Marta Petreu – O zi din viaţa mea fără durere
Pe un ton detaşat şi adesea amuzat, Marta Petreu ne vorbeşte despre natura timpului şi despre utopia recunoaşterii la Hegel, interpretează operele lui Eliade, Preda şi Budai-Deleanu, dar şi destinul lui Elias Canetti sau face paralele surprinzătoare, ca aceea între concepţiile marxismului şi ideile Martei din Noul Testament. Amintiri din copilărie sau experienţe de adult ale autoarei completează acest volum, conferindu-i pe alocuri accente de confesiune.
Sku: HGNSHHS
Nu încape îndoială asupra priceperii lui Paul Johnson de a surprinde miezul unei chestiuni şi de a-l face să germineze chiar şi-ntr-un context al limitării de cuvinte. Exemplul rubricii ţinute de el vreme de mai bine de un sfert de veac în paginile săptămânalului conservator The Spectator vine să-i confirme statutul de autor înzestrat cu harul transmiterii esenţei. Prezenta culegere de eseuri adună cronicile scrise în cadrul acestei publicaţii la începutul anilor 1990, aspectele evidenţiate acolo fiind şi astăzi extrem de actuale.
Ernesto Sabato spunea, în urmă cu cincizeci de ani, că eseurile sale sunt “reflexia inevitabilă a unui om din timpurile noastre” şi că nu-şi doreşte decât să fie citite ca “un soi de autobiografie spirituală”. Azi însă e greu să îl diferenţiem pe genialul om de litere Sabato de acel umanist furibund şi decepţionat, care denunţă în public falsele progrese ale ştiinţei şi preeminenţa tehnicii asupra individului din societatea contemporană. Acest al doilea volum de eseuri reuneşte texte inedite, altfel greu de găsit pentru cititorul pasionat de opera lui Sabato. Paginile, martore ale unei vieţi, reprezintă o dovadă a inflexibilei coerente a scriitorului pe tărâmul ideilor.
„Cinefilii care aşteptau o explicaţie convingătoare pentru succesul „noului cinema românesc“ pot fi, în fine, satisfăcuţi. Andrei Gorzo alege calea dificilă pentru a defini formula stilistică proprie acestui cinema, folosindu-se de cele mai autorizate teorii ale filmului pentru a demonstra că în spatele formulei se află o ontologie, o epistemologie şi o estetică.
În 1950, elitele îl ridicau în slăvi pe Stalin. În 1960, aceleaşi elite ne asigurau că decolonizarea va aduce fericirea în ţinuturile de dincolo de mări. În 1968, visau să suprime orice constrângere socială. În 1975, salutau victoria comunismului în Indochina. În 1981, credeau c-au părăsit întunericul pentru lumină. În 1985, proclamau că Franţa e datoare să-i primească pe dezmoşteniţii din întreaga lume. Iar în anii ’90, aceleaşi elite afirmau că epoca naţiunilor, a familiilor şi a religiilor a luat sfârşit. Timp de 50 de ani, spiritele refractare acestui discurs au fost discreditate, iar faptele care-au contrazis ideologia dominantă au fost trecute sub tăcere. Acesta este terorismul intelectual. Practicând amal-gamarea, procesul de intenţie şi vânătoarea de vrăjitoare, acest mecanism totalitar a constituit un obstacol în faţa oricărei dezbateri reale asupra problemelor pe care le angajează viitorul.
Robert Şerban
Preocupat de artă şi puterea ei de fascinaţie, N. Steinhardt caută forme artistice în literatură, dar şi în teatru sau în viaţa de zi cu zi. Captivat de D’Annunzio sau Malraux şi „setea lor de a trăi şi făptui”, de Jules Verne şi insulele sale misterioase, de Eliade şi prozele sale fantastice, îi dezaprobă în schimb pe autorii din ale căror jurnale răzbat plictiseala şi indiferenţa. Volumul se încheie cu un remarcabil eseu al lui Steinhardt, „Arta ca năzuinţă”, o meditaţie asupra artei de a trăi şi a muri cu demnitate.
Dacă are chef să citească, cititorul va putea afla din acest volum ce am crezut despre problemele pe care le înfruntă omul în teribila criză a civilizaţiei noastre: robotizarea speciei umane, cataclismul care se apropie; modalitatea şi cauza ficţiunilor sub care cred că se ascund marile enigme ale existenţei. Pricinile pentru care am părăsit ştiinţele matematico-fizice ca să mă consacru în exclusivitate literaturii şi artei, pasiunile mele secrete încă din adolescenţă; şi, în fine, tot ceea ce se referă la viaţă şi la moarte, o mare taină pe care, mai curând sau mai târziu, trebuie să o înfruntăm. Desigur că am scris ca să fiu citit, ca orice autor, dar nu mă supăr dacă cititorul va lăsa oricând cartea din mână. (…) Am opzeci şi cinci de ani şi am adunat ceva înţelepciune. Ernesto Sabato
Stelian Tănase Este o coincidenţă ciudată. În ultimii ani am străbătut cu pasul zona Matache Măcelaru ( cuprinsă între străzile Berzei, Virgiliu, Buzeşti, Griviţa, Polizu, Popa Tatu, Gara de nord) de sute de ori. Secretul este că mă documentam pentru un roman (“
Se poate merge mai departe decât a mers Nietzsche atunci când a acuzat creştinismul că a făcut din om o „bestie ipocrită“, umplându-l de ură împotriva propriilor instincte vitale? Se pare că da. Michel Onfray, de altfel admirator declarat al lui Nietzsche, crede că există încă lucruri nespuse.
Eseurile reunite în volum – mărturisiri tulburătoare despre perioada trăită sub ameninţarea fatwei emise de ayatollahul Khomeini, dar şi polemici literare sau discuţii despre pasiunile sale (fotbalul, muzica rock, filmele) – compun portretul lui Salman Rushdie, intelectual veritabil, romancier cunoscut în întreaga lume şi militant pentru libertatea de expresie. Subiectele alese variaza de la Vrăjitorul din Oz, India sau scriitori ca Angela Carter, Arthur Miller, Edward Said, J.M. Coetzee şi Arundhati Roy până la unele probleme politice actuale: situaţia din Kashmir, Irlanda de Nord, Kosovo, lumea islamică versus lumea occidentală, alegerile americane din 2000 sau atacul terorist de la 11 septembrie 2001. Volumul se încheie cu o prelegere ce îi dă şi titlul, în care Rushdie analizează tema limitelor: depăşirea lor, înlăturarea tabuurilor şi – în lumina a ceea ce s-a întâmplat pe 11 septembrie – frontierele iluzorii ale lumii în care trăim.
Recomandat de bookiseala.ro
