Isabel Allende – Ţara mea inventată
Ţara mea inventată este o carte tandră, plină de umor, dar şi de nostalgie, cu amintirile cele mai intime şi o viziune plină de dragoste pentru Chile, ţara natală a faimoasei prozatoare. Datorită harului literar al lui Isabel Allende, amintirile din copilărie ale unei scriitoare de la celălalt capăt al lumii devin parcă ale noastre, şi redescoperim odată cu ea casa părintească, figura emblematică a bunicului, ceremonialul meselor, complicatele legături de rudenie şi ritualuri ale vieţii cotidiene, dar şi zbuciumata şi tragica istorie a ţării, exilul familiei şi neîncetata căutare a fericirii pe meleaguri străine, departe de spaţiul idealizat al unei patrii demne şi ospitaliere.
De acelaşi autor
Sku: CUZTFNHV
Primii mincinoşi ai lumii sunt povestitorii. Dar cele aproape patru sute de istorioare adunate în acest volum de Jean-Claude Carrière nu sunt nici mituri, nici parabole religioase şi cu atât mai puţin epopei. Vii, alerte, uneori deconcertante sau fals naive, ele recompun spiritul umanităţii în cele mai diverse ipostaze ale lui, provenind fie din spaţiul budist sau islamic, fie din cel chinez, african, evreiesc, indian sau amerindian. Dincolo de diferenţele care ţin de tradiţie, regăseşti pretutindeni problema dreptăţii şi a morţii, dificultatea traiului în comun şi tema raportului maestru-discipol.
Literatura rusă contemporană ne-a obişnuit cu scene atroce, dar nici un alt autor n-a mers atât de departe ca Vladimir Sorokin. Inimile celor patru (1993) este textul în care Sorokin experimentează mai mult ca oricând, punând la încercare rezistenţa hârtiei, dar şi a personajelor de hârtie, sângele lor înroşind complet atmosfera cărţii; poate cel mai sângeros roman realist pe timp de pace.
Într-un secol XII, turbulent, Leola, o fată simplă în vârstă de cincisprezece ani, descoperă un cavaler mort pe câmpul de luptă şi se îmbracă cu armura lui, ascunzându-şi astfel identitatea sub o înfăţişare de bărbat. Aşa începe o poveste captivantă şi emoţionanta călătorie iniţiatică universală, în care se împletesc elemente fantastice şi care vorbeşte, în realitate, despre lumea actuală şi despre ceea ce suntem cu toţii. Povestea regelui străveziu este un roman puternic, cu forţa debordantă a acelor cărţi care urmează să devină clasice. Roman tradus în peste 20 de limbi şi distins cu premiul Qué Leer, 2005, acordat celui mai bun roman spaniol.
Sub aspect tematic, ideatic şi structural, povestirile din Ruleta românească ţin de un amplu registru narativ, realiste sau misterioase, din lumea noastră sau din lumi posibile. Leo Butnaru realizează o ingenioasă explorare de universuri afective în diverse şi imprevizibile metamorfoze de o sugestivitate memorabilă. E o concomitenţă (şi interacţiune) a cercetării şi intuiţiei, a veridicului şi inefabilului, prin care naraţiunile te captivează, precum menţiona cu ceva timp în urmă revista România literară: “Foarte atrăgătoare sunt ultrascurtele povestiri ale lui Leo Butnaru… Au ritm, culoare şi, pe alocuri, un umor irezistibil, combinaţie de insuşiri care constituie un adevărat cocktail Molotov în lupta pentru cucerirea cititorului”.
Jocul îngerului (traducere din limba spaniolă şi note de Dragoş Cojocaru) revine la minunatele decoruri din celebrul roman Umbra vântului, pe străduţele întortocheate ale Barcelonei, în universul gotic al Cimitirului Cărţilor Uitate – o poveste magnifică despre magia cărţilor şi colţurile cele mai întunecate ale sufletului uman.
Povestea Ultimului patriarh este narată de fiica lui Mimoun Driouch – patriarhul din titlu – de la naşterea lui până la admiterea ei la universitate. Mimoun crede cu tărie că viaţa în patria părinţilor săi nu e pentru el, aşa că asistăm la exodul familiei lui din peisajul rural al Marocului în Catalonia urbană. Natura violentă şi paranoia lui Mimoun generează furie şi frustrare, pe care acesta le varsă în repetate rânduri asupra soţiei şi copiilor. Nu ăsta era destinul lui – această propoziţie se repetă aproape ca o mantră în cazul lui Mimoun, care crede cu tărie în menirea sa măreaţă. Cu toate acestea, odată cu trecerea anilor, ideea începe să-şi piardă conţinutul – Mimoun nu reuşeşte să depăşească limitele rolului pe care sistemul patriarhal i-l impune, însă fiica lui, da. El Hachmi analizează rolul femeilor în cadrul culturii de tip patriarhal, abordând, totodată, probleme contemporane, cum ar fi imigraţia şi integrarea, dar şi identitatea fracturată a individului care îşi are originile în două culturi total diferite. Romanul este deopotrivă saga unei familii marocane şi povestea unei fete care luptă să-şi găsească identitatea şi să scape de sub dominaţia unui tată despotic. Najat El Hachmi construieşte două personaje de o forţă incredibilă, Mimoun şi fiica sa, care ne călăuzesc în două lumi aparent ireconciliabile şi care vor rămâne mult timp în amintirea şi în inima cititorilor.
Cecilia este o tânără ziaristă cubaneză emigrată în Statele Unite şi stabilită în Miami. Dureros apăsată de singurătate, departe de ţara natală, pe care se preface din răsputeri că a dat-o uitării, o întâlneşte într-o seară, într-un băruleţ din cartierul Mica Havană, pe Amalia, o bătrână misterioasă ce începe să-i spună o poveste. Este, de fapt, istoria familiei Amaliei, în ale cărei vine curge sângele a trei etnii diferite, înseşi etniile din care s-a născut poporul cubanez: chinezii, care au străbătut Pacificul la începutul secolului XX, şi sclavii negri şi coloniştii spanioli, ce au traversat Atlanticul, pentru a ajunge la limanul binecuvântat al insulei însorite. Seară de seară, Cecilia se întoarce în barul unde Amalia îi povesteşte întâmplările şi iubirile care au făcut ca drumurile celor trei familii să se intersecteze şi să se unească, iar tânăra va descoperi, în ţesătura complicată a acestei saga exotice, ritmate de acordurile celebre ale son-urilor cubaneze, desenul propriului destin şi drumul către sufletul-pereche.
„Pe 8 ianuarie 1981, pe când mă aflam în Venezuela, am primit un telefon care mă anunţa că bunicul meu iubit era pe moarte. Am început să-i scriu o scrisoare, iar acea scrisoare s-a preschimbat în primul meu roman, Casa spiritelor, apărut în 1982“, avea să declare Isabel Allende două decenii mai târziu. Astfel s-a născut saga familiei Trueba, în care ritmurile violente ale unui pământ mitic, răvăşit de cutremure şi uragane, par o a doua natură a personajelor. Împletind mistica şi politica, splendoarea şi decadenţa unei lumi ce devine istorie, Casa spiritelor este una dintre cele mai seducătoare cărţi din literatura contemporană.
„Pe vremea aceea, mi-era frică de tăcere şi nu percepeam că nu e nimic rău să rămâi tăcut în mijlocul unei conversaţii, sau chiar să nu existe conversaţie între două persoane care merg una lângă alta. Tăcerea e ca marea. Ne învăluie şi ne poate scufunda, dacă nu ştim să luptăm cu ea; dar ne poate şi legăna, dacă pierdem frica şi ne lăsăm duşi. În cazul amândurora, mare şi tăcere, nimic nu-i mai rău decât să dăm din braţe cuprinşi de panică.“ (Rui ZINK)
„Universul ficţiunilor lui Isabel Allende este în continuă expansiune, iar Portret în sepia este o nouă stea.“ (Chicago Tribune)
NUVELIST,
sînt incompetent în alimentarea locomotivelor;
sînt incompetent în eternitatea fotosintezei;
sînt incompetent în speologie;
sînt incompetent în cultivarea bujorilor;
sînt incompetent în a înţelege o bujie;
sînt incompe
