BOOKiseala – Magazin de cărţi 6 Februarie 2012

Bedros Horasangian “Un război murdar” este o carte de reportaje. O carte despre adevăr şi minciună. “Un război murdar” este o carte despre  două popoare şi o ţară. Popoarele se numesc rus şi cecen, ţara este Rusia. Avem radiografia unui război. radioscopia unei tragedii şi ascensiunea la putere a  lui Putin. Cum drumul spre kremlim poate trece pste orice. Eticul dispare cînd manipularea maselor dă în clocot. Morţii nu mai au valoare sau au o alta, aşa cum citim uluiţi amestecul de Gogol şi Beckett din prima parte a cărţii de faţă. C\nd toată lumea e de vină, nu mai e de vină nimeni. Şi nimănui nu-i mai pasă de nenorocirile altora. Dar exsită şi oamani care nu cedează conjuncturii, intereselor, dezintersului, cinismului. Individual sau colectiv. O astfel de jurnalistă a fost  Anna Politkovska.
Despre ceceni şi despre Cecenia. Despre conflictele din caucaz, despre Rusia, şi evident, despre Rusia este vorba în această carte. Pagini cutremurătoare. Scrise în timp real.
Şi despre Vladimir Putin.
Anna Poltkovskaia este/a fost o figură admirată şi preţuită în Rusia. Dar şi o voce  în lumea internaţională. Asasinarea ei acum  cinci ani a produs rumoare peste tot. Dacă nu şi tristeţe şi revoltă neputincioasă. Degeaba s-au solidarizat Vaclav Havel, arhiepiscopul Desmond Tutu şi alte numeroase figuri de prim rang ale vieţii internaţionale, asasinii ei nu au fost prinşi. Şi condamnaţi. Câţiva suspecţi au fost achitaţi din lipsă de probe concludente. Dosarul nu a fost închis. Ancheta trenează, viaţa merge înainte. Germania are nevoie de gaze şi petrol, adevărul poate fi amânat. Realpoltik dă roade în continuare. Se pare că doar adevărul nu e de ajuns pentru a impune adevărul. Ce-ar mai fi nevoie? Nu ştim răspunsul.
Ştim doar că o jurnalistă tenace şi răbdătaore, consecvenţă şi neînfricată a clamat mereu adevărul. Pentru poporul ei rus, pentru profesia de credinţă, jurnalismul, pentru ea însăşi. A fost şi a rămas ziaristă. Într-o ţară precum Rusia, unde dacă nu te protejează funcţia, banii ar trebui să te facă să te simţi invulnerabil. Dar nimeni nu poate fi sigur de nimic acolo unde domneşte arbitrariul şi doar voinţa unui om. Anna Politkovskaia nu a avut  funcţii, nici nu şi-a dorit să aibă bani. Să mai amintim cum se vând şi se căpătuiesc jurnaliştii sau intelectualii ?A fost ataşată de nişte valori morale şi de dragostea ei pentru oamenii simpli. Cu o lungă şi frumoasă tradiţie în ţara lui Cehov şi Şukşin. Acei oameni de prisos, de ieri şi de azi. Care trec prin viaţă şi prin istorie, se nasc şi mor cu milioanele dincolo de jocurile – adesea murdare – ale istoriei imediate.
Un război murdar, precum cel din Cecenia, a făcut curat un preşedinte. Este vorba despre cel de-al doilea război cecen şi de Vladimir Putin. Fostul ofiţer KGB, devenit pupila lui Elţin şi apoi ajuns, prin vot popular, Preşedinte al Rusiei. După grozăviile prezentate în această carte. După ororile unui război în care au murit sute de mii de oameni şi o ţară a fost devastată. Patriotismul propagandistic a fost mai puternic decât adevărurile relatate de acestă femeie care a trăit şi relatat războiul prin experienţa ei proprie. Putin a devenit preşedinte pe valul de ostilitate a societăţii ruse faţă de caucazieni. Cecenii au fost consideraţi nişte oameni de mâna  a doua. Ce dacă sunt ucişi femei şi copii, bătrâni sau civili nevinovaţi : preţul politic este mare. Putin a câştigat apoi şi al doilea mandat de preşedinte. De ziua de naştere a lui Putin, în noiembtrie 2006  Ana Politkvskaia este asasinată. Ştia cumva că este vînată. Ştia şi de cine, dacă ar fi să fiu ucisă să căutaţi acolo.
Şi arăta spre Kremlin.
Sinistră coincidenţă. Şi acum când scriem aceste rânduri în plină iarnă  a lui 2012, Putin este un candidat fără oponenţi creditabili la un nou mandat de preşedinte al Rusiei. Istoria nu face salturi, istoria doar se repetă. Nimic nou sub soarele lumii. Doar adevărul – titlul unei alte impresionante cărţi a Annei Politkovskaia – se pare că nu este deajuns.„A dirty war”( Un război murdar) apare acum şi în limba română. Este a patra carte a Annei Politkovskaia oferită spre luare aminte şi multiple consideraţii cititorilor din România. Poveşti adevărate scrise la cald. O proză de mare vigoare epică se desprinde din aceste pagini nonfiction. Când un general rus ucide vaca unui ţăran cecen, câmd Cecenia devine o ţară fără bărbaţi, când mamele îşi caută copiii morţi care nu sunt niciunde, deja nu ne rămân prea multe de comentat. Şi această carte a Annei Politkovskaia ne atrage atenţia că somnul raţiunii poate naşte monştri. Cazul Colonelului de tancuri Budanov, care a răpit, violat şi apoi ucis o cecenă de 18 ani a ţinut capul de afiş în Rusia preţ de şae ani. Intransigenţa Annei Politkovskaia a fost decisă în mobilizarea opiniei publice şi alertarea autorităţilor pentru condamnarea asasinului. Dar dacă deja ne-am adaptat la această lume cu monştri cu tot şi nu ne mai pasă de nimeni şi de nimic? Aici ar putea răspunde fiecare după conştiinţa lui. În Rusia, în România sau orice colţ al acestei lumi. Anna Politkovskaia a spus tot ce era de spus. Milioane de telespectatori din întreaga lume au urmărit cu emoţie spectacolul festiv cu redeschiderea faimosului Balşoi Teatr. Ce să mai zgândărim memoria noastră cu adevăruri neplăcute ce ţin deja de trecut? Cine să-şi mai bată capul cu asasinarea unei jurnaliste sau să deplângă atâtea alte nenorociri ale acestei lumi? Şi atunci, revenim la interogaţia care nu ne dă pace. Mai foloseşte adevărul la ceva?  Şi încercăm un răspuns pe cît de ferm, pe cât de simplu.
DA!Adevărul foloseşte la a fi spus. Şi trebuie asumat, oricât de puţini mai cred în el. Chiar dacă nu mai foloseşte la nimic.

Între 1959 si 1961, Umberto Eco a publicat în revista italiană Verri o serie de texte satirico-parodice vizând o diversitate caleidoscopică de teme ale lumii contemporane. Peste doi ani, în 1963, textele aveau să fie strânse în volumul de mare succes Jurnalul minim. Un nou volum, Il secondo diario minimo, a fost publicat în 1992. Versiunea românească reprezintă o selecţie din această ultimă ediţie.
Tonul sarcastic şi ironia muşcătoare fac ca tuşele groase în care scriitorul italian infăţişează o realitate sau alta să scoată în evidenţă tocmai acele detalii stânjenitoare şi sâcâitoare, pe care, dintr-o prea mare obişnuinţă cu ele, nici măcar nu le mai băgăm în seamă. După cum însuşi autorul mărturiseşte, intenţia cărţii – a cărei deviză este Lăsaţi-mă să mă amuz! – depăşeşte cu mult semnificaţia etică a dictonului Ridendo castigat mores. Căci aici nu intenţia moralizatoare precumpăneşte, ci dorinţa lui Eco de a induce cititorului acea luciditate amară pe care n-o poţi îndeobşte căpăta decât amuzându-te copios. Treptat însă, savoarea umorului va lăsa locul unei alte savori, mai adânci şi mai stăruitoare, aceea a tristeţii de a ne simţi puşi în faţa unor adevăruri pe care am fi dorit să nu le ştim.

de acelaşi autor:

Cimitirul din Praga

Misterioasa flacără a reginei Loana

Cum se face o teză de licenţă

Vertigo. Lista infinită

Sku: FGTG356

Zona livrare A

[...] Miron Manega contraatacă. Nu explicit, adică nu scrie o carte împotriva lui Cărtărescu, dar fără îndoială, animat subteran de un demon polemic îndărătnic şi nesăţios, el scrie o carte din care nu poate fi exclus cu totul dialogul încruntat şi chiorâş cu Cărtărescu. Şi scrie, interogativ, nu relativ, aşa cum el însuşi precizează, o carte provocatoare, inteligentă, plină de vervă şi, într-un anume fel, incărcată de erudiţie, pe numele ei De ce urâm femeile? [...]

În spaţiul infinit al feminităţii, în care factorul extraneu şi perturbator îl constituie, indiscutabil, bărbaţii, Miron Manega păşeşte încet, dar ferm, tatonează, măsoară, ia notiţe, şi, mai apoi, cartografiază meticulos, ca un explorator. [...]

Dar, pană la utmă, în afară de titlu, în care ura lui Manega este doar contrapunctul iubirii lui Cărtărescu, „De ce urâm femeile?” este o carte foarte serioasă, pe alocuri chiar sobră, scrisă cu o vervă eseistică remarcabilă, de un moralist voluptuos. şi ludic. [...]
Pavel Şuşară

Sku: GA66AS7S

Zona livrare A

„Istoria a fost întotdeauna şi un instrument de putere. Cine stăpâneşte trecutul are şanse mari de a stăpâni şi prezentul. După 1989, condiţionarea opiniei publice prin istorie s-a dovedit a fi o constantă a strategiei Puterii, un mijloc cu atât mai abil, cu cât pentru cei mai mulţi este insesizabil. Societatea civilă trebuie să înveţe să se apere de «intoxicarea» prin istorie. Educaţia civică presupune nu numai tradiţionala valorizare de tip eroic a faptelor istoriei naţionale, ale cărei virtuţi identitare nu le contestăm; ea presupune şi asumarea critică şi responsabilă a propriului trecut, ca şi deprinderea «decodării» mesajului istoric, care, ca orice mesaj, urmăreşte «ceva».“ (Lucian BOIA)

de acelaşi autor:

Franţa, hegemonie sau declin?

Mitologia ştiinţifică a comunismului

Omul şi clima

Tinereţe fără bătrâneţe

Tragedia Germaniei. 1914-1945

Jocul cu trecutul

Mitul democraţiei

Napoleon III cel neiubit

Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit

Sku: ISTORIESIMIT

Zona livrare A

Dan Mircea CIPARIU Am fost la mitingul USL şi în Piaţa Universităţii nu numai din nostalgie pentru anii în care, împreună cu Alexander Baumgarten, Dan Pleşa sau Sorin Gherguţ, am coordonat, până la venirea minerilor, în iunie 1990, revista „Piaţa Universităţii”. Am considerat că democraţia noastră este în pericol atâta vreme cât ţara este condusă prin ordonanţe de guvern, prin politica lui „aşa vor muşchii mei” de preşedinte de stat şi şef de partid. Nu e deloc în regulă ca să nu ai alegeri libere locale şi parlamentare. Şi, mai grav, e ca aceste alegeri să fie falsificate direct sau prin operaţiuni de manipulare şi mistificare ale votului cetăţenilor. Libertatea este pentru scriitor, până la urmă, momentul confruntării sale cu oglinda propriei sale conştiinţe. Alegi între a fi prieten cu Adevărul sau prieten cu cei care pretind că ei sunt adevărul, calea şi viaţa societăţii. Un scriitor lucrează cu ficţiunea, dar şi cu autenticitatea în care trăiesc personajele şi lumea construită de el. Scriitorii care cred în Libertate şi Adevăr, fără să le-o spună sau să le-o ceară cineva, vor ieşi în stradă sau pe bulevardele virtuale pentru a lupta, fiecare cu forţa cuvântului său, pentru Libertate şi Adevăr!

M-am bucurat mult pentru colegii mei de breaslă care au ieşit să demonstreze paşnic în stradă sau pe reţelele de socializare. Pentru că e la fel de important să protestezi atât în stradă, cât şi pe Facebook. Aş crede chiar, dat fiind impactul formidabil prin care o reţea de socializare multiplică instantaneu un mesaj, că protestul pe Facebook este de aceeaşi valoare cu cel exprimat în stradă. Pentru că el asigură suportul psihic şi de încrdere pentru cei ce stau faţă în faţă cu scutierii care mai apără astăzi regimul Băsescu. Acest popor din faţa laptopului sau a PC-ului este atent şi la provocări, şi la manipulări, are inteligenţă şi umor. Poporul român de pe Facebook a ieşit şi el să protesteze şi să îşi dorească tot mai mult o societate a meritocraţiei şi a bunului simţ. Sunt ferm convins că victoria va fi, cu toate zbaterile regimului Băsescu, a poporului nevăzut!

P.S. În timp ce Mircea Cărtătescu şi chiar Gabriel Liiceanu s-au distanţat, mai nuanţat sau mai stângaci, de Traian Băsescu, Administraţia Prezidenţială i-a conferit Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria A „Literatura“, domnului Gelu Vlaşin, scriitor. Tel Maître, tel Valet!

Mihai Eminescu

În situatiunea politica si în condiţiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toţi o stare de siluire şi o anomalie, cu toată organizaţiunea savantă a instituţiunilor, în toate raporturile sociale tradiţionale, încât am ajuns sa nu credem în nimic stabil. Putem zice că nu este un singur om serios între noi, fie martor fie autor, în revoluţiunile ce ne-au agitat şi ne agită de treizeci de ani, care să creadî în stabilitatea stării de lucruri în care ne aflăm; nu este om care sa nu se întrebe când o sa se sfârşească această operă interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile.

Nu ne adresăm aci la oameni cari gasesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor si ambitiunilor lor personale. Aceasta clasa de oameni nu este facuta nici sa simta , nici sa înteleaga conditiunile superioare de existenta si de trai pentru o societate si nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societatii. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupati de conditiunile de existenta, de prosperitate a societatii si cari se îngrijesc de soarta tarii oricari ar fi credintele lor, fie conservatori , fie, precum s-au numit, liberali.

Ceea ce simtim noi în privinta starii de lucruri de astazi nu ni se pare sa fie o impresiune personala si trecatoare.

Mai multe simptome, între cari limbagiul provocator si aspru al jurnalelor guvernamentale, ne fac sa credem ca situatiunea noastra politica si sociala persista a sta în stadiul revolutionar. Spiritele sunt cuprinse de neîncredere si nu se pot împaca cu ideea ca lucrurile pot merge asa precum merg astazi. O reactiune deja a început a se manifesta, desi cam slaba, în contra miscarii repezi si violente cu care s-a accentuat opozitiunea coalitiunii din 1876 si, dupa cum credem noi, aceasta reactiune are sa urmeze în mod irezistibil , desi treptat.

Ca sa poata fi însa eficace reactiunea contra spiritului revolutionar trebuie ca cu totii sa ne dam seama de cauzele ce turbura societatea, de elementele ce împiedeca redobândirea echilibrului pierdut si sa le combatem cu curaj si staruinta.

Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o directiune foarte periculoasa si partidul care ne guverna de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalitatii înaintea legii, s-a facut o arma de razboi între clase; toate conditiunile sociale s-au surpat si s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; traditiunile tarii s-au uitat cu totul; o clasa noua guvernanta s-a ridicat, fara traditiuni si fara autoritate, încât tara cea mare, temeiul si baza nationalitatii noastre, nu-si gaseste constiinta raporturilor politice cu cei ce o guverna; drepturile politice nu mai sunt rasplata unui sir de servicii pe datini, ci un instrument de ambitiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalitati de ambitii. Toleranta pentru toate interesele cele mai vulgare si cele mai de jos este morala ce distinge astazi lumea politica la noi. Este adevarat ca nu crutam a invoca numele patriei si numele libertatii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult si ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private.

Ca dovada a acestei stari de lucruri, a acestei tendente morale, si ca rezultat, avem distribuirea functiunilor publice, a oficiilor si întreprinderilor de tot felul. Niciodata în tara noastra nu s-a vazut clasa guvernanta mai prospera, mai gras retribuita si mai îngrasata ca clasa guvernanta de astazi, rasarita din pamânt fara sa ne putem da sama cum, pe când generalitatea oamenilor de munca sufere de strâmtorare.

Noi privim aceasta stare de lucruri ca o degradare, ca o depravatie a moravurilor publice care, desi profita unor indivizi, nu poate profita nici chiar partidului politic ce se bucura de putere. Cu un contingent politic astfel educat tara nu poate astepta destinuri stralucite, nici poate spera un guvern tare si solid, care sa întemeieze institutiunile si prin ele sa dea actiunii noastre exterioare taria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauza de degradare a moravurilor private, si consecuenta neaparata este ca caracterul national se strica si puterea statului slabeste. Un stat unde functiunile publice se exploateaza de-o gloata de oameni cari nu produc nimic, ci numai consuma resursele bugetare se condamna singur a fi neputincios si sterp.

Noi avem trebuinta, mai mult decât altadata si decât oricare alt stat congener din Peninsula Balcanica, sa stabilim un guvern national, serios si tare, sa ne punem în pozitiune de-a putea exercita o actiune decisiva în politica orientala. Cu deprinderile însa de gonaci de posturi, cu dezordinea morala ce întretin în societatea noastra credinciosii si neofitii partidului zis liberal, nu se poate astepta nici soliditate în guvern, nici pace si liniste în societate, nici putere în relatiunile noastre internationale.

A fost lesne pentru partidul zis liberal sa darâme, fiindca a gasit tarâmul pregatit de chiar clasa guvernanta veche, care s-a muncit în curs de douazeci de ani, la adapostul institutiunilor reprezentative ale Regulamentului Organic, sa paralizeze si sa anuleze politica puterii suzerana si protectrice ce ne tineau în lant. Dar ceea ce este greu, ca în orice opera omeneasca, este de-a cladi si întemeia institutiuni solide, de-a forma caracterul national.

Nici caracterul national însa nu se întemeiaza prin moravuri publice cari iau de principiu îndestularea apetiturilor, nici institutiunile prin vorbe desarte de egalitate si libertate. Pâna acum partidul liberal n-a dat masei poporului decât vorbe desarte ca institutiuni si spectacolul depravatiunii moravurilor ca bold de caracter national, si toata doctrina sa politica este sa trateze pe poporul românesc ca pe un venetic, fara traditiuni si fara istorie, proclamând ca toate printr-însul s-au facut câte s-a facut; pentru ca dânsul este la putere, si puterea sa este semnul si simbolul sacru al nationalitatii românesti.

Este adevarat ca guvernul în acesti din urma ani, mai mult decât în oricare alta epoca, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenta mai mare, prerogative mai considerabile; dar cu cât i-a crescut mai mult puterea cu atât a scazut în proportiune exercitiul libertatii, din cauza procedarilor sale administrative, din cauza amagirilor la care a supus toate poftele si toate pasiunile rele, contribuind astfel a slabi coarda pasiunilor celor bune în toate inimile. Oamenii cu sentimentele nobile si dezinteresate cari au luat parte la miscarile de la 1848 si 1859 (1989 si 1990 – nota noastra de azi) sunt în drept astazi, dupa câte vad, sa întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astazi: Ce ati facut cu iluziunile si cu sperantele tarii din acei ani? Nu este mestesugire care sa nu se fi întrebuintat spre a preface drepturile puterii în instrumente de interes privat în folosul recrutilor partidului .

O asemenea politica nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adreseaza la pasiuni rele, la slabiciuni, la interesul si la vitiurile celor chemati. Daca nu se va opri în drum si nu se va schimba, ea are sa faca multe victime chiar în partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independenta le-a semnalat? Si n-ar fi nimic daca efectele ei s-ar margini la câteva individualitati fara greutate si fara valoare. Raul cel mare si simtitor este ca atinge inima tarii, moralitatea publica.

Doina Uricariu Cred că anul acesta două jurii au dat un grav semnal privind starea morală a României, declinul valorilor și confuzia letală a ierarhiilor, priorităților și recompenselor din spațiul românesc. Indiferent de valoarea excepțională sau peste medie a cărților publicate de Ioan Groșan și Ioan S. Pop, dacă aș fi făcut parte din juriul asociației scriitorilor și cel care l-a încoronat pe Poetul- Omul Anului, aș fi votat împotriva acestor premieri și aș fi argumentat cu voce tare, pe față, de ce nu votez.Este aberant să te ascunzi după dicotomia care desparte creatorul de om și faptele scriitorului de faptele scrise ale turnătorului. Voi continua această pledoarie și.. vehement, vă asigur și fără nici o invidie.Președintele juriului trebuia să ia atitudine clară, așa trăim în același ghiveci călugăresc de decenii și lăsăm să treacă un singur model, derizoriul, demagogia, delațiunea, devălmășia, dictatura nimicului și nimicniciei. Or fi fructele frumoase , ce dacă sunt viermănoase… Nu discut cât de mari sau de excepționale sunt cărțile. Cu siguranță au apărut în anul 2011 sau 2010 volume peste aceste evenimente textuale.dar să premiezi doi scriitori într-un an care au dosare de colaboratori ai Securității este jenant, descalificant și pentru juriile premiatoare și pentru autorii care au făcut o continuă campanie de victime de parcă le-ar fi pus Securitatea pistolul la tâmplă.  Știu ce înseamnă presiunea securității asupra generației mele și a promoțiilor de scriitori debutanți după anii 70. Refuzai, puteai fii șef de promoție, adio burse internaţionale, catedră, posturi de funcţionar, doctorate, funcţii…dar puteai refuza. Trebuia să refuzi. Dacă n-ar fi fost arivismul, părerea că ești bun și e păcat de tine să nu ieși în față. Scuze peste scuze.Și o șleahtă de consolatori în jur, grăbiți să șteargă… rănile conștiinței turnătorului. Vă rog să verificați câți scriitori nu au ratat croaziere internaţionale, călătorii pe banii Uniunii, după 90 și înainte și veți număra mulți turnători care vor produce …penitențe post festum. Nu dau doi bani pe toate penitențele lor și nici pe premiile pe care le acumulează… mereu îndreptățiți să joace când rolul lui Iuda, când cel al lui Dumnezeu…în laica literatură. Citiți-le cărțile. Le puteți adora, dacă ați fi citit mai multe cărți ați fi …mai calmi în vehicularea superlativelor. Nu mă interesează exemplele din alte literaturi, nu e vorba de prietenia lui X cu președintele Castro, etc. nu discut ispitele stângii, credința în stânga sau dreapta. Un popor are nevoie de repere la un moment dat. Și de etichete limpezi. Celine e clar un scriitor mai mare decât premiații noștri cărora nu le sare nimeni la beregată. Dar Celine a trecut prin carantina anilor în care li s-a spus clar francezilor, tipărit anume, că a fost COLLABO. Am citit și schimbul de replici, lung de pe postarea domnului Petria. Ar fi multe de spus, de nuanțat, în cel mai civilizat dialog. Nimeni nu a citat din autorul premiat versuri sau poeme care îți taie respirația…estetică.Moral, lucrurile sunt clare. Dar și esteticul și moralul se judecă în România cu unități de măsură diferite. Și cu o marjă extrem de relativă și subiectivă a criteriilor. Ce e valabil pentru un autor, devine interpretabil pentru altul, subiectivitatea primează și s-a transformat în ideologia de consum curent. Noi și ai noștri și criteriile hic et nunc. Ne susținem relativismul și autonomia esteticului cu Knut Hamsun și alții. Într-un teren minat de cinism și colaboraționism. Apoi același mănunchi de decidenți premiază. Regret că Eugen Simion a fost președinte în două jurii care au premiat scriitori talentați, foști colaboratori ai Securității.Vă rog nu confundați colaborarea cu Securitatea cu condiția de homosexual.avem mii de exemple de mari artiști homosexuali. Oricum trăim într-o lume în care nu ne susținem opiniile prin citate, ci prin libertate. Libertatea de a fi turnător se pare că a prevalat în România drept criteriu al autonomiei esteticului. Bravos națiune și la mai mare COLABORARE cu texte exemplare.

Sorin Adam Matei persistă şi prin acest nou volum, Idei de schimb, în greşeala de a nu fi de acord cu establishment-ul cultural de la noi. Profesor asociat la o universitate americană, nu uită că “veşnicia s-a născut la sat.”  În primele pagini pledează, într-un loc în care autorităţile nu prea au pedalat, în emanciparea lumii rurale.  Sigur că civilizaţia nu poate fi adusă cu forţa, într-un loc în care altele sunt valorile comunitare. Ca şi consătean, prin tată cu Busuioc, pot fi în dezacord cu autorul. Nimeni nu l-a oprit pe tenorul de show-bizz să-şi cultive vocea. Poate că profesorul a uitat că doar cine nu vrea nu face în România o facultate. Costel Busuioc a ajuns o emblemă de măscărici peste comunitatea slujită cu har de bunicul meu. Altul era universul de valori în care credea părintele Moise, bunicul meu, plecat devreme la cer, de frică poate să nu mai prindă blestemul prapurilor roşii.

Însă, ce pot fi în acord cu Sorin Matei este dezvoltarea şi explicarea exhaustivă a conceptului său de “boier al minţii.” Românii sunt într-o goană nebună pentru lauda performanţelor şi preamărirea celor cu simbrie. Poate o mai multă moderaţie, ne-ar face şi pe noi mai europeni. Cât despre America mult visată, e un continent prea îndepărtat pentru români. Poate că nici nu căutăm modelele pe care le venerăm.

Nu poţi fi în dezacord cu scrierile sale, mai ales că afirmaţiile sunt bine documentate. Ce se simte în lirica textului e o uşoară dramă, chiar o frustrare, la care ar trebui să fim părtaşi nu să o persiflăm, după stilul nostru caracteristic.

Idei de schimb compun o platformă de dialog, de care nu prea avem parte, noi cei dintre linii, vorba lui Mihăescu. Dar de-o implicare tot suntem datori.

de acela;i autor:

Idolii forului

Vaclav Havel

Mă gândescla diferenţa dintre un ideal şi iluzie. Idealul pe care îl atinsesem odată era că am contribuit la prăbuşirea regimului totalitar comunist şi că am făcut posibilă reîntoarcerea libertăţii în ţara noastră. Dar, din păcate, a fost la scurt timp înlocuit cu iluzia calculului cinic, cu iluzia profitului rapid, cu iluzia că toate celelalte lucruri în afara câştigului material sunt de fapt iluzii. În acelaşi timp, idealurile, emanate din spiritul creativ şi din gândirea critică, au devenit o povară şi un lucru de luat în râs. Sunt de părere că exact asta ar trebui să avem în vedere data viitoare când diverse grupări politice caută voturile noastre.

Astăzi, nu doar ţara noastră, ci întreaga Europă tinde să cadă pradă iluziei unor soluţii tehnocratice rapide. Cu toate acestea, criza băncilor şi cea a datoriilor nu sunt altceva decât criza omului care şi-a abandonat idealurile şi a capitulat în faţa iluziei că omul poate avea totul fără sacrificiu şi fără întârziere.

Dragi prieteni, în secolul XX, legăturile dintre ţările noastre au fost bogate. România a jucat un rol important în Mica Antanta între cele două războaie mondiale, în timpul eliberării Cehoslovaciei de sub nazism, ca să nu mai vorbim de solidaritatea de care a dat dovadă România faţă de opoziţia din Cehoslovacia din trecut. Şi acestea au fost expresia victoriei idealului asupra iluziei că suntem mai câştigaţi dacă ne vedem doar de treaba noastră.

Noi încă păstrăm amintirea refuzului clar al României de a lua parte la invazia ruşinoasă a Cehoslovaciei de către armatele Tratatului de la Varşovia în august 1968. Şi, de asemenea, aş vrea să amintesc de marile personalităţi din România care au avut o influenţă nu doar asupra mea, ci şi a altora, şi care au îmbogăţit cultura lumii: Tzara, Ionesco, Brâncuşi sau Eliade, ale căror nume se regăsesc în teatrul din Na zábradlí, de la mine de acasă. În concluzie, aş vrea să le mulţumesc tuturor celor care păstrează sau ajută la păstrarea relaţiilor apropiate dintre ţările noastre. Mulţumirile mele sunt şi pentru traducătorii, editorii, cititorii şi spectatorii mei din România.

Mă despart de dumnevoastră azi cu urarea pe care v-am făcut-o şi în urmă cu 15 ani: Adevărul şi dragostea trebuie să învingă minciuna şi ura! (mesajul către români, în octombrie 2011)

Într-un articol mai mult decât amuzant din The New York Times, scriitorul şi istoricul Tony Perrottet, care a abordat cât se poate de dezinhibat istoria în volume cu titluri sugestive ca „Părţile intime ale lui Napoleon” sau „Jocurile Olimpice în pielea goală”, trece în revistă campaniile de PR ale „colegilor săi de breaslă” intraţi de mult în manuale, de la Herodot la Hemingway.

Pornind de la propriile sale experienţe, Perrottet recunoaşte că pentru un autor din secolul XXI, a scrie o carte este „partea cea mai uşoară” şi că adevăratele chinuri ale facerii apar de-abia când vine vorba de promovarea volumului cu pricina. Încercând să-şi liniştească conştiinţa care-l mustră pentru modul deşănţat în care îşi bombardează la fiecare nouă lansare a unei cărţi familia, prietenii şi cunoştinţele cele mai îndepărtate cu mailuri, mesaje pe facebook şi pe twitter promiţându-le tot soiul de minuni „fix ca un un comis voiajor care vinde Viagra”, Perrottet a căutat precedente celebre în istoria literaturii care să-l facă să se simtă puţin mai bine în ceea ce priveşte propria „campanie nesimţită”. „În momentele mele de maximă îndoială, mă uit încrezător în urmă în căutare de întăriri. Pentru mine este întotdeauna liniştitor să văd că prostituţia literară (scuze, am vrut să spun self-marketingul) a fost practicată cu voioşie de cei mai iluştri înaintaşi.”

Hemingway şi berea Ballantine

Ştiind că te poţi baza oricând pe autorii francezi pentru a găsi o maximă sau o cugetare legată de absolut orice problemă de pe lumea asta, Perrottet a găsit imediat două aforisme pe care le-a pus la baza eseului său. Astfel, de la „nemuritorul” Balzac a aflat că „pentru un artist cea mai dificilă problemă rămâne aceea de a se face remarcat”, iar de la Stendhal că „succesul nu este posibil fără o anumită doză de neruşinare dusă uneori până la şarlatanism” cuvinte care, este de părere autorul asutraliano-american, ar trebui scrise pe blazonul Breslei Scriitorilor.

Unul dintre promotorii self-brandingului a fost Ernest Hemingway. El s-a lăsat pozat pe când mergea în expediţiile sale vânătoreşti, pe când pescuia şi, profitând de imaginea de macho, pe când bea bere şi fuma havane. Mai mult chiar, în 1951 Hemingway a făcut reclamă la berea Ballantine pe două pagini în revista Life. Probabil că imaginea sa a vândut multă bere pentru că scriitorul a mai primit apoi şi alte oferte. Aşa se face că bătrânul aventurier şi-a pus chipul la bătaie pentru reclame la compania aviatică Pan Am (el fiind un mândru „vântură lume”) şi pentru stilourile Parker cu care s-a lăudat că şi-a scris o bună parte din operă.

„Hem şi-a vândut numele cu un abandon de sine permis astăzi numai lui Jennifer Lopez”, comentează uşor răutăcios istoricul Tony Perrottet. La doi ani distanţă, în 1953, reclama la berea Ballantine a fost preluată tot de un scriitor, de John Steinbeck ,care recomanda compatrioţilor „o bere rece după o zi grea de muncă la câmp”. Nabokov avea şi el o grijă deosebită de propria imagine, propunându-le jurnaliştilor o şedinţă foto cu el în timp ce prinde fluturi, îmbrăcat în pantaloni scurţi. „Ar ieşi nişte fotografii fascinante cu mine, un bărbat voinic, dar agil, urmărind un fluture rar sau chiar prinzându-l în plasă în momentul în care poposeşte pe o floare.” Walt Whitman a mers până acolo încât a scris sub pseudonim o cronică mai mult decât favorabilă a unuia dintre volumele sale. Articolul apărut în 1885 era intitulat nici mai mult, nici mai puţin decât „S-a născut în sfârşit un bard american”, bard al cărui (auto) portret era cam aşa: „Solid, mândru, plin de afecţiune, mâncând, bând şi înmulţindu-se, cu hainele bărbăteşti ce-i dau libertate de mişcare, cu chipul bărbos ars de soare …”

Scriitorii europeni, maeştri ai propriei promovări

În ciuda faptului că scriitorii americani au îndrăgit publicitatea, se pare că ei nu se pot compara cu confraţii lor de peste Ocean. În anii ’20, cartierul londonez Bloomsbury a fost adesea scena unor şedinţe foto pentru revista Vogue la care participau scriitori englezi, printre aceştia numărându-se şi Virginia Woolf.

Turneul de promovare al lui Herodot

„Dar tradiţia auto promovării datează de milenii”, şi-a amintit Perrottet că este de profesie istoric. „În anul 440 înainte de Hristos, un autor grec debutant pe numele lui Herodot a plătit pentru a face un turneu de promovare în toate insulele greceşti. Momentul său de glorie s-a consumat chiar în timpul Jocurilor Olimpice când, în mijlocul templului lui Zeus, a citit cu voce tare fragmente din „Istoriile” sale în faţa puternicilor zilei. Primele atestări ale „şpăgii literare”, Perrottet le-a găsit în Anglia secolului XII, când prelatul Gerald of Wales şi-a lansat o carte la Oxford. El a invitat profesorii şi literaţii prestigioasei universităţi şi a făcut o petrecere de lansare care a durat trei zile şi trei nopţi timp în care i-a îndopat pe eventualii critici cu vânat şi le-a adormit vigilenţa cu butoaie întregi de bere. Cei prezenţi au avut parte însă şi de o lectură nesfârşită făcută de autorul însuşi. „Ei însă au scăpat uşor în comparaţie cu ce au păţit în secolul XVIII criticii invitaţi de Grimod de la Reynière la lansarea cărţii sale . Oaspeţii s-au trezit închişi într-un hol întunecat, descoperind cu groază la lumina palidă a unor lumânări că în loc de masa de ospăţ în mijocul încăperii trona un catafalc. Au fost nevoiţi să mănânce de pe acea masă o cină nesfârşită servită de chelneri legaţi la ochi şi îmbrăcaţi ca nişte ciocli. Pentru ca bucatele să li se oprească de tot în gât, autorul îi potopea pe toţi de la un balcon cu înjurături şi măscări. Criticii au fost ţinuţi ostatici până a doua zi dimineaţă la ora 7. Bucuroşi că au scăpat cu viaţă de la lansarea ce a rămas în istoria literaturii cu numele de „Cina Funerară”, cronicarii epocii au răspândit vestea că autorul e nebun de legat, drept pentru care cartea cu pricina s-a tipărit în nu mai puţin de trei ediţii. Aceste gesturi sunt numite de istoric „acţiuni de pionierat în domeniul self-marketingului” dezvoltate în mod mult mai paşnic şi mai plăcut în secolele următoare.

De la buna şi vechea şpagă la „cascadorii” literare

Balzac scria în „Iluzii pierdute” că devenise o practică în Parisul vremurilor sale ca un scriitor să mituiască şefi de ziare şi cronicari, fie cu bani gheaţă, fie cu cine luxoase, pentru a-şi asigura o cronică favorabilă. Printre lansările memorabile, s-a numărat cea a cărţii lui Guy de Maupassant, „Le Horla”. Autorul şi-a pomovat în 1887 proaspătul volum dintr-un balon „branduit” cu titlul romanului care a plutit deasupra Senei. Dar poate cea mai tare „cascadorie” de PR a fost aceea a lui Georges Simenon care pentru 100.000 de franci pe care avea să-i primească de la un ziar a acceptat să stea vreme de 72 de ore într-o cuşcă de sticlă suspendată în faţa intrării cabaretului Moulin Rouge timp în care s-a angajat să scrie un roman întreg cu celebrul său personaj, inspectorul Maigret. Scrierea a fost una interactivă, mulţimea de curioşi venită ca la urs să-l vadă pe Simenon lucrând în condiţii atât de „vitrege” fiind invitată să-l „ajute” pe scriitor cu nume de noi personaje, întâmplări şi chiar cu titlul noului roman. Din păcate pentru autor, ziarul ce-i sponsorizase evenimentul a dat faliment aşa că el a rămas doar cu 25.000 de franci, bani pe care îi primise în avans. Dar, publicitatea pe care şi-a făcut-o a fost, vorba reclamei, nepreţuită, timp de ani de zile în cafenelele Parisului discutându-se despre acel eveniment.

Perrottet le sugerează colegilor săi de breaslă ca, dacă nu le face cu ochiul nici unul dintre exemplele înaintaşilor, să recurgă totuşi, în ultimă instanţă, la serviciile unui agent de PR specializat. (Gabriela Lupu)

preluat din România liberă

„Venit din plaiuri primitive, din sub-lumea Valahiei, cu pesimismul tinereţii într-o civilizaţie răscoaptă, ce izvor de fioruri în atât contrast! Fără nici un trecut într-un trecut imens; cu spaima originară în oboseala finală; cu tumult şi dor vag într-o ţară scârbită de suflet. De la stână la salon, din cioban spre Alcibiade! Ce salt peste istorie şi ce mândrie primejdioasă! Strămoşii tăi se târâiau în cazne, şi ţie până şi dispreţul îţi pare acţiune, iar ironia, fără parfumul unei tristeţi abstracte, o întreprindere vulgară.“ (E.M. CIORAN)

Sku: FGTTR

Zona livrare A