Muzeul Britanic s-a dărîmat!, îşi va incinta cititorii nu numai datorită satirei inteligente şi a situaţiilor ridicole ori absurde, ci şi graţie complexităţii sale literare şi a capacităţii de a dezvălui comportamentul şi motivaţiile care pun în mişcare lumea universitara…
„Schimb de dame” se înscrie în tradiţia satirică a romanului de campus, iniţiată de Kingsley Amis şi Malcom Bradbury, succesul său fiind garantat de reţeta care se bazează pe situaţii convenţionale tratate în manieră persiflantă, pe utilizarea parodică a elementelor literaturii sentimentale sau senzaţionale şi, nu în ultimul rînd, pe destructurarea discursului narativ. Este povestea unui banal program vizînd schimbul de profesori între o universitate britanică şi una americană, care capată proporţii suprarealiste, rezultate, pe de o parte, din şocurile culturale suferite de protagonişti, iar pe de altă din absorbţia lor deplină de către mediile vizate.
David Lodge şi-a propus să prezinte „o satiră veselă a campusului global, o comedie de moravuri academice”. Pelerinajul în forma lui laică, postmodernă, căutarea Graal-ului (faima, banii, femeia iubită), motivul carpe diem şi cel al inocenţei seduse, motivul copilului abandonat şi al falsei identităţi, comedia erorilor provocată de existenţa unui cuplu de gemene sunt doar cîteva dintre ingredientele unui text în care cititorii vor avea prilejul să urmărească cu sufletul la gura noile aventuri ale profesorilor Philip Swalow şi Morris Zapp, din „Schimb de dame”.
Parodiind titlul celei mai bine vândute cărţi de self-help ale tuturor timpurilor (Cum să-ţi faci prieteni şi să influenţezi oameni), volumul semnat ironic Nicholas D. Satan este o provocare pentru oricine este dispus să-şi testeze simţul umorului. Un contra-ghid în toată puterea cuvântului, în care cele şapte păcate capitale sunt transformate sarcastic în virtuţi numai bune de exploatat la locul de muncă, dar şi în alte relaţii sociale, cartea a avut un succes comercianl comparabil cu al celei care a inspirat titlul.
Combinând, într-o formulă diabolic de amuzantă, imaginile şi textul – la rândul său din diferite specii, de la studii de caz, până la învăţături deghizate într-un limbaj adecvat vremurilor în care trăim -, această carte nu ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui cititor inteligent şi deschis. Deşi subtitlul o recomandă ca instrument necesar în aresenalul oricărui angajat, fie că este vorba de subalterni sau superiori, principiile ei sunt aplicabile în orice interacţiuni umane. Pentru cei care ştiu să citească şi printre rânduri, acest ghid atipic vine cu o întreagă serie de exerciţii mentale. Construită în jurul unor „mărci înregistrate” ale întunericului, cum ar fi celebra cifră 6, cartea este totodată utilă pentru oricare dintre noi şi perfectă pentru cadouri. Succesul ei este susţinut şi de primul titlu al „autorului” Nihcolas D. Satan, Jurnalul diavolului, publicat de Editura ART şi devenit rapid unul dintre cele mai bine vândute titluri.
Ciudate personaje populează acest roman-şampanie! Unul îşi pierde capul când aude de Revoluţia Franceză, altul a văzut Basic Instinct de atâtea ori, încât îi cunoaşte toate dedesubturile lui Sharon Stone. Printre instalatori polonezi, ruşi beţivani (scuze pentru pleonasm), chinezi suicidari şi ghicitoare exotice se insinuează, cuminte şi aşezat, un produs al Carpatiei predecembriste. Cine este el? Nimeni altul decât Lionel Frunza, un român hăituit de ambiţia naturalizării galice, chiar dacă asta nu-i va aduce transformarea numelui în Feuille, ci doar dispariţia căciuliţei de pe „a“-ul final din „Frunză“. Deprins să se trezească înainte de soneria deşteptătorului, dansator de vocaţie, grijuliu şi cu vecinii, şi cu lămâiul din apartament, Lionel (fost Ionel, fireşte) e un cetăţean model. Nu încalcă nici o regulă de bună convieţuire şi nu indispune pe nimeni. Toate merg ca unse până când o ghicitoare îl anunţă când anume va muri. Atunci mecanismul impecabil al lui Lionel se dereglează, iar culoarea vieţii netrucate îi revine în obraji. Cum i se termină aventurile? Cum doriţi, căci romanul lui Adrian Lustig are două epiloguri – unul pentru pesimişti, celălalt pentru optimişti. Însă, indiferent pentru ce optaţi, râsul însoţitor e garantat.
Jasmine are 23 de ani. Merge la facultate, iese cu prietenele, flirtează, se ceartă cu părinţii. Nimic anormal. Nu chiar. Pentru că ea e musulmană şi trăieşte la Milano. Crede în pace, dar se războieşte în fiecare zi pentru a-şi apăra ideile. Pe de-o parte urlând, pe de alta râzând. Duhurile (un exemplar ilustru este cel din lampa lui Aladin) aparţin unei lumi care nu e nici a oamenilor, nici a îngerilor. Se află la mijloc, pot fi bune sau rele, în mod sigur sunt foarte curioase. Jasmine e ca un duh: bună, dar adeseori furioasă pentru că nimeni nu o înţelege. Nici prietena ei cea mai bună care, după ani de luptat pe aceeaşi baricadă, cedează (cedează?) unei nunţi aranjate. Nici părinţii, perplecşi ca toţi părinţii din lume în faţa izbucnirilor rebele ale unei tinere de 20 de ani în căutarea propriei identităţi. Nici băieţii musulmani ca ea, care ar vrea să fie mai simplă, mai liniştită. Nici băieţii occidentali, gata să o invadeze cu întrebări insuportabile, banale şi dezarmante despre arabi. Singură şi rătăcită într-un nod de complicaţii,Jasmine deţine însă o armă puternică: ironia. Şi în această poveste foarte adevărată, Randa Ghazy reuşeşte să amestece un instinct polemic viu cu uşurinţa celui care ştie să râdă de sine.
Un post de pe Voxpublica recomanda povestea ca fiind de iureş şi prăpăd de râs. O bătrână conducea pe ascuns din bordeiul său, un fel de Bronx sătesc, o corporaţie gigantică, „Nekrotitanium Constructions Inc.”, un mastodont, zice-se. “Cele peste 70 de fabrici de sicrie, 10.000 de magazine de pompe funebre, 30 de șantiere de extras marmură și granit pentru cripte și cavouri, 999 de cimitire, precum și cîteva mii de angajaţi, designeri de sicrie și cripte, firme de tuning funerar, numeroase asociaţii de gropari în cele aproape 100 de ţări din întreaga lume, toate segmentele corporaţiei funcţionau și colaborau ca ceasul, fără eroare, sub bagheta bătrînei geniale, care se ascundea noaptea în căsuţa ei ferită de ochii lumii, scotea de sub salteaua putredă laptopul Syntakt G9, se conecta la internet prin satelitul personal și, pe lîngă sutele de filme porno descărcate în timpul liber, superviza și conducea corporaţia uriașă”, mărturisea cititorul. Zis şi făcut. Adică luat din depozit.
O carte frumoasă, ziceam “Cinste cui te-a scris.” Coperţi de arhivă, pagini de epocă, grafică şi sepia cât cuprind cele 116 pagini. E bestială gagica, mi-am zis în barbă! De 28 de lei, intrigă de cimitir al comediei, bună pentru cei care gustă poveşti scoţiene în straie moldovieneşti.
Cyberpunk-ul e ieftin şi de prost gust, restul, alune. Mitoş Micleuşanu & Florin Braghiş vor să fie originali, dar fac o traheotomie în gâtul personajelor şi varsă toată cangrena din micro-organismele cernobâlizate de nu te apucă râsul, ci teama. Oare se poate întâmpla ceva mai horror decât o reţea neuronală de cadavre? Cum să râzi? Te-apucă groaza. Au şi poante haioase dar care se gâtuie la poala lui Scaraoţchi. Planeta Moldova – Nekrotitanium e un râs forţat peste o pădure iradiantă şi iradiată. Poate unii gustă genul. Eu, însă, nu!
Viaţa şi opiniile filozofice ale unei pisici este un text scurt, cinic şi plin de umor, pe care Hippolyte Taine l-a scris – parcă între paranteze, pentru a destinde şi a amuza cititorul – în ediţia a doua a lucrării Voyage aux Pyrénées. Considerat un text rar, adesea citat, dar de negăsit, acest volum este un mic clasic al literaturii despre pisici.
Să învăţăm aşadar din experienţa de viaţă a unei pisici care atinge un nivel sublim de înţelepciune: „Pământul e un ou spart, iar lumea, o imensă omletă.”
De la găina care naşte pui vii, Ion Cristoiu a evoluat la adevărata literatură. Dacă în anii când conducea “Bulina roşie”, astfel de informaţii făceau tiraj (la acea vreme paginile celorlalte cotidiane erau profund politizate n.a), noua sa carte este un maraton de povestiri satirice. Parcă a vrut să cuprindă într-un singur volum tot tembelismul Securităţii, toată prostia românească şi mai ales sărăcia spirituală a satului românesc.
Cartea nu are egal în literatura română. E un volum greu de poveşti uşoare. Iată paradoxul. O capodoperă a stilului sprinţar, a vieţii ca o anecdotă, a băşcăliei cu ştaif, în care autorul, cinste lui, nu e decât un tălmăcitor. Cartea este valoroasă pentru că scriitorul nu intervine cu formule de stil, cu tomuri de comparaţii sau cu fente literare. El evocă o realitate ciudată, bulversantă, ridicolă. Citind Găina fără bilet descoperi o Românie a timpului pierdut în caterincă. Ai putea crede că e un elogiu adus prostiei, dar nu este. Descoperi o lumea a chiaburilor care se trezesc după o nouă uneltire, dar şi a ţăranilor de azi pentru care un jurnal de ştiri e mai impresionant decât ştirea însăşi.
În cartea lui Ion Cristoiu sunt întâmplări care dacă ai fi singur ca un cronicar al vieţii cotidiene nu le-ai descoperi. Pentru simplul fapt că nu ai forţa elocinţei searbădului adevăr cum o are singur şi sigur Ion Cristoiu.
Din Găina fără bilet poţi afla cum agramaţii judeţenelor de partid făceau carieră, cum securiştii urmăreau cipuri din dinţi, că loazele din partid îşi dădeau proba incompetenţei, iar procurorii urmăreau nimicul.
Cartea nu îşi propune să rezolve marile probleme ale sindicalizării prostiei. Doar să evoce, în parametri stilistici de-o excepţională autenticitate avatarurile unei vieţi apăsate de nevoi şi de o dureroasă autenticitate.
În poveştile lui Ion Cristoiu ochii de sticlă privesc, violatorii sunt strigoi, iar politicienii în campaniile electorale asudă sub culoare violet pentru că alegătorii
pun deştu’ după ce-l înmoaie în cerneală.
Găina fără bilet e o carte muncită mult, pentru a cuprinde o lume care nu se sufocă din indignare şi pentru care neobişnuitul e obicei de nuntă.
Un bătrîn analfabet din Dăcăneasa, de exemplu, pretindea că noapte de noapte vine la el, pe furiş, să discute împreună teoria Relativităţii, însuşi Albert Einstein. Mare
le savant – susţinea bătrînul – avea serioase îndoieli privind formula E=mc2 şi ţinea să-i ceară sfatul. continuare pag 2
„Nu cred în viaţa de apoi, dar mi-am luat un schimb de haine.“ La fel ca în Anarhie pură, Woody Allen se dovedeşte şi în acest volum un campion al persiflării. Tonul intens parodic din povestirile lui întemeiază o viziune menită să amuze, dar şi să contrarieze. Amintirile scornite ale întâlnirilor lui Allen cu Ernest Hemingway şi Gertrude Stein, jurnalul unui revoluţionar mexican agasat de un coleg de luptă care cântă întruna Cielito Lindo la chitară, înţelegerea voit greşită a sistemelor filozofice ale lumii, şahul prin corespondenţă practicat de două personaje măcinate de frustrări -toate acestea sunt exerciţii de alerteţe epică şi totodată dovezi ale unui ochi neliniştit, iscoditor. Apărarea invocă nebuniaadună patruzeci şi şase de povestiri din volumele de proză scurtă ale regizorului şi prilejuieşte întâlnirea cu un spirit ludic a cărui principală plăcere pare a fi trimiterea de bobârnace peste nasul celor care iau totul mult prea în serios.
Patru prieteni apropiaţi, George, Harris, Montmorency şi autorul, aflaţi în camera acestuia, stau de vorbă despre starea lor jalnică de sănătate. Harris se plânge de nişte ameţeli ciudate, care de cele mai multe ori îl fac să nu mai fie conştient de ceea ce face. George este într-o situaţie similară, iar autorul are convingerea că suferă de ficat. Concluzia aceasta a desprins-o după ce a citit într-o reclamă de pilule hepatice care sunt simptomele pe care le acuză bolnavii de ficat şi şi-a dat seama că el avea toate simptomele respective. De altfel, ori de câte ori se uita pe o astfel de reclamă, ajungea inevitabil la concluzia că suferă de boala împotriva căruia lupta medicamentul din respectiva machetă publicitară.
Pentru a mai estompa bolile de care fiecare era convins că suferă, cei trei prieteni iau o masă zdravănă, în timpul căreia decid că problemele de sănătate nu au decât o sigură cauză: surmenajul. Prin urmare, tot ce le rămâne de făcut este să-şi găsească un loc de refugiu care să le permită să se elibereze de stresul cotidian şi să le redea starea de sănătate. După mai multe propuneri de destinaţii, trei dintre prieteni cad de acord că cea mai bună variantă pentru o călătorie de recuperare este să o ia cu barca în jos pe Tamisa. Neatras de idee, Montmorency preferă să nu participe la aventura prietenilor săi, care vor trece prin situaţii dintre cele mai amuzante, pe parcursul deplasării lor pe Tamisa.
Bedros Horasangian “Un război murdar” este o carte de reportaje. O carte despre adevăr şi minciună. "Un război murdar" este o carte despre două popoare şi o ţară. Popoarele se numesc rus şi cecen, ţara este Rusia. Avem radiografia unui răz
Magia a fascinat întotdeauna copiii. Laestrul Leonard Iosefini prezintă câteva ponturi. http://unshowpacatos.a1.ro/inedit/Leonard-Iosefini-dezvaluie-un-megatruc-de-magie_4028.html http://videonews.antena3.ro/action/viewvideo/39803/numar-de-magie-cu-iosefini
Daca doriti sa promovati Bookiseala.ro includeti urmatorul cod html pe paginile dvs: <a href="http://www.bookiseala.ro"> <img src="http://www.bookiseala.ro/b.jpg" /></a>
Despre noi
Un blog de cărţi te ajută să fii la curent cu noile apariţii editoriale, să ştii ce se mai învârte în noua literatură, ce mai fac intelectualii publici, care mai sunt curentele de gândire, cum se vând titlurile prin alte părţi, ce mai fac autorii preferaţi şi nu în ultimul rând să fii în acord cu lumea. Bookiseala e un simplu magazin de carte.
Pe reţelele sociale îl poţi găsi pe Ilă Citilă, agentul nostru de marketing. Şerpuieşte printre rafturi şi amuşinează texte. Nu e mofturos. Doar pedant. Devoră eroii puşi în aspic literar. Sortează delicatesele pe care le împarte cu cititorii pofticioşi. La siestă, mestecă în gând "recenzii", visează bloguri de literatură şi poveşti din spatele poveştilor. Nu-i plac intelectualii publici pentru că se citesc pe sine, nu citesc lumea din jurul lor.
Parteneri
pentru reclamaţii
Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor