Cum a fost inventată cartea?
Ioana Costa, Papirus, pergament, hîrtie. Începuturile cărţii, Editura Humanitas, 2011.
De un deceniu încoace se vorbeşte în toată lumea despre iminenta dispariţie a cărţii pe hîrtie, iar editurile româneşti au început şi ele să scoată, de vreo doi ani, cărţi în format electronic. E destul de greu de anticipat ce amploare va lua fenomenul de transferare a cărţii pe acest al patrulea suport din istoria ei, dar putem afla aproape totul, inclusiv prin contribuţia filologului clasic Ioana Costa, despre începuturile cărţii şi evoluţia primelor sale formate. Eseul de faţă, avînd la bază probabil un curs universitar, spune, de fapt, povestea cu totul fascinantă, plină de mister şi de hazard, a apariţiei cărţii şi a literaturii antice, în trei capitole care se ocupă, rînd pe rînd, de constituirea şi transmiterea textelor prin ruloul de papirus şi codexul de pergament, apoi şi de păstrarea lor în bibliotecile antice şi în universităţile medievale.
Papirusul era o plantă palustră cultivată în Delta Nilului, din a cărei măduvă tăiată felii se obţine, prin lipirea între ele, o textură care, presată şi uscată la soare, apoi frecată cu piatră ponce şi unsă cu ulei de cedru, devenea suplă şi aptă pentru a fi scrisă. Apariţia papirusului şi comercializarea lui din Egipt în Grecia în secolul al VII-lea î.Hr. au înlocuit imediat vechile materiale de scris, tăbliţele de lemn şi de plumb pe care Hesiod şi Archiloch, spre exemplu, şi-au scris versurile. Ca trivia filologic, cel mai vechi papirus grecesc păstrat din anul 311 î.Hr., neliterar şi incomplet, reprezintă un contract matrimonial care stabileşte condiţiile de încheiere a căsătoriei dintre Heracleides şi Demetria din Cos. Dintre papirusurile literare păstrate se disting piesa Dyscolo a lui Menandru, Constituţia atenienilor a lui Aristotel, Mimii lui Herondas şi o epodă de 80 de versuri a lui Archiloch. Se pare că pergamentul a apărut ca urmare a unei invidii bibliofile. Pentru a-l împiedica pe regele Eumenes II (197-159 î.Hr.) să construiască o bibliotecă care tindea să rivalizeze cu cea din Alexandria, ptolemeii au interzis exportul de papirus spre Pergam. Soluţia cu care au venit cei din Pergam s-a dovedit superioară: preparat din piele de oaie, de capră, de viţel sau chiar din antilopă, pergamentul putea fi utilizat pe ambele feţe şi, fiind mult mai rezistent, căci cerneala neagră putea fi ştearsă mai uşor (prin spălare sau răzuire), era ideal pentru a fi rescris, adică pentru a deveni un palimpsest. Ignorate de filologi pînă la începutul secolului al XIX-lea, palimpsestele s-au dovedit esenţiale pentru critica de text ca forme intermediare ale cópiilor: „Procedeul era aplicat fără discernămînt; un sinod bisericesc din 691 interzice, fără succes, să se mai şteargă textele Părinţilor bisericii; un manuscris al Iliadei, de pildă, este rescris peste Epistolele către corinteni ale Sfîntului Pavel, manuscrisul de la Florenţa al lui Sofocle, peste un text din Septuaginta“. Precum invenţia pergamentului, şi răspîndirea hîrtiei a avut la bază tot un act al „trădării“: în 751 d.Hr., la Samarcand, nişte chinezi prizonieri de război au divulgat arabilor secretul de fabricare în schimbul răscumpărării, arabii aducînd apoi hîrtia în lumea bizantină şi în Occident.
Revenind la papirus şi la perisabilitatea lui, nu a supravieţuit şi nu a ajuns pînă la noi nici măcar o singură bucată sau fragment autograf al autorilor clasici, greci sau latini, sau măcar vreo primă copie după vreun original. Toată literatura antică pe care o cunoaştem astăzi a fost reconstituită după un lung şir de cópii reproduse de scribii Antichităţii sau ai Evului Mediu, această alternare şi multiplicare manuală a cópiilor producînd, în cele din urmă, manuscrisele incomplete, imperfecte, corupte, deosebite între ele, ale aceleiaşi opere. Toată detectivistica, începută deja de bibliotecarii din Alexandria (sec. II î.Hr.), de a reconstitui textele în cea mai fidelă posibilă formă a originalului – inventîndu-se astfel filologia – este descrisă în amănunt. Pe suportul papirusului, punctuaţia, dacă exista, era rudimentară, lipsea despărţirea în cuvinte, sistemul de accentuare nu era comun, alternarea interlocutorilor în textele dramatice nu era indicată, erau omise numele personajelor, versurile lirice nu erau marcate, ci transcrise ca în proză, existau prescurtări. În plus, cópiile unui text ajungeau să conţină (din varii motive, de la lipsa uniformizării alfabetului şi a punctuaţiei, la erorile umane de genul neglijenţei, omisiunii, intervenţiilor) numeroase divergenţe. Spune Ioana Costa: „Efortul impus de nevoia de a sistematiza textul a condus la un uriaş progres în cultura şi metodele filologice. Nu a fost o coincidenţă faptul că cinci dintre primii şase bibliotecari (Zenodotos, Apollonios din Rodos, Eratostene, Aristofan şi Aristarch) au fost printre cei mai faimoşi literaţi ai vremii lor: li se datorează cu precădere faptul că au ajuns la noi atît de multe opere ale clasicilor greci, într-o formă în mare parte curăţată de corupte“. Spre exemplu, Aristofan din Bizanţ este cel care a inventat colometria pieselor lirice, despărţind poezia de aspectul prozei, iar textele homerice (ale căror prime manuscrise le datorăm ordinului unui tiran: Pisistrate) au fost reconstituite şi stabilite în formele standard după compararea nenumăratelor cópii diferite între ele, tot de către bibliotecarii din Alexandria.
Dar nu toată literatura produsă atunci şi copiată, sub influenţa hazardului şi a accidentelor, a şi ajuns pînă la noi. Din literatura greacă a secolului al V-lea î.Hr. nu s-au păstrat decît operele a trei scriitori (Homer, Hesiod, Theognis) dintr-un toal de 29 de scriitori, menţionaţi în diverse contexte. Nici cu literatura latină lucrurile nu stau altfel: din 26 de scriitori n-au ajuns pînă la noi decît trei autori – Plaut, Terenţiu şi Cato. Se pare că numărul total de autori tragici greci se ridica la 150, din care au rămas doar trei: Euripide, Eschil şi Sofocle, din a căror operă s-a păstrat oricum o mică parte. De pildă, din cele 99 de piese scrise de Euripide mai existau, în secolul I î.Hr., doar 74, din care au ajuns la noi doar 19, iar Sofocle ar fi scris 123 de piese, iar astăzi se cunosc doar şapte. Din lirica greacă, foarte apreciată în Antichitate, cu excepţia lui Theognis şi Pindar, s-au păstrat doar cîteva strofe şi versuri. Opera lui Platon s-a păstrat în întregime, dar din opera de dimensiuni comparabile a lui Democrit la noi n-a mai ajuns nici măcar o singură scriere întreagă. Cărui fapt se datorează păstrarea unor texte, nu şi a altora? Un posibil răspuns ar putea fi ceea ce astăzi numim canon: „Strict numeric, s-ar putea spune că s-a păstrat cam a zecea parte. Cu cîteva excepţii întîmplătoare, a supravieţuit ceea ce merita: acele opere literare pe care lumea le considera vrednice de a fi recopiate. Gusturile literare şi valorile au cunoscut însă de-a lungul timpului schimbări, uneori radicale“. Dar nu doar calitatea în sine a operei pare să fi asigurat posteritatea unor texte sau a unor autori. Simple accidente de transmitere pot fi şi ele cauza, aşa cum o dovedeşte cazul tragediei Medeea a lui Ovidiu, considerată de contemporani cea mai bună tragedie scrisă vreodată: „Preţuirea de care s-a bucurat nu a avut însă nici o greutate în destinul textului – tragedia s-a pierdut. S-a păstrat în schimb cartea de bucate a lui Apicius, utilă în multe gospodării, nu neapărat în biblioteci“. Care biblioteci (private, nu arhive) au început să apară abia la sfîrşitul secolului al V-lea cînd s-a dezvoltat şi comerţul de carte. O anecdotă spune că un rege egiptean a renunţat la garanţia de cincisprezece talanţi pe care o plătise în schimbul împrumutului de la atenieni a textului precis al tragediilor antice şi a păstrat copia oficială pentru el.
Cartea Ioanei Costa este un ghid util şi o introducere exactă (chiar dacă didactică şi scrisă într-un limbaj tehnic) în istoria antică a cărţii. N-o recomand doar studenţilor filologi, dar mai ales celor care nu (mai) găsesc plăcere şi interes în ideea cărţii pe alt format decît cel electronic. Adevărata poveste a cărţii, plină de mister şi semnificaţie, aici se află.
Cartea Papirus, pergament, hârtie. Începuturile cărţii s-a născut din iubire pentru filologia clasică, acea ştiinţă a Antichităţii greco-latine în care îşi are locul cuvenit tot ceea ce alcătuieşte viaţa omului. Din rotunjimea ei întreagă au ajuns pînă la noi fragmente. Aproape tot ce ştim despre lumea antică provine din textele care, miraculos, au călătorit în timp: pe tăbliţe de lut, pe lemn, pe vase şi bijuterii, pe piatră, pe papirus, pe bronz sau plumb, pe pergament, în suluri, în fîşii de pînză, în cărţi, păstrate în teci, în coperte, în ferecături, mîncate de cari, de foc şi de apă, protejate de lanţuri, de blesteme sau de legile bibliotecilor. Textul nu a rămas neatins în această călătorie, suferind deopotrivă din pricina copiştilor neatenţi şi a celor zeloşi. Filologia, ca artă a citirii prin comparare şi confruntare, apărută firesc odată cu cea dintîi bibliotecă, din Alexandria Egiptului, continuă să fie o nevoie şi o bucurie – de fiecare zi şi de o viaţă.
Publicistul Ion Cristoiu pregăteşte o nouă carte de eseuri, intitulată: “Lovitura de stat de la 23 august 1944. Varianta Mareşalului Antonescu.” Într-un editorial Iresponsabilitatea dezbinării, acest Gică-contra al editorialismului autohton încearcă să explice, nu să convingă audienţa, că Mareşalul ar fi obţinut condiţii mai bune dacă ar fi fost el cel care negocia cu Moscova armistiţiul. Pe ce te bazezi, Gică, ar întreba orice cititor de bun-simţ.
Au trebuit să treacă 20 de ani de democraţie, pentru ca de la tribuna Parlamentului să se audă cel mai exemplar discurs ţinut vreodată. Într-un 
Grigore Gherman De-a lungul secolelor, poezia a descrețit frunți obosite și a îndulcit buze vinete, a pășit în figura unui personaj istoric spre gloriile unei epoci moderne, apoi postmoderne, păstrând în solul ei Cuvânt de la începutul începutului.
În ziua de 25 octombrie 2011, noi – credincioşi principiilor Apostului Pavel – cei care suntem împreună pentru Adevăr, ne sărbătorim Suveranul. Înainte de a ne fi plăcută nouă, Majestatea Sa Regele Mihai l e plăcută lui Dumnezeu, cel care i-a dat o viaţă lungă pentru a ne îndrepta rătăcirile şi a ne lumina Calea. Noi Îl iubim şi El ne iubeşte pe noi. Vrem să ne împărtăşim orele de iubire în taină. Însufleţiţi în suflet, vorba lui Iuliu Maniu. Să ne privim lung şi să ne îmbrăţişăm discret gândurile. În pace şi onor. Fără tulburări şi paradă.
Bogdan Duca Care este diferenţa dintre cei doi foşti colegi şi vecini, Vladimir Tismăneanu şi Serghei Mizil? Primul îşi întrebuinţează amintirile din copilărie pentru a îşi construi o carieră academică, celălalt le foloseşte pentru a îşi face publicitate afacerii sale. Fiecare dintre cei doi reuşeşte să trăiască bine, speculând propriul trecut. Diferenţa vine din modul în care cei doi încearcă să instrumentalizeze amintirile din “epoca de aur”.
Volumul propune cititorului român o cale de acces către personalitatea şi opera lui Ioan Petru Culianu. Studiile îşi desfîşoara parcursul specializat care va duce la alte încheieri solide, de aşteptat la noi mai cu seamă de la generaţia încă în formare, în ţară şi în străinătate.
Alexandru Petria Nu e momentul să vă retrageţi din viaţa publică. E timpul să fiţi consideraţi morţi în viaţa publică. Spiritual. Nu înainte de-a vă recunoaşte micimea omenească. Existenţa larvară conectată la banul public. Fie şi cu forţa.
Cornel Nistorescu Vă puteți imagina un rege întors după mai bine de patru decenii într-un regat ocupat de mulțime? Toate sunt cu fundul în sus. Nimeni nu-i mai dă bună ziua. Rânduielile curții au pierit. Servitorii au spălat putina. Curtenii au fost maziliți, iar cei fără caracter s-au aliat cu veneticii și se răcoresc. După ani de umilință se pot purta de parcă și ei ar descinde dintr-un neam domnesc. O cloacă de piețari, druște,chivuțe, zarzavagiii și croitori, vaporeni și hamali de port alcătuiesc noua putere. Un bastard e purtat în scaunul de prinț moștenitor. Curvele chicotesc și joacă din buric în sala tronului. Ghiolbanul cel mare, cu peticul de piele peste ochi, stă tolănit pe tron și, cu picioarele pe masa de semnat decrete, învârte o sticlă de whisky vechi cu care taie rotocoalele de fum. O dramă de Shakespeare la care nu plânge nimeni. O țară veselă care nu pricepe aproape nimic din durerea celui care a condus-o. De unde și drama norodului văduvit de mintea sa limpede.
Dan Mircea Cipariu Ne plângem tot mai mult de rezultatele dezastruoase de la BAC, de faptul că suntem pe primul loc european la analfabetism (conform unui raport al Comisiei Europene, 6% dintre români nu ştiu carte, faţă de 2% în Bulgaria şi 1% în Ungaria!), de lipsa reperelor morale şi de incultura majorităţii politicienilor. Modelul public promovat de televiziunile şi radiourile comerciale este din ce în ce mai tabloidizat, fără minime repere de bun simţ şi de informaţie culturală. Consiliul Naţional al Audiovizualului, deşi dă amenzi peste amenzi atunci când sunt încălcate norme deontologice, este depăşit de fenomenul tabloidizării. Nici cele două comisii de cultură şi mass-media ale Parlamentului nu fac nimic pentru stăvilirea prostului gust prin programele televiziunilor şi ale radiourilor. Aşteptam ca prevederea cu programe culturale şi info-educaţionale, obligatorii pentru canalele informative şi generaliste, să se aplice, dar, până acum, n-a fost să fie!
Bedros Horasangian “Un război murdar” este o carte de reportaje. O carte despre adevăr şi minciună. "Un război murdar" este o carte despre două popoare şi o ţară. Popoarele se numesc rus şi cecen, ţara este Rusia. Avem radiografia unui răz
