Loredana Elena Nicu
În ultimul timp singuratatea devenise de-a dreptul sufocantă. Nu mai ciocănise nimeni la uşă de luni întregi, în afara sporadicilor martori ai lui Iehova, pe care mai nou îi întâmpinam cu zâmbete prietenoase şi cafea. Apoi singurătatea a devenit cronică… o simţeam răscolindu-mă pe dinauntru, crescând, invadându-mă ca un cancer. Într-una dintre zile, nu ştiu exact care anume, că toate erau la fel, mi-am dat seama: n-am vizitatori pentru că nimeni nu ştie dacă sunt sau nu acasă.
Nu-mi aduc aminte cum am ajuns eu la o astfel de concluzie, dar atunci îmi părea foarte logic, chiar indicat, să-mi găsesc un manechin pe care să-l pun în dreptul geamului de la bucătărie. Privit din stradă, păcăliţi de forma sa umanoidă, oamenii îl vor confuda cu mine şi-aşa vor ştii: Dan e mereu acasă, poate asteaptă o vizită. Zis şi făcut! Am adus un manechin din depozitul unei croitorese, ceva mai înalt decât mine dar nu face nimic. După perdeua grea, stau acolo în aparenţă cât e ziua de lungă într-o perfectă imobilitate, privind spre stradă, câteodată citesc o carte, mai mănânc un sandwich, beau o cafea şi toate câte le fac, le fac fără să mă mişc. Paradoxal, în exact acelaşi timp, sunt câţiva martori care m-ar putea plasa în uzina în care lucrez.
Din cauza prezenţei “mele” perpetue la fereastră, vecinii au început să creadă că-i spionez. Nu era asta…doar că eram singur. De ciudă pentru acuzaţia nefondată am pus manechinului un binoclu, l-am lipit cu bandă izolir. Vecinii au început să intre în scară pe furiş.
M-a vizitat un amic. S-a uitat la manechin, s-a uitat la mine, şi-ntr-un ton tare neplăcut mi-a aruncat un :”tu eşti nebun!”. A început să-şi caute nervos haina: “E pe manechin!”, i-am spus. A trântit uşa.
La următorul salariu o să-i cumpăr manechinului o haină identică cu cea a amicului meu, tare bine îi stătea în verde. Eu petreceam multă vreme fumând, el tot uitându-se la oameni, studiindu-i cu binoclul, ce mi-a trecut prin cap: să-i dau un nume, şi ce nume pe lumea asta i-ar fi fost mai potrivit decât numele meu!
Aşa că l-am luat, l-am băgat în cadă, am deschis robinetul duşului şi l-am botezat Dan. Imediat după aceea, i-am şi notat numele pe frunte cu un marker. Apoi m-am răzgândit. Dan e un nume tare comun! L-am luat iar de la fereastră, l-am băgat sub duş şi uite-aşa a devenit Mila.
Îi povestesc din cărţi, despre cum mi-a fost ziua, are instrucţiuni clare să mă înştiinţeze dacă a bătut cineva la uşă. Glumeam evident, că era doar un manechin fără grai şi deseori îl consolam pentru asta spunându-i că un om care ştie totul, nu mai are nevoie să vorbească.
Nu mai fumează cu mine. Ultima oară era cât pe ce să ia foc. A fost vina mea, am uitat să-i sting ţigara. Imprudenţa mea l-a costat două degete, pe care i le-am pansat tacticos, încercând să ascund handicapul celor două degete topite. Mi-am cerut scuze, Mila n-a spus nimic. Din asta am înţeles eu că m-a iertat. Mila e băiat bun!
L-am îmbrăcat cu hainele mele, îi erau mici, i-am luat un rând pe măsură. Trăsăturile feţei erau atât de fine, mai ales nasul. Ce n-aş fi dat să am un nas ca al lui Mila şi jur că trezindu-mă într-o noapte, buimac de somn cum eram, am avut pentru câteva clipe impresia că la mine în bucătărie aştepta un domn tare bine şi mie mi-era jenă că nu strânsesem toate ceştile murdare de cafea.
De câteva zile eram ameţit.
“Mila, tu nu te simţi ciudat? Mi-e capul greu, nu pot să gândesc. Nici de văzut nu mai văd bine, s-au estompat cumva culorile?!”
El rămânea impasibil în pielea lui de plastic pe care o vopsisem crem (prea era cadaveric în albul acela), fără a băga de seamă vreo schimbare în rutina noastră zilnică. Într-un exces de zel, i-am pictat ochii albastri cu pupilele dilatatate, puţin a lipsit să-i omit buzele acelea pline, pe care le-am colorat într-un splendid roşu carmin. A mai trecut o zi.
“Măi Mila, tu sigur n-ai nimic, că eu mă simt prea….”Am leşinat.
Când am deschis ochii, Mila stătea vesel într-un colţ. Asta-mi place la el, că zâmbeşte mereu şi chiar de-ar veni Sfârşitul Lumii, chipul lui n-ar înregistra nici măcar un semn de angoasă. Eram consternat, cum naiba a ajuns Mila aici!?
“V-a salvat viaţa”, spune o asistentă surâzând, “aţi fost adus de urgenţă la Spitalul Judeţean”.
Ceream lămuriri din ochi.
“A fost o scurgere de gaze la dumneavoastră acasă, aţi leşinat, aţi căzut peste el, spuse ea arătându-l cu o privire care să fiu nebun dacă nu aducea a flirt, el a spart geamul, vecinii l-au văzut, v-au spart uşa şi…”
“Şi de ce l-aţi adus aici? Avea şi el nevoie de spitalizare”, am întrebat iritat.
Să ai un prieten de plastic e tolerabil în intimitate altmiteri inadmisibil.
“A fost la ştiri, reporterii l-au adus pe amicul dumneavoastră până aici”, spuse ea roşind privindu-l . “Au considerat că veţi fi bucuros să-l vedeţi când vă veţi trezi.”
Clipeam des.
“Pe cine?”
“Pe Mila.”
“Manechinul? De unde ştiţi că se numeşte aşa?”
“Păi vedeţi, zise ea trecându-i suav palma peste frunte de parcă ar fi vrut să-i ia temperatura, vedeţi, abia se mai întrevede “Dan-ul” acesta tăiat, şi-apoi “Mila”. Mila! ”
Ce dobitoc sunt! Acum îmi vor cere sigur o evaluare psihologică la serviciu.
“Şi ce ochi”, adăugă ea pierdută, “n-am văzut niciodată asemenea privire”.
“Ei ce bine era dacă mai şi clipeau”, i-am tăiat-o eu scurt.
Am plecat spre casă. Nici n-am ieşit bine din spital, doi indivizi s-au apropiat de mine, am vrut să dau mâna cu ei crezând că mă cunosc, când unul dintre ei a exclamat:” Uite-l pe Mila, Mila…”.
Am grăbit pasul, a naibii drăcie, pe mine nici măcar colegii nu ştiu cum mă numesc, dar pe Mila îl cunoaşte tot oraşul. Îmi fac femeile cu mâna pe la geamuri şi strigă „Mila”.
Am ajuns la serviciu. Casieriţa care nu m-a onorat până acum nici măcar c-un cuvinţel, deşi am bombardat-o cu nenumărate buchete de flori şi atenţii, îmi şopteşte entuziasmată: “ Tu eşti tipul ăla la care stă Mila, nu-i aşa!?”
M-am apropiat de ea şi-am intrebat-o: “Cum mă numesc?”
“Nu ştiu, dar Mila e un nume atât de interesant!”
“Tu ştii că Mila e un manechin. Adică eşti conştientă?!”
“Eşti răutăcios, ţi-a salvat viaţa la urma urmei. Dacă nu se arunca afară… adică îţi dai seama… săracu… toate cioburile acelea ascutite.”
“Viaţa mi-am salvat-o singur”, am urlat. ” Sau ce-ţi închipui, că un manechin are voinţă proprie, un suflet”, mă răţoiam eu la ea bărbăteşte. “Un manechin poate să sărute sau să-ţi dea un pahar cu apă?…cu siguranţă nu! Poţi da mai mult credit unui câine care-şi salvează stăpânul de la înec”.
Colegii mă priveau, nu ştiu cum, dar nu-mi plăcea deloc.
Peste tot Mila, Mila ca un ecou. Ce să-i faci, tuturora le plac eroii.
Aşteptam să treacă, dar Mila devenea din ce în ce mai popular. Au venit să facă un documentar despre el pe care plănuiau să-l ataşeze edţiei “Bravii Salvatori” din martie, timp alocat în genere pompierilor.
Am ajuns acasă. Mă uitam urât la el, el stătea liniştit cu binoclul lui stupid agăţat de gât, rânjind fasolea la mine cu o inocenţă perfidă. I-am lipit binoclul cu super-glue. Răzbunare? Nu cred! Apoi i-am dat o palmă peste cap. S-a dezechilibrat, l-am prins. Mi-a părut rău, îmi salvase viaţa în fond. Următoarea jumătate de oră, din cauza unei subite mustrări de conştiinţă, mi-am petrecut-o încercând să-i deslipesc binoclul.
“Inspiri pasiuni puternice amice”, bolboroseam decojindu-i urmele circulare de cauciuc din jurul ochilor. “Uite, nici cu ochelari nu ţi-ar sta rău…Dar ce-i asta?” Mă ascund după el, e posibil aşa ceva, vecinii îi fac cu mâna!?
La fereastră, Mila nu mă mai reprezintă pe mine. La fereastră Mila se reprezintă pe sine însuşi. Bătăi în uşă.
“Auzi Mila, în sfârşit a venit cineva pe la mine!”
Nişte colegi au adus ceva de băut. Au trecut mai repede de mine decât îmi dispăruse zâmbetul de pe buze. Colegii îl privesc cu respect.
Prea era de tot! I-am sărit în faţă şi uitându-mă la ei, i-am luat cu binişorul:
“Oameni buni, Mila este doar un manechin, de ce-i vorbiţi!? Uite, e de plastic, spusei rupându-i un braţ. Adică glumiţi… glumiţi…nu!?”
Unul dintre ei a mârâit o înjurătură. Eu stăteam cu braţul acela în mână şi nu mi-era teamă să-l folosesc. Au plecat lăsand în urmă un cuvânt care avea să mă roadă până la sfârşitul săptămânii: “ingratule”.
Nimic nu mai mergea bine, ciocănea cineva la uşă mă făceam că nu aud, mă hărţuia acelaşi “Mila e acasă?”.
Într-o zi am întâlnit doi străini, proaspăt mutaţi în cartier. I-am invitat pe la mine. Îl înghesuisem pe Mila într-un colţ, că nu aveam beci… şi nu mă încumetasem să-l duc la groapa de gunoi. Le-a luat mai putin de un sfert de oră să-l descopere sub cearceaful sub care-l ascunsesem.
Vedeam pe feţele lor: le plăcea aşa cum era Mila, cum asculta liniştit, cum îi asculta răbdător, interesat, asigurându-i cu ochii lui albaştri-calzi că totul va fi bine. Ei îl luau în braţe şi plângeau pe umerii lui fără să simtă vreo umilinţă în asta… ştiau că Mila îi înţelege şi nu-i judecă, că Mila le iartă. Şi-atunci mi-am dat seama: Mila devenise mai real decât mine, Mila era un om mai bun.
I-am lăsat acolo şi-am ieşit să mă plimb. M-am aşezat pe o bancă în parc, punând de-acum la cale un asasinat… Stăteam pe banca aceea şi nici măcar nu bănuiam, că în mai puţin de o săptămână urma să intru în puşcărie pentru omor calificat.
Loredana Elena Nicu (n. 1985, Zărnești, Jud. Brașov) este laureată a concursului de prozăscurtă
Antologia IDC
Reîncarnarea oaselor se petrece in Fabrica de Chipuri, de funcţionarea căreia se ocupă Fotograful. Experimentele, deloc ortodoxe, pe care Fotograful le pune la cale în Fabrica de Chipuri ajung la urechile presei.
1001 de zile sau Noua Şeherezadă grupează povestiri, scenarii, vodeviluri şi foiletoane în care Ilf şi Petrov parodiază atît situaţii şi teme recurente în societatea rusă a anilor ’20-’30, precum şi şabloane verbale, lozinci, reclame din vremea aceea. Teama de epurare conduce o serie de personaje la simularea nebuniei; în haosul reformei, o nouă Şeherezadă se arată gata să fascineze comisia de epurare prin poveşti inspirate din teribila realitate a momentului, amînând astfel pronunţarea sentinţei. Tematica industrială şi competiţia acerbă pentru construirea socialismului sunt surprinse în ipostaza lor de izvor nesecat de inspiraţie pentru scriitori, scenarişti şi fotografi deopotrivă, tocmai din buluceala acestora născîndu-se umorul. Nici mentalitatea pragmatic-tradiţională nu scapă filtrului parodic.
Avem de-a face, pe ansamblu, cu o scriere situată undeva între memorialul romantic de călătorie şi textul de promovare a „identităţii“ autohtone. Organizat în secvenţe scurte, memorialul compensează lentoarea specifică străbaterii „la pas“ a distanţelor printr-o anumită viteză – şi concizie – a relatării, care-l apropie de reportaj, un reportaj liric şi idealizant, fireşte. E, oricum, greu de spus cât a mai rămas azi din pitorescul României mici a lui Vlahuţă…
„Menţinerea într-un univers închis, pe care un autor şi-l asumă cu maximă sinceritate şi în care se angajează total, este preferabilă şi mai aproape de marea poezie decât capacitatea de a crea personaje, situaţii si lumi.” (Mircea Ivănescu)
Şapte povestiri despre dorinţe refulate şi rătăciri nedorite, despre paşi greşiţi, dictaţi de disperare, şi evadări spectaculoase, despre puterea ireversibilă a obişnuinţei, despre culpabilitate şi renegare de sine.
Cornel NISTEA • „Lumină și aer pentru cactuși”
„Aşteptăm postsexualitatea”
Se poate spune că proza scurtă a lui Răzvan Petrescu se aseamănă cu o vizită într-un parc de distracţii: nu ştii la ce să te aştepţi citind următoarea istorisire. Faptul că povestirile lui sunt scurte nu reprezintă în niciun caz vreo îngrădire în ceea ce priveşte desfăşurarea acţiunii, căci la sfârşitul lecturii întregului volum „Rubato” cititorul va constata că toate prozele se leagă între ele. Fiecare imagine din volum poate fi transpusă într-un imens colaj realizat cu mult umor şi o nesfârşită ironie, iar uneori chiar autoironie.
Opt nuvele, opt poveşti de iubire, opt femei. De la vânzătoarea modestă la miliardara arogantă cu trecut misterios, de la soţia dezamăgită la amanta sacrificată pentru binele familiei bărbatului iubit, de la deţinuta politic la prinţesa nonconformistă, chipurile dragostei se schimbă, deşi nevoia de fericire rămâne mereu aceeaşi.
Bedros Horasangian “Un război murdar” este o carte de reportaje. O carte despre adevăr şi minciună. "Un război murdar" este o carte despre două popoare şi o ţară. Popoarele se numesc rus şi cecen, ţara este Rusia. Avem radiografia unui răz
