne alături? N-am înţeles nici în finalul cărţii. Doar că vanitatea îneacă de multe ori raţiunea. Şi pentru că nu s-a înţeles cu “foştii”, care mereu i-au pus beţe în roate, a eşuat lamentabil în PRM. Păcat de anvergura intelectuală a unui om care a reuşit să ridiculizeze pe Ceauşescu pe prima pagină lui New York Times. Citind rândurile de demascare a unui regim înţesat de securişti şi de profitori, mi-am adus aminte de puţinii oameni care nu au abdicat de la principiile morale. Prea puţini răsăriţi din stârpea dâmboviţeană.
Sigur că multe lucruri, noi le ştiam sau le intuiam. Cu ce nimicuri se ocupau colonei şi generali, miniştrii şi prim miniştrii. De tot râsul caricaturizarea diplomaţiei româneşti.
De Eugen Mihăescu mă leagă un eveniment important din viaţa mea. Era prin 1996, la Parlament se pregătea dezbaterea finală cu vreo şaisprezece candidaţi. L-am rugat pe celebrul om de media să mă ajute să-l aduc pe preşedinte în ţarcul ziariştilor. Ştiam că Ion Iliescu se enervează rapid când i se zice ceva de la obraz despre rege. L-a trimis la noi. I-am arătat atunci şefului statului un bilet otrăvit din campania sa murdară, aruncat de forţele armate, pentru că la acea vreme nu existau firme private cu drept de survol, aşa cum recunoaşte şi fostul consilier de imagine. A dat din umeri, semn de necunoaştere. Am insistat: “Chiar credeţi că Emil Constantinescu va aduce Regele pe tron?” Am repetat de vreo trei ori întrebarea pusă, fireşte, în sintaxe diferite. La un moment dat, un ziarist de la “Dimineaţa,” organul de presă citit de Nina&comp, mă apostrofa că nu poate face un interviu cu preşedintele. I-am spus că după 17 noiembrie va avea tot timpul. Iliescu mă ţinea nervos de mână: “Mata, mereu….cu regele!” Voiam doar să-l enervez şi mi-a ieşit. Doar Boda s-a prins şi l-a târât spre sala dezbaterii. Atunci, Eugen Mihăescu l-a făcut hipopotam transpirat. Iar pe mine un puşti, aşa cum apar „între linii.”Eugen Mihăescu i-a cunoscut pe cei din jurul lui Ion Iliescu, eu pe cei din jurul lui Emil Constantinescu. Nu promit nimic. Prea multe asemănări, mă macină. Securitatea e mereu pe tron.
Sku: UUDJSSNSNHS
Nu ştiu dacă perseverenţa Hertei Müller în a face adevărată literatură din angoasele dezrădăcinării a fost criteriul determinant al acordării Premiului Nobel, dar ştiu că fără succesul ei şi fără insistenţa unor oameni de cultură români, azi nu ne-am putea bucura sufletul şi mintea de o altă bijuterie memorialistică: Lapte şi miere, scrisă de Jean Mattern, pe aceiaşi temă. Autorul, azi coordonator al colecţiilor de carte străină de la Gallimard, s-a născut dintr-o familie mixtă. Tatăl era din Ciacova (judeţul Timiş) şi mama din Sopron (Ungaria). Amândoi au plecat imediat după cel de-al doilea război mondial în Occident. Acolo, Jean Mattern avea să se nască în 1965. La invitaţia unor oameni de cultură români şi-a văzut pentru prima oară locurile de baştină ale familiei. Poate şi de aici i-a venit ideea scrierii a două cărţi, ambele cu acţiuni pornite în ţările părinţilor săi, care au refuzat să-i vorbească despre trecutul lor.
În romanul Galapagos , Vonnegut îşi găseşte un personaj pe care îl introduce în mijlocul evenimentului şi îl desemnează drept reposabil cu relatarea poveştii. Acest individ în care autorul are atâta încredere este Leon Trotsky Trout, înfăţişat sub invizibilitatea şi omniprezenţa unei fantome, gata oricând să intre în capul şi în amintirile personajelor, să nu se abţină de la istorisiri cu tentă intimă, ba mai mult, să pună acsetericsuri în faţa numelor celor care urmeză să moară până în finalul romanului. Trout este veteran al războiului din Vietnam, mort odată cu participrea fizică la construcţia vasului Bahía de Darwin, un narator atipic care ştie şi vede tot, ba mai mult, el face legea!
Dacă ai rememorat recent, cu amicii, întâmplări din propria-ți copilărie, dacă adolescența îți pare singura perioadă a vieții când ai fost cu adevărat tu însuți, romanul 
“Ceea ce o generaţie acceptă cu moderaţie, următoarea va practica în exces. Din păcate, asta se aplică cu precădere în cazul prostiei. Odată ce prostia e acceptată şi înţeleasă ca atribut, în scurt timp ea se va transforma în virtute”. Nu este un fragment dintr-un tratat de etică a la Voltaire, în versiune postmodernă, ci din romanul Jurnalul Răului al prozatorului Lucian Mareș. Un tablou tranşant, nemilos, al lumii actuale, poate prea dur și prea viu pentru cei timizi, obișnuiți cu realitatea înfrumusețată și cât de cât suportabilă.
Afară era furtuna, înăuntru, familia
Palatul Viselor este o sintagmă a totalitarismului Imperiului Otoman aflat la un pas de dezintegrare și a primitivismului manipulării unei societăți care riscă să își piardă umanitatea. Fața criminală a manipulării și controlării societății albaneze aflate sub mandat otoman ia chipul celei mai respectate instituții numite Palatul Viselor. Aici ajungeau caietele pe care fiecare albanez era obligat să își scrie visul avut peste noapte. Fără a fi un spatiu mitic, Tabir Saray are destinația achiziționării, selectării și interpretării viselor.
Ghidul dada pentru postumani nu e un simplă barcă prin torentul diluvionar ticluit de un român în Café de la Terasse din Zürich, instituţie de pierdut vremea, încă din 1916, când dintr-un plictis al istoriei, Andrei Codrescu i-a găsit la o partidă de şah imaginar pe V.I. Lenin, babacul comunismului şi pe Tristan Tzara, babacul dadaisimului. Alegoria urmăreşte, la bifucraţie, cele două căi ale lumii revoluţionare. Una spre crime, gulag şi dictatură a proletariatului şi alta spre spargerea canoanelor, libertate absolută şi desfrâu.”Dadaismul joacă pentru haos, libidou creativ şi absolut, comunismul pune energiile în slujba raţiunii, ordinii, a unei toximonii sociale care duc la crearea omului nou”, prezumă Andrei Codrescu, de la începutul eseului. Totul curge în scris ca la cabaret. E o concordie în dezordine de nedescris. Când apar mugurii naţionalismului, pârgul explodează. Unii din ceata de beţivi, petrecăreţi sau visători se consideră nedretăţiţi la masa succesorală a patrimoniului. Nici nu se lansează bine proclamaţia către lume, că unii se şi revendică drept titulari ai numelui mişcării. Ce nu spune făţiş Codrescu, dar sugerează, e provenienţa cuvântului. Originea e neclară. Cercetători ai avangardei susţin că la o masă s-a înfipt un cuţit într-un dicţionar german şi primul cuvânt ieşit din vârf a fost Dada. Alţii, că ar fi de origine română. Codrescu pune o lumină asupra culturii din România. Peisajul intelectual de la noi, la începutul mileniului trecut, “datorită coexistenţei tuturor ideilor pe jumătate demolate de alte idei, era asemănător ruinelor din Piranesi, din care a răsărit ceva ce nici cea mai vizionară avangardă pariziană nu anticipase, dadaismul”, aşa notează Codrescu. Deşi scrie de aproape patru decenii numai în engleză, traducătorul său loial Ioana Avădani, făcându-i un come back de nici nu se simte rătăcirea prin limba lui Shakespeare, mai aduce o ofrandă ţării sale de origine.
Bedros Horasangian “Un război murdar” este o carte de reportaje. O carte despre adevăr şi minciună. "Un război murdar" este o carte despre două popoare şi o ţară. Popoarele se numesc rus şi cecen, ţara este Rusia. Avem radiografia unui răz
