BOOKiseala – Magazin de cărţi 10 Februarie 2012

19.90 – 15.00 Lei

Recomandat de bookiseala.ro

Ironic, sarcastic şi capabil de cele mai riscante triplu-salturi ale tandreţei şi confesiunii, Marius Ghilezan scrie o poezie autentică, vie, în care îşi biciuie contemporanii pentru abandonarea de sine, păcatul uitării şi o atracţie suicidală faţă de derizoriu şi dictaturi. Întrebării lansate pe vremuri „la ce bun poeţii în vremuri de izbelişte?” îi răspunde precipitat, implicat,nerăbdător, cu iuţeala mânuitorului de lasou care e conştient că orice mişcare greşită sau întârziere îl poate costa viaţa sau, în cel mai fericit caz, o vânătoare ratată.

Poetul taumaturg şi melopeic din vremuri mai blânde e înlocuit de purtătorul de cuvânt al unor comunităţi trădate, de solul ce descifrează dezastre şi profunde descumpăniri, o revoluţie confiscată, pierderea valorilor naţionale şi individuale.

Originar din Timişoara, de unde a început descătuşarea, dar şi demonismul scenariilor de compromise dictate de la Bucureşti, Marius Ghilezan scrie prima carte de poezie din postcomunism care deplânge înlocuirea cortinei de fier cu o cortină de ceaţă, de minciuni şi artificii.

Poemele lui ne trezesc şi ne biciuie, ne scutură din indolenţa civică şi zdruncină vechi şi noi tabieturi de slujitori ai unei libertăţi care trişează, de vreme ce îngenunchează suflete şi spală creiere, manipulate de picătura chinezească a ştirilor zilnice de camuflaj.

Marius Ghilezan mai crede, şi bine face, în gura de foc a poeziei, într-o imposibilă recrutare. El ne previne că orice cruciadă a adevărului poate fi deturnată prin cuvintele puterii şi contagiunea

depresiei colective, pentru a deveni ofensiva învinşilor: e un pericol ca plevuşca din voi,/hrănită cu litre de mălai şi iluzii de viaţă/să îngraşe rechinii partidului devorator /pe noi să ne înghită

marea prostime votantă de corali/cumpărată cu grămăjoare de urzici în piaţă.

Poemele sunt pline de paradoxuri şi de judecăţi de apoi puse în versuri memorabile de un spirit clarvăzător, mirean, iconoclast şi etern adolescent. Această puritate salvează toate poemele de un limbaj realist, muiat în jurnalismul de atitudine şi implicare, practicat de autorul mai multor cărţi, dintre care cel puţin una nu poate fi uitată.

Hoţia la români, cartea care pleca de la alintul ce „‘oţ e copilul meu” şi explica o acuză colectivă, îşi are în volumul de faţă – asemenea cadranului de ceas, în greutăţile şi mecanismul unor metafore şi antiteze în cascade – un corespondent liric. Sunt zeci şi zeci de versuri care sună precum aforisme şi rostesc adevăruri necruţătoare în faţa unor interlocutori a căror mediocritate e tivită cu mult tupeu, tot astfel cum oglinda în care se privesc reflectă marasmul moral, acea ghenă interioară: Când ai de gând să-ţi umpli menajeria / cu trupuri moi şi porniri viscerale, / cauţi prin ghena-oglindă / a lumii din voi.

Precum într-un diptic ce ne descumpăneşte, despărţind, purgatoriul şi raiul de iad cât timp cel din urmă va fi fiind al tranziţiei, volumul trece cu viteza vagonetelor de montagne-russe din trecut în prezent, din Evul Mediu balcanic şi românesc în România ce-şi exhibă europenismul şi globalismul, adâncindu-şi provincia lismul de viziune şi indiferenţa faţă de libertatea opţiunilor. Unul dintre versurile cele mai dure,descins dintr-o viziune cioraniană atinsă de literature absurdului, evocă un popor întreg care aşteaptă papagalul să-i citească destinul.

Prin Marius Ghilezan, poezia devine pamflet şi predică, pelerinaj al spovedaniei aceluia ce nu se lasă învins de memorie. Versurile caută sfinţi şi martiri văzuţi nu doar ca nişte relicve de închinat.

Pelerinajele memoriei scurtcircuitează minciuna şi sunt garante ale primenirii omului. Într-o vreme când textele se dezic de valori şi de muzica sferelor de iubire şi idealuri, Marius Ghilezan defineşte conferinţa de la Yalta, fără nicio diplomaţie sau eufemism, locul unde mai mari ai lumii au aprins un viitor de paie care fumegă şi azi.

Mulţi scriitori dintre cei mai tineri habar nu au că „lâna de aur” a Europei a fost împărţită la acea reuniune la nivel înalt, numită cu sadism „a argonauţilor”

de cei trei lideri, Stalin, Churchill şi Roosevelt: La Yalta, fumaseră cu sete / şi până la chiştoc / ţigara unui viitor de paie.

De ce i-ar păsa tânărului de azi de tragedia petrecută la Livadia şi nu ar scrie poeme în stilul Flower Power, experimente textuale şi versuri antilirice despre alcool, sex, dezabuzare şi lipsă de orizont? Pentru că vremurile pot fi oricum, de cenuşă, de ciumă, de coşmar, de cinism, dar ele nu pot fi salvate de marasm şi minciună fără cea mai liberă formă de autoritate, aceea a frumosului şi a binelui sălăş luind în Cuvânt. (Doina Uricariu)

Poezia în vremuri tulburi

Câteva poeme, aici.

de acelaşi autor:

Hoţia la români

Impostura – despre snobism şi puterea falsului

Furia

Manual de campanie electorală

Sku: TIGARA

Zona livrare A

Nu voi da eu un răspuns la această întrebare, ci vă voi lăsa pe dvs., dragi cititori, să-l descoperiţi parcurgând această antologie a concursului Incubatorul de Condeie, aflat la cea de-a II-a ediţie a sa.

Jurizând textele primite, am încercat să găsesc un punct de convergenţă, fie de stil, de temă sau de orice altceva, şi primul (nu şi singurul însă), la care ajungeam în mod inevitabil, era exterior calităţii textelor şi anume: vârsta

câştigătorilor. De la mezinele grupului, Diana Frumosu şi Ana-Maria Lupaşcu, de 18 ani, până la seniorii de numai 20 de ani: Andreea Teliban, Ana-Maria Vijdea, Bianca Dobescu şi Iulia Matei, ceilalţi: Ştefana-Miruna Belea, Elena Gabriela Lazăra, Radu Niţescu şi Vlad Văidean având „venerabila” vârstă de 19 ani! Dar pe cât sunt de apropiaţi ca vârstă, pe atât de mult diferă scriitura lor. Îi apropie o anumită candoare şi prospeţimea scrisului, dar şi forţa de expresie, dar şi o relaxare binevenită şi mult aşteptată după încrâncenatul şi turbulentul douămiism, care pare să dea semne de oboseală, făcând astfel loc unei noi generaţii. Nu întâmplător m-am referit la vârsta câştigătorilor: ei nu sunt şi nici nu pot fi încadraţi generaţiei trecute, doar câteva ecouri vagi din Ruxandra Novac răzbat din textele Andreei Teliban, care însă îşi defineşte cu grijă teritoriul poetic. În plus, câştigătorii, să-i numim noii poeţi, căci e prematur şi categoric imposibil să-i definim ca pe o nouă generaţie, aşadar noii poeţi îşi permit cu nonşalanţă să persifleze însăşi reduta douămiismului – prin poemul „Ce înseamnă să vezi lumea printr-un sul de hârtie igienică”, Vlad Văidean îi dă elegant cu tifla lui Marius Ianuş printr-o scriitură ludică, dezinvoltă şi parodică până-n măduva textului. Diana Frumosu, mezina, trasează o delicată şi tulburătoare hartă a sufletului unui adolescent basarabean unde se întâlnesc iubitul, mama, bunica, bunelul, Nistrul, un mic paradis unde: „Să-ţi fie cald şi atâta/ Doar cald”. Miruna- 3 IDC Poezie. 2011

Ştefana Belea “povesteşte” amintiri din satul ei în perioada războiului şi te captivează într-un univers rural în care apar şi personaje memorabile şi caricaturale, cuplul Mioara şi Ţoi: “atunci mioara l-a blestemat rău, să se aleagă praful de el./așa zicea lumea, că s-a ales praful de țoi numai din gura mioarei.”Radu Niţescu, deja remarcat în cenaclurile bucureştene şi nu numai, surprinde prin entuziasmul viziunilor sale: „în două mii doişpe o să ne iubim grozav/ până când între coapsele tale se va deschide o falie/ şi penisul meu va fi înghiţit de puhoiul de lavă”, dar şi prin tandreţea cu care transformă moartea lui Anais într-o poveste în care „oamenii/ o să se suie unul pe altul/ până la tine”. Iulia Matei vine cu o scriitură firesc-confesivă şi aproape matură: „dimineaţa curge tiptil. sar peste micul dejun beau cafeaua/ şi îmi zic că asta  fericirea/ ceva obişnuit o inerţie un impuls primar etc/ pentru că lucrurile mari se întâmplă/ fără voia noastră şi/ mult mai târziu”, în timp ce Bianca Dobrescu îl descrie cu graţie şi îndrăzneală pe misha, un iubit imaginar şi un fel de ideal literar, care în ciuda eforturilor ei nu înţelege “eternul feminin definit în literatură/ acela admirat de pascalopol la otilia”. Ana-Maria Vijdea îşi alege ca personaj pe Zenovia lui Gellu Naum, tentaţiile livreşti nefiindu-le străine noilor poeţi. Elena-Gabriela Lazăra construieşte un univers feminin şi feminizant, unde: „atâtea chestii mici şi neînsemnate/ deranjate de alte chestii mici neînsemnate/ alcătuiesc un mare tot/ mic si neînsemnat totuşi.”, iar Ana-Maria Lupaşcu îşi delimitează un spaţiu nordic, cu afinităţi slave sau norvegiene, cu o siguranţă ce pare să-i infirme vârsta, poezia ei fiind o revoltă mocnită şi care în loc să încheie această antologie aruncă mănuşa următorilor poeţi concurenţi. Să vedem cine o va ridica şi, mai ales, să-i urmărim îndeaproape pe câştigători!

Ofelia Prodan, Președinta juriului IDC, secțiunea Poezie

Bookiseala.ro felicită cîştigătorii acestei ediţii

Miruna-Ştefana Belea

Bianca Dobrescu

Diana Frumosu

Elena Gabriela Lazăra

Ana-Maria Lupaşcu

Iulia Matei

Radu Niţescu

Andreea Teliban

Vlad Văidean

Ana-Maria Vîjdea

În vremuri tranzitive ale poeziei, Gabriel Daliş este unul dintre puţinii supravieţuitori reflexivi. Nu-i vorbă, poezia lui resimte şi ea violenţa zisă neoexpresionistă acuzată de congeneri; vorbeşte tot despre carne (fie şi numai pentru a spune, ca în epigraful cărţii: „apropie-te, vezi. nu sunt din carne!”), sânge, spaimă, sfârtecare, distrugere, despre poezie ca ruptură, însă ceea ce o individualizează pe loc e faptul că violenţa lui exclude barbaria. Sub orice formă a ei, fie ea à la Bukowski sau à la Baricco. Precum misticii, el nu răspunde violenţei cu violenţă, nu se lasă corupt ori virusat de ea, ci o metabolizează lent, având inocenţa de a crede că mai e posibilă convertirea violenţei plumburii în aurul frumuseţii. Ca şi când atrocităţile douămiiste ar fi pictate de un vechi maestru japonez, catabazic şi zen, sublimând violenţa în caligrafie. Dând o sintaxă muzicală interjecţiilor barbare. (Tocmai efortul acesta de lexicograf al unei frumuseţi violente îl apropie de reflexivi mai degrabă decât de tranzitivii care, în fond, descriu aceleaşi fenomene.) Pe scurt, cum atât de frumos zice el însuşi, „gabriel daliş plânge / cu inocenţa încă vie şi beteagă”. Radu Vancu

De acelaşi autor

Chip împreună

Sku: AIIMSIUSIDALIS

Zona livrare A

Mai rar aşa o ediţie frumoasă a unei cărţi de poezie. Formatul de buzunar, coperta de pixelli şi un scris alert recomandă Lil 1.0 ca pe o aventură a tinereţii. Anii de întâniri prin beciurile Universităţii, orele de călcat ce trebuia ulterior dezbrăcat,  polifonia stărilor în care ea stătea dezbrăcată în pat, sus la etaj, şi el jos, îmbrăcat pe asfalt, orele de seducţie în care ochii ard înroşiţi, faţa de PC, C.D.-urile soft zgâriate pe masă, toate sunt elemente ale unor cronici de tinereţe dezlânată şi marcată de neiertătorul mouse.

Cartea de poezii e ca un jurnal pe zile în care Lil nu este condusă de program, ci de stări. Nu întâmplător volumul începe cu versuri ale lui Gregory Corso: Ultima noapte am condus o maşină/fără a şti să conduc/ nefiind proprietare de maşină/ Conduc şi trântes la podea/Oamenii pe care-i iubesc.

aici nu e nimeni să ne savureze moartea.
aici nu e nimeni să zgîlţîie minţile noastre fracturate.
aici nu e nimeni să împrăştie sexul meu şi al taniei lipită şi udă.

Născut la 24 iunie 1981 în Brăila, Cezar Nicolescu a frecventat cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti între 2000 şi 2005, perioadă în care a activat în cadrul cenaclului Litere 2000. A lucrat pe rând la Editura Vinea ca DTP-ist, designer graphic pentru o reprezentanţă românească a unui grup francez, tehnician de suport IT pentru o companie americana de profil şi mai apoi manager de proiect în aceeaşi companie, iar în prezent lucrează în Leiden (Olanda) ca manager de planificare a resurselor clinice europene într-o companie farmaceutică.

A publicat poeme în revista Fracturi şi Tribuna şi în revistele online Tiuk şi Asalt, poeme care au fost republicate în antologia Erotica din 2000 la editura Pontica în urma cîştigării marelui premiu al concursului cu acelaşi nume.

În 2002, un cristian îi editează în seria carnetelor underground carmen (nr. 7) Save draft – Internet café cu două anexe.

A iniţiat, în octombrie 2005, împreună cu poetul Marius Ianuş proiectul literar online Hyperliteratura.

Sku: PARIFKHJT8689JG

Zona livrare A

Iarba va fi
cea mai populară
ediţie
a mormântului meu.

ADRIAN PĂUNESCU, vol. Într-adevăr, 1988

Sku: HSNSHSHS

Zona livrare A

Ediţia reuneşte într-o singură carte traducerea în română a tuturor operelor majore ale poetului latin Publius Ovidius Naso (43 î.Hr  17 d.Hr.): Amoruri, Heroide, Arta iubirii, Remediile iubirii, Metamorfoze, Fastele, Tristele şi Ponticele.

Pentru a înlesni cititorului găsirea informaţiior necesare înţelegerii textului, notele au fost plasate in corpore la sfîrşitul cărţii, fiind urmate de un INDEX de nume proprii.

Sku: NSHSVBS

Zona livrare A

Ion Horea continuă firul poeziei ardelene ce şi-a decantat specificul la un moment dat în generaţia lui Emil Giurgiucă, poezie în care puternicul sentiment al peisajului local s-a turnat în forme ce profitau de evoluţia generală a lirismului românesc modern. Forme care părăsiseră tradiţia eminesciană spre a-l urma pe Macedonski…

Sku: Q90S9AJAS6SGX

Zona livrare A

Cu trecerea anilor, am observat că frumuseţea, ca şi fericirea, este frecventă. Nu trece o zi în care să nu ne aflăm, pentru o clipă, în rai. Nu există poet, oricît ar fi de mediocru, care să nu fi scris cel mai frumos vers din toată literatura, dar, totodată, şi pe cele mai nefericite. Frumuseţea nu este privilegiul cîtorva nume ilustre. Ar fi cu totul neobişnuit ca această carte să nu găzduiască cel puţin un rînd tainic, vrednic să te însoţească pânî la sfîrşit. (Jorge Luis Borges)

De acelaşi autor

Cărţi scrise în doi

Sku: POEZIIF67ND-BDD

Zona livrare A

Pe la cenacluri, Andrei Zbîrnea mă enerva cu Adela lui şi cu track-urile fără titlu. Avea metafore forţate şi prea puţină vervă lirică. La niciun an, m-a surprins plăcut de două ori. Odată cu o sală plină ochi a la Legere (clubul din Rosetti) şi a doua oară cu volumul care încheagă trăirile juvenile în volumul de debut Rock în Praga. Citind cu atenţie poemele, mi-am reproşat judecăţile pripite. Iată o carte convingătoare. Praga e doar un pretext pentru a-i scrie lui Adela, o macedoneancă ce are un nume greu de rostit. Nu ştiu dacă femeia a existat sau malurile Vîltavei erau prea spumoase (of ce guleraşe la dame şi la bere), dar poetul m-a surprins între demonstraţia de maturitate a turistului cultural şi  stângăcia iubăreţului care, în loc să-i vorbească iubitei despre plutirea norilor, a preferat să poarte un dialog despre ţara lor natală. Cum să filtrezi cu o gagică, gândindu-te la Goran Pandev, de la Internazionale Milano?

Apoi, epistolar, prinde curaj. Metafora îi sare în ajutor. Se simte mai sigur pe sine cu foaia velină în faţă sau cu tastele de ordinator. “Erai lângă alge Albastre Adela / inhalai tot felul de coşmaruri” Iată poetul!

În partea a doua a cărţii, rockerul ne introduce rapid în atmosferă, trăgând din The Doors – a feast of friends – esenţa tare a mişcării, oriunde te-ai afla.  Toate poemele de mijloc sunt dedicate unui alt Jim. Ca un tribut de muze, burţi cârpite, pânză de paianjen fără filtru (aici cam grosieră metafora)

Ultima parte e de iederă, nu de broască, semn că ploaia l-a făcut pe autor să rodească şi să fie mai romantic, mai vegetal.

Un volum închegat. O bucurie de toamnă.

copacul şi Adela
ochii mei veghează naufragiul cărnii tale Adela copacul plânge râde vibrează copacul vociferează la orice cuvânt
şi-a agăţat ramurile de carnea ta Adela aproape că o devorează vorbim ore în şir despre acest copac
acum stăm lângă crengile lui
ne-am aşezat pe o bancă în cişmigiu copacul spune că  nu ar trebui să te cheme Adela numele tău e nepotrivit pentru o fată din berceni care fumează două pachete pe zi
copacul şi-a agăţat ramurile şi de oasele tale adela copacul vrea să dispari la douăşapte cum au dispărut joplin hendrix morrison copacul ascultă rock
Adela copacul vociferează la orice cuvânt

Sku: YDDHNDDD

Zona livrare A

Se intersectează multiple linii,

nenumărate cercuri se desfac,

nişte nuci sparte în palme cauciucate

şi trec liniile prin cercuri, cum trec animalele

dresate prin inele de foc

şi se rostogolesc cercuri umede

pe linii ude

şi între linii şi cercuri, noi,

personaje din Kafka,

fiinţe urcând Golgota timpului,

rostogolind aritmetici prin vise de peşti

desprinşi din parabola biblică

şi tot noi fugindîn culori, în linii, în cercuri,

noi,material acestor figure

schiţate de o mână măreaţă,

noi, foaia pe care se lasă praful de grafit

al creionului…

Ce e peste noi

E în noi

noi fiind în ce e al nostru,

nişte cercuri, nişte linii…

Printre poeţii buni, întruniţi în „Cercul literar semiclandestin” (Arcadie Suceveanu) din Cernăuţii anilor şaptezeci, descoperim un poet cu scris curat ca un spic de grâu: Simion Gociu.

Poetul, prozatorul, ziaristul Simion Gociu s-a născut în bătrâna Molniţă, de pe malurile Prutului, la 1 septembrie 1948. Este membru al Uniunilor scriitorilor din România, Moldova şi Ucraina, absolvent al secţiei de filologie română a Universităţii din Cernăuţi (1972), autor al volumelor de poezie: Sărutul spicelor, La ţărmure de suflet, Oul gastronomic, Lacrima toamnei şi Bună dimineaţă, septembrie!.

Despre universul liric al poetului au scris mai mulţi critici şi poeţi. Vasile Tărâţeanu, în prefaţă la Oul gastronomic, face următoarea remarcă: ”fabulele şi epigramele din această plachetă demonstrează că autorul lor ştie să surprindă grotescul unor situaţii ridicole (…), să moralizeze, să deturneze sensul cuvintelor, să fie incisiv”. În eseul „Un «eu visător»: Simion Gociu” în antologia sa Poeţi din Bucovina, criticul literar Adrian Dinu Rachieru observă că versul poetului „e un vers cantabil, pe un ton de tristă baladă”.

Simion Gociu e un poet intrat deja în conştiinţa cititorilor din nordul Bucovinei. Despre el, în şcoală, au auzit copii, ba unii chiar l-au citit. Laurii săi de scriitor i-au strălucit şi mai mult când toată lumea i-a văzut contribuţia la înfiinţarea Şcolii numărul 29 din Cernăuţi (actualul Gimnaziu nr. 6), la fondarea „Gazetei de Herţa” pentru compatrioţii din ţinutul său natal, a săptămânalului „Concordia” pentru românii din Ucraina, a revistei pentru copii „Făgurel” etc.

Ca poet bucovinean, Simion Gociu a scris şi mai are de scris despre multe lucruri interesante şi profunde din lumea satului în care, cum observă marele Blaga, s-a născut veşnicia. Şi dacă, în cartea sa consacrată literelor române din Cernăuţi, critirul Ştefan Hostiuc îl numeşte poet rustic, acesta nu poate fi un calificativ de ocară, pentru că poezia unui poet rustic cum e Simion Gociu are toate şansele să se menţină în timp atât cât durează satul: o veşnicie.

Poetul întotdeauna a fost aproape de acele frumuseţi ale naturii pe care Dumnezeu i le-a dăruit ţăranului în cele patru anotimpuri. Această legătură între poezie şi natură este comentată pe larg de Ştefan Hostiuc în volumul său de eseuri Scriitori români din Nordul Bucovinei. În analizele sale, destul de exigente, criticul scoate în evidenţă legătura romantică dintre poezie şi toamnă, destul de vizibilă în lirica lui Simion Gociu, mai ales, în volumul-sinteză Buna dimineaţă, septembrie (Cernăuţi, Editura „Zoloty lytavry”, 2004).

În lirica lui Simion Gociu se mai întrevăd şi umbre ale altor poeţi. Însă prin exerciţiul scrisului, poetul depăşeşte faza influenţelor, creându-şi un stil propriu, cu o tonalitate specifică a versurilor. O undă expresionistă a încercat, la un moment dat, să pătrundă în poezia lui Gociu, dar fără mari şanse de succes, pentru că, opinează criticul Hostiuc, „a întâlnit în cale o prea îngustă portiţă”. Practic, e imposibil să inventezi ceva cu totul şi cu totul nou. O casă, spre exemplu, poate fi construită pe acelaşi loc pe care s-au mai construit şi altele înainte. Poezia lui Gociu e ca o casă nouă construită pe un teren moştenit de la străbuni.

Pentru copii, poezia sa e dulce ca bomboanele primite de la bunici. Nu se plictisesc citind-o. E liniştită ca valurile Prutului pe timp de vară. E uşoară ca un zbor de porumbel în văzduhul primăverii. De aceea, cu uşurinţă intri în lumea ei ficţională. Pe de altă parte, este matură ca toamna. Creatorul intră frecvent în dialog cu acest anotimp, eroul liric înaintând cu încredere „prin arterele anilor/ spre ţărmul celălalt”. Aici, „în clopotul cosmic/ dintre cele două/ puncte cardinale”(Bună dimineaţa, septembrie!), va întâlni roua, un alt simbol-cheie al poeziei sale. Aici, în singurătatea sa regală, va descoperi logosul din care descinde: „Coboram din cuvinte / să mă găsesc pe mine însumi / întru a mă cunoaşte.// Semănam cu un rege / părăsit de oşteni” (Singur).

În majoritatea versurilor sale însă poetul nu e singur. Îl vedem mereu cu poezia la braţ:   ”Într-o linişte superbă / stau de vorbă cu scânteia / ce-ar aprinde într-o clipă / infinitul / Carnea mea / pe loc devine / străvezie / Invizibil ca şi timpul / care curge-n univers, / îmi urc sângele-n caleaşca / unei stele / şi mă plimb prin Veşnicia / retezată de un vers”(Linişti).

De multe ori, pornit în căutarea sinelui, el descoperă, „pe calea iubirii”, „rodul seminţei” din care a purces (Dialog imaginar în ţara de rouă a sufletului). Imaginea tăcerii zămislitoare revine mereu în poezie, rodul zămislirii nedorindu-se a fi ceva sacru ( un „templu de adevăr”), ci mai curând un „fruct” ce ar putea fi rup de un copil (Cercat de vis).

Ramul şi frunza, dar şi altele mici splendori ale naturii, ajung, în unele compuneri lirice ale poetului nostru, să îndeplinească funcţia de laitmotiv. Eroul liric „alunecă pe marginea frunzei desprinse din dud”, ca „într-un sfârşit de baladă” (Pe marginea frunzei). Din nou avem de a face cu un erou liric nu chiar atât de simplu pe cât pare. În general, lumea frumoasă şi urâtă, tristă şi veselă, a poeziei lui Simion Gociu nu te lasă indiferent, ci te pune pe gânduri: ”Pururi / lumina ce ne înconjoară / rămâne de taină; / trec fluturii prin ea / ca nişte ispite / uşoare; / cerbii coboară din codri / să-i pască iarba dorinţei; / cucul / vinde ani cuiva / şi aşteaptă să vadă / ce-o zice lumina; / izvorul, de vise adânci rourat, / într-o rază-şi răneşte / oglinda; / greierul umblă / prin cântec / şi nu poate găsi / începutul acestei / lumi. / Numai cicoarea, / alături, / iat-o, de-a pururi / păstrându-i hotarul / neîntinat” (Alături, cicoarea)

În universul liric al lui Simion Gociu totul e posibil, pentru că povestea imaginaţiei murmură neîntrerupt ca un izvor veşnic, ţâşnind la suprafaţa versului. Aici, „ziua are pleoape de frunze”(Prin aerul...), iar „păsările cerului / trag pe chipul zilei / ceaţa…” (Dimineaţa secerişului). Aici, „în straturile adânci de var, / (…) timpul se deşteaptă iar”(Graiul de Bunavestire). Aici, „se călătoresc iluzii / lăsând pălămida” în timp ce „la porţi uitate, duzii / îngroaşă omida” (Decor).

Simion Gociu şi-a clădit lirica, indiferent de felul timpului de afară – ploios sau însorit, guvernat de fulgi sau de ghiocei – cărămidă cu cărămidă, înţelegând să fie un ziditor temerar de poezie.

Grigore Gherman