T.O. Bobe – Contorsionista
„Mă gândesc la Contorsionista de pe la mijlocul ultimului deceniu din mileniul trecut, am renunţat între timp la vreo patru variante pe care începusem să le pun pe hârtie şi la încă de două ori pe atâtea doar schiţate în minte, însă n-aş spune că e o carte muncită. S-a conturat singură în ultimii cinci ani, dintre care mai ales în ultimii doi mi-a făcut cele mai multe surprize plăcute. Îmi pare rău că mă despart de ea tocmai acum, când începusem s-o scriu în sfârşit. Aş fi putut continua multă vreme, dar n-aş fi făcut decât ori să-i adaug osânza unor pagini şi s-o aduc astfel în starea de carte copleşitoare, ori să o şlefuiesc pînă i-aş fi ucis toată graţia. Cred, sper, că e nu atât admirabilă, cât mai degrabă vie, imperfectă, îngrozitoare şi, poate, iubibilă.” (T. O. BOBE)
Sku: sdfdergre
Reunind nouă povestiri publicate pe parcursul mai multor ani, Orient, Occident reia una dintre temele predilecte ale lui Salman Rushdie, şi anume suspendarea între două lumi de care se simte atras în egală măsură şi pe care este, tot în egală măsura, dispus să le critice. O încercare de apropriere şi definire culturală a doua teritorii care şi-au spus cuvântul în formarea sa ca scriitor, volumul de faţă problematizează percepţia celor două universuri şi propune un spaţiu intermediar, în care memoria, istoria şi imaginaţia se întâlnesc şi se fertilizează reciproc.
Reunind nouă povestiri publicate pe parcursul mai multor ani, Orient, Occident reia una dintre temele predilecte ale lui Salman Rushdie, şi anume suspendarea între două lumi de care se simte atras în egală măsură şi pe care este, tot în egală măsura, dispus să le critice. O încercare de apropriere şi definire culturală a doua teritorii care şi-au spus cuvântul în formarea sa ca scriitor, volumul de faţă problematizează percepţia celor două universuri şi propune un spaţiu intermediar, în care memoria, istoria şi imaginaţia se întâlnesc şi se fertilizează reciproc.
Ultimul suspin al Maurului este povestea „plină de zgomot şi furie” a lui Moraes Zogoiby (poreclit „Maurul” de către mama sa, una dintre artistele cele mai de seamă ale Indiei), a familiei şi a ciudatei sale vieţi care se scurge de două ori mai repede decât a celorlalţi. Prin analogie, însă, este şi povestea Indiei secolului XX, cele doua planuri împletindu-se pentru a crea o lume plină de personaje felurite, de pasiuni nebuneşti şi mistere întunecate, de fărădelegi, de inocenţă şi cruzime, de‑a lungul a patru generaţii de negutatori de mirodenii, artişti şi revoluţionari. Două elemente unifică aceste aparent incompatibile direcţii în care o ia povestirea. Primul este reprezentat de Aurora Zogoiby, mama Maurului, punctul de atracţie şi de respingere, de fascinaţie şi groază al cărţii. Cel de-al doilea este metafora palimpsestului, imaginea care se suprapune peste o alta imagine deja existentă, textul scris peste unul dinainte. Cititorul ce ar putea obosi de ritmul dublu la care trăieşte şi povesteşte Maurul poate alege să pornească doar pe câteva dintre drumurile pe care le deschide textul.
Ultimul suspin al Maurului este povestea „plină de zgomot şi furie” a lui Moraes Zogoiby (poreclit „Maurul” de către mama sa, una dintre artistele cele mai de seamă ale Indiei), a familiei şi a ciudatei sale vieţi care se scurge de două ori mai repede decât a celorlalţi. Prin analogie, însă, este şi povestea Indiei secolului XX, cele doua planuri împletindu-se pentru a crea o lume plină de personaje felurite, de pasiuni nebuneşti şi mistere întunecate, de fărădelegi, de inocenţă şi cruzime, de‑a lungul a patru generaţii de negutatori de mirodenii, artişti şi revoluţionari. Două elemente unifică aceste aparent incompatibile direcţii în care o ia povestirea. Primul este reprezentat de Aurora Zogoiby, mama Maurului, punctul de atracţie şi de respingere, de fascinaţie şi groază al cărţii. Cel de-al doilea este metafora palimpsestului, imaginea care se suprapune peste o alta imagine deja existentă, textul scris peste unul dinainte. Cititorul ce ar putea obosi de ritmul dublu la care trăieşte şi povesteşte Maurul poate alege să pornească doar pe câteva dintre drumurile pe care le deschide textul.
Înţnelepciunea inimii alege pentru cititorul împătimit al lui Henry Miller un melanj de povestiri şi eseuri, probă a unei versatilităţi stilistice pe care scriitorul american o poate oricând dovedi. Prin rândurile sale, Miller îşi dezveleşte cu candoare sufletul, scrie sincer, „din inimă”, evitând orice manierism sau îngrădire stilistică ce ar putea obtura expresia adevărurilor sale.
Volumul de povestiri Să visezi nori pe cerul lunii, apărut la Editura Vremea, începe cu o povestire cu acelaşi nume, care te transpune în anul 2085, într-o pădure, unde doi adolescenţi se întâlnesc şi pornesc în căutarea fantasticului întâlnit în vise.Autorul afirmă despre povestirile sale: „Deşi sunt foarte, poate chiar prea, diferite ca subiecte şi forme de construcţie literară, toate povestirile au două elemente comune, fie explicit, fie implicit, anume:- avantajul în perceperea miraculosului a celui cu statut de copil ca vârstă sau ca trăire conservată faţă de cel căzut în mrejele exclusive ale realului;- ineluctabilul conflict între cele două categorii umane.”
„Edgar Allan Poe e subjugat, asemenea cuceritorilor şi filosofilor, de dorinţa irepresibilă a unităţii; la el spiritualul se combină cu fizicul. S-ar putea spune că Poe caută să aplice literaturii procesele filosofiei, iar filosofiei metodele algebrei. În această constantă ascensiune către infinit, uneori îţi poţi pierde respiraţia. În acest gen de literatură aerul e la fel de rarefiat ca într-un laborator. Aici vei vedea mereu glorificarea voinţei care se apleacă asupra inducţiei şi analizei. S-ar părea că Poe vrea să uzurpe rolul profeţilor şi să-şi adjudece monopolul explicaţiei raţionale. Astfel, peisajele servind ca fundal febrilelor lui compoziţii capătă paloarea unor fantome. Poe, care arareori pare să fi împărtăşit pasiunile altor oameni, schiţează arbori şi nori care sunt aidoma arborilor şi norilor dintr-un vis, sau, şi mai bine, care se aseamănă cu personajele lui stranii, la fel de adînc pătrunse de un tremur supranatural şi convulsiv.” (Charles Baudelaire)
Reîncarnarea oaselor se petrece in Fabrica de Chipuri, de funcţionarea căreia se ocupă Fotograful. Experimentele, deloc ortodoxe, pe care Fotograful le pune la cale în Fabrica de Chipuri ajung la urechile presei.
Loredana Elena Nicu
1001 de zile sau Noua Şeherezadă grupează povestiri, scenarii, vodeviluri şi foiletoane în care Ilf şi Petrov parodiază atît situaţii şi teme recurente în societatea rusă a anilor ’20-’30, precum şi şabloane verbale, lozinci, reclame din vremea aceea. Teama de epurare conduce o serie de personaje la simularea nebuniei; în haosul reformei, o nouă Şeherezadă se arată gata să fascineze comisia de epurare prin poveşti inspirate din teribila realitate a momentului, amînând astfel pronunţarea sentinţei. Tematica industrială şi competiţia acerbă pentru construirea socialismului sunt surprinse în ipostaza lor de izvor nesecat de inspiraţie pentru scriitori, scenarişti şi fotografi deopotrivă, tocmai din buluceala acestora născîndu-se umorul. Nici mentalitatea pragmatic-tradiţională nu scapă filtrului parodic.
Recomandat de bookiseala.ro
