BOOKiseala – Magazin de cărţi 17 Mai 2012

Andre Gide a fost un personaj extrem de controversat în epoca sa, mai ales datorită orientărilor sale homosexuale, neacceptate în epocă. Născut în 1869, la Paris, a avut o viaţă lungă, plină de peripeţii. A trăit peste 80 de ani. Intrat de tânăr în cercul lui Mallarmé, a pledat mereu pentru cunoaşterea de sine şi sinceritate, iar această credinţă a fost îmbogăţită de umanismul său şi de apelul continuu la toleranţă pe care l-a susţinut prin intermediul întregii sale opere. Deşi a fost o figură literară nu lipsită de controverse în plan biografic, Gide a fost considerat un spirit revoluţionar, care a sprijinit deschis calea libertăţii individuale şi a sfidat principiile moralităţii înguste, mic burgheze. Căsătorindu-se de tânăr cu Madeleine Rondeaux pentru a salva aparenţele, pleacă în anul punerii pirostriilor în Algeria unde se va întâlni cu Oscar Wilde, un alt homosexual alungat din Regatul britanic. A scris Paludes, o critică a societăţii pariziene.

Poemul în proză Roadele pământului (1897) reflectă eliberarea sa din angoasele păcatului şi acceptarea propriilor impulsuri, indiferent cât de neconvenţionale ar fi fost acestea.

Dacă anii tinereţii sale i-au fost marcaţi de crize emoţionale şi de identitate, după vizita în Africa s-a echilibrat. Totuşi, carea sa de debut a stârnit un scandal imens, datorită condamnării ipocriziei catolicismului şi a colonialismului. Potrivit criticilor săi, la început a avut simpatii comuniste, dar de care s-a lecuit după instaurarea dictaturii sovietelor. Homosexualitatea şi comunismul, două ipostaze care nu se întrepătrund, l-au preocupat în anii tinereţii şi le-a împărtăşit cu prietenii săi.

În 1936 a călătorit în fosta Uniune Sovietică, unde a avut o primire călduroasă: paradă militară, trenuri fastuoase, o mulţime entuziastă, Stalin oferindu-i chiar dormitorul său. oficialii roşii nu au obţinut ce au dorit. Reîntors a scris:  “Revenirea din URSS”, o critică acidă a sistemului dictatorial.

Cu Prométhée mal enchaîné (1899) (Prometeu rău înlănţuit), Gide se întoarce la stilul său satiric din Călătoria lui Urien şi Mlaştini, care constituie ultima încercare de a descoperi valorile individuale. Operele scrise în această perioadă fac parte din zona cea mai bogată în sensuri a creaţiei sale. L’Immoraliste (1902) (Imoralistul), La Porte étroite (1909)(Poarta îngustă) şi La Symphonie pastorale (1919) (Simfonia pastorală) reflectă încercarea lui Gide de obţine armonia în familia sa şi de studiere a relaţiilor interumane. Ele marchează şi un pas semnificativ în privinţa interesului pentru problemtica psihologică. Imoralistul şi Poarta îngustă au fost scrise sub forma unor proze, cărora Gide le dă numele de “récit” adică în aparenţă povestiri de o simplitate studiată dar foarte ironice în care un narator la persoana întâi revelează ambiguităţile morale înnăscute ale vieţii cu ajutorul unor amintiri. În aceste opera Gide realizează nişte capodopere ale construcţiei clasice şi foloseşte un stil pur, foarte simplu. În viaţa sa în această perioadă Gide trece printr-o perioadă de angoasă şi de adânci suferinţe sufleteşti.

Deşi dragostea pentru Madeleine i-a oferit ceea ce el numea “orientarea sa mistică”, s-a descoperit a fi incapabil de a avea o relaţie apropiată şi permanentă cu aceasta, de a-şi reconcilia dragostea cu setea lui permanentă de libertate şi cu pornirile sale interioare sau cu dorinţa sa de experienţe noi. Pivinţele Vaticanului marchează tranziţia la a doua fază a carierei lui Gide. El a numit acest text o şotie, prin care desemna o operă satirică ale cărei personaje cam nebunatice sunt tratate în maniera unei farse în interiorul unei structuri narrative absolute neconvenţionale. Aceasta a fost de altfel prima sa operă cu caracter anticlerical.

În 1938 soţia lui Gide, Madeleine, a murit. După o lungă perioadă de separare, boala ei îi reduce împreună. Pentru scriitor ea fost marea sa dragoste. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Gide a început să aprecieze valorile tradiţionale şi să aprecieze trecutul. Din 1942 şi până la sfârşitul războiului Gide va locui în Africa. Aici scrie piesa de teatru Tezeu, a cărei intrigă simbolizează chiar această întoarcere a lui Gide către trecut, căci Tezeu se poate reîntoarce la Ariadna doar pentru că este agăţat de firul subţire al tradiţiei. În iunie 1947 Gide a obţinut primul său titlu onorific, cel de doctor în litere la Universitatea din Oxford. În acelaşi an, în luna noiembrie, i se acordă Premiul Nobel pentru literatură. În 1950 va publica ultimul volum din Jurnal, o înregistrare a vieţii sale din 1889 şi până la vârsta de 80 de ani. Jurnalul acesta, cu peste un million de cuvinte este o naraţiune în care a înregistrat experienţe, impresii şi crize morale, pe o perioadă care depăşeşte 60 de ani şi constituie un document de o bogăţie sufletească extraordinară. După publicarea sa Gide a renunţat complet la scris.

Cărţile sale din magazin:

Jurnal (4 volume)

Amintiri de la Curtea cu Juri

Fructele pământului

Lucrarea lui Dimitrie Cantemir, Cartea ştiinţei muzicii şi a tradiţiilor muzicale sefarde şi armene, publicată în 1710, la Istanbul, a inspirat creaţia artistului catalan Jordi Savall, care pe albumul său Orient-Occident, a inclus câteva piese compuse de domnitorul moldovean.

Jordi Savall, supranumit Regele muzicii vechi, şi-a propus cu acest proiect să readucă în atenţia publicului ideile de toleranţă şi diversitate care existau în Imperiul Otoman în secolul al XVII-lea. Compozitorul catalan spune că interesul faţă de muzica lui Cantemir i-a fost stârnită încă de la primele audiţii din 1989.

Alex. Ştefănescu

Petre Ţuţea (născut la 6 octombrie 1901 în comuna Boteni din judeţul Argeş, în familia unui preot ortodox) a făcut parte, în perioada dintre cele două războaie mondiale, din elita intelectuală a ţării. Studiase Dreptul la Cluj, se iniţiase în istoria formelor de guvernământ la Universitatea “Humbold” din Berlin şi devorase pe cont propriu mii de cărţi, ajungând încă înainte de a împlini treizeci de ani un erudit. Gânditor original, considerat un “geniu al oralităţii”, naţionalist fervent, deopotrivă sincer şi declamativ, prieten al lui Nae Ionescu şi al celor formaţi la şcoala lui – Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica ş. a. -, s-a bucurat de recunoaşterea contemporanilor. În
timpul lui Ion Antonescu a fost director în Ministerul Economiei. După instaurarea regimului comunist a căzut în dizgraţie şi a avut de suferit represalii drastice, fiind anchetat, bătut şi întemniţat. În cursul a 13 ani de detenţie (1948-1953 şi 1956-1964) a trecut prin penitenciare din Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari şi Aiud, cunoscute ca locuri de exterminare a deţinuţilor politici.
A reuşit să supravieţuiască şi, mai mult decât atât, să continue să vorbească celor din jur, deţinuţi şi gardieni, despre credinţa sa în destinul poporului român şi în valorile creştinismului. O frază rostită de el în închisoare a rămas celebră: “Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!”

Eliberat în 1964, a dus o viaţă de proscris. Locuia într-o garsonieră modestă de la ultimul etaj al unui bloc de lângă Cişmigiu (str. Episcop Ambrozie nr. 2-4, etaj VIII, apart. 49, sector 1, Bucureşti) şi, neavând dreptul să publice, trăia aproape exclusiv dintr-un ajutor bănesc dat de Uniunea Scriitorilor. (“Îl găseam aproape zilnic – îşi va aminti peste ani Horia Stanca – la restaurantul-cantină al Uniunii, unde el lua masa şi unde ne procuram amândoi alimente pentru acasă
de la bufetul restaurantului. Îl vedeam, înalt, spătos, mai subţirit, stând frumos la coadă între colegi tineri şi foarte tineri, nici unul deajuns de politicos să-i cedeze rândul. Majoritatea acestora n-avea idee cine era…”).

După 1989, a fost redescoperit de societatea românească, datorită zelului unor studenţi (Marian Munteanu, Radu Preda ş.a.) care au văzut în el un mentor şi un vizionar şi i-au consemnat cu evlavie enunţurile apodictice. Atrase de excentricitatea personajului şi de poziţia lui anticomunistă tranşantă, presa scrisă şi televiziunea au dat amploare redescoperirii. În unele zile Petre Ţuţea era vizitat şi de câte opt-zece ziarişti, care îi solicitau declaraţii sau
interviuri. Situaţia lui materială a rămas însă la fel de precară. Într-o scrisoare adresată lui Emil Cioran în 1990, există un post-scriptum edificator:
“Am o dorinţă, să cumperi garsoniera mea, fiindcă nu vreau să mor chiriaş:
poate să-ţi servească vreodată la venirea ta în Bucureşti, împreună cu doamna.
Este în centrul Bucureştiului, lângă Cişmigiu. Într-o proprietate a lui Emil
Cioran nu mă simt chiriaş.”

A murit în dimineaţa zilei de 3 decembrie 1991 şi a fost înmormântat, aşa cum şi-a dorit, în satul lui natal, Boteni, unde trupul neînsufleţit i-a fost dus cu un car tras de boi.

Există scrieri de-ale lui Petre Ţuţea încă netipărite, aşa cum există scrieri de-ale lui păstrate şi azi (sau poate pierdute fără urmă) în arhivele fostei Securităţi.

Identificarea şi publicarea lor constituie o imperioasă datorie morală şi culturală. Ne îngăduim însă să afirmăm încă de pe acum că tipărirea lor nu va însemna o revelaţie. Adevărata revelaţie a fost însăşi existenţa filosofului, care a îmbogăţit – printr-un fenomen spiritual asemănător cu luminiscenţa – zeci de alte existenţe. (fragment preluat de pe Cititor de proză)

Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani- d. 19 octombrie 1961, București) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este considerat unul dintre cei mai importanți prozatori români din prima jumătate a secolului XX. Opera sa se poate grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de aur sau Divanul persian, precum și o ultimă fază care corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.

Părinții lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu din Oltenia și Profira Ursache, fată de răzeși. Urmează gimnaziul “Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni. În timp ce studia la gimnaziu, în 1897, intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o monografie asupra lui Ștefan cel Mare, renunțând, însă, din lipsă de izvoare istorice. Urmează apoi cursurile Liceului Național din Iași, iar la București studiază dreptul. Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897. În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața nouă alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnând cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz.

Se stabilește la București, în 1904, se căsătorește, și va avea unsprezece copii. În același an are loc debutul editorial cu patru volume deodată – Povestiri, Dureri înăbușite, Crâșma lui Moș Precu, Șoimii – în care Sadoveanu manifestă predilecție deosebită pentru istorie. Nicolae Iorga va numi anul 1904 „anul Sadoveanu”.

În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași. În acest an publică volumele Povestiri de seară (la Editura Minerva), Genoveva de Brabant, broșura Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ ș.a. Colaborează la revista Sămănătorul, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iași, Viața Românească. În anul 1919 editează, împreună cu Tudor Arghezi, la Iași, revista Însemnări literare. În decembrie, revista își anunță încetarea apariției: Viața românească își pornește iar munca pentru cultură și folos. Noi, cei de la Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre mijloace. În editura revistei ieșene publică volumul de nuvele Umbre și broșura În amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul, volumul Priveghiuri. Devine membru al Academiei Române în 1921.

În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin.

În 1928 publica povestirea Hanul Ancuței, aparținând perioadei de maturitate a scriitorului, fiind un volum de 9 povestiri, o imbinatie ideala a genului epic și liric.

În anul 1936 Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa scot, începând cu luna ianuarie, revista lunară Însemnări ieșene. La moartea lui Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu va evoca cu cuvinte elogioase personalitatea criticului de la revista Viața românească.

După anul 1947, scrisul său virează spre ideologia noului regim comunist, publicând opere afiliate curentului sovietic al realismului socialist, celebre fiind romanul Mitrea Cocor sau cartea de reportaje din URSS Lumina vine de la Răsărit. Ca recompensă pentru această orientare, devine președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcția politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul regimului comunist și se bucură de toate privilegiile ce decurgeau din aceasta.

În anul 1948 publică romanul Păuna Mică, iar un an mai târziu în 1949, Mihail Sadoveanu este ales președinte al Uniunii scriitorilor. Câțiva ani mai târziu, în 1952 publică romanul istoric Nicoară Potcoavă, capodoperă a genului. În 1954 publică volumul Aventură în lunca Dunării.

În anul 1955, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste. Mihail Sadoveanu a primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961.

Mihail Sadoveanu se stinge din viață la data de 19 octombrie 1961, fiind înmormântat alături de Eminescu și Caragiale.

Opera. Selectie

Floare ofilită, nuvele (1905)

Bordeenii, roman, (1912)

Neamul Șoimăreștilor, roman (1915)

Hanul Ancuței (1928)

Împărăția apelor (1928)

Frații Jderi, vol. I, Ucenicia lui Ionuț, (1935)

vol. II, Izvorul Alb, (1936)

vol. III, Oamenii Măriei Sale, (1942)

Nicoară Potcoavă,  (1952)

Pe Rodica Ojog Braşoveanu am cunoscut-o undeva prin anii ’90. În casa părintească din spatele Tribunalului Mare, nu departe de restaurantul Bucur, parcă timpul aristocraţiei de altă dată îngheţase. Storurile trase, mobila veche, tablouri de familie, ca într-un asfinţit de poveste, un fum aparte au conservat o stare şi un spirit. Avea cultul discuţiilor interminabile. Nu-i plăcea să iasă din casă, mulţimea o stânjernea. Venită dintr-o familie liberală de tradiţie, evident că era de partea noastră a contestatarilor FSN. Nopţi interminabile disecam speranţele. Nici nu simţeam când “Big-ban-ul” ei bătea de ziuă. Fumam pachete întregi de ţigări. Nu suporta să deschidem geamurile, chiar dacă dinspre micuţul parc din apropiere, oţetarii îşi trimiteau spionii de polen. Ar fi povestit zeci de ani despre lumea aristocraţiei interbelice.

Părinţii ei erau avocaţi renumiţi. De la mama sa primisese o educaţie aleasă. A studiat la “Maison de Francais” – o şcoală laică foarte elegantă, care venea ca o replică la “Notre Dame” de Paris. Sfârşitul democraţiei a găsit-o într-o sărăcie lucie. Ajunsă cu greu în Facultatea de Drept, a fost exmatriculată în octombrie 1956 pentru “atitudini duşmănoase”. Mult mai târziu a avut dreptul să se reînscrie. Despre acei ani vorbea cu greu, dar cu o privire vie şi o forţă greu de descris. Vindea bijuterii ca să supravieţuiască. Apoi s-a măritat cu un om de condiţie bună pe care a trebuit să-l părăsească. Voia să fie altceva decât femeie în casă. Pentru că era o tipă frumoasă, l-a găsit uşor pe altul. Actorul Camil Braşoveanu i-a fost cel mai mare sprijin pentru cariera de scriitor. A ştiut cum să-i insufle încrederea.

Când am cunoscut-o, toţi cei dragi nu mai erau. Deloc o femeie singură, trăia viaţa din plin. Îi plăcea să se laude la coniac fin şi o ţigară bună că nu a trebuit să lucreze niciodată, de parcă cele 35 de cărţi ar fi fost sirop de tuse.Avea sigur şi ea tabieturi, dar toate erau legate de aceea lume apusă a şerveţelului, dulceţii de trandafir şi a dezbaterilor de idei nobile.

Banii câştigaţi din cărţi îi risipise. Fire cheltuitoare, nu a strâns nimic. “Păi nu duc dincolo nimic cu mine”. S-a dus distinsa doamnă a romanului poliţist la doar 62 de ani. În urma s-a a rămas o operă impresionantă. Romanele istorice au fost evadările sale din lumea comunistă.

Fără a avea moştenitori, cei de la Copy.ro, instituţie de gestiune colectivă a drepturilor de autor, fac bani de pe urma sa. Nimeni de acolo nu i-a adus vreun pahar de apă.

Doar o parte dintre cărţie sale:

Moartea semnează indescifrabil

Enigmă la mansardă

Violeta din safe

Poveste imorală

Anchetă în infern

Telefonul din bikini

Crimă prin mica publicitate

Al cincelea as

Dispariţia statuii din parc

Cunoscuta scriitoare franceză de proză erotică, Virginie Despentes, vrea să producă un film Blockbuster porno la Hollywood. Un film de mare succes, dezvăluie publicaţia Spring Guide.  Până acum cel mai cunoscut film de acest gen a fost Titanic (1998), regizat  de James Cameron. Termenul provine din limbajul militar: în engleză  buster inseamna “tip, individ atotdistrugător”,  block inseamna “butuc, bloc”, dar si o bombă aruncată din avion.

Ea a mai produs “BAISE-Moi”, un film care a fost interzis în Franţa, nu atât datorită violenţelor excesive, ci mai mult din cauza scenelor tari de sex. Sinopsisul filmului a fost în genul scrierilor sale.  Două fete,  marginalizate, pleacă într-un turneu nebun de făcut sex. Crime, agresiuni, care culminează cu răpiri şi violuri.

Într-un stil concis, simpatic şi de brici ascuţit, în noul său manifest “Teoria King Kong”, Despentes proclamă că noul feminism trebuie promovat prin curve şic (dixit) care să impresioneze  critica de specialitate. Curentul său se vrea împotriva totalitarismului matriarhal, a tendinţei generale de marginalizare a prostituţiei şi a pornografiei.   Ea reinterpretează în variantă feminină King Kong-ul, altfel decât depăşitul subiect al libidului masculin, prin creearea unei forţe polimorfe naturale.

“Eu scriam primele cărţi când în Franţa s-a jucat pentru prima oară King Kong. Nu am văzut în el un bărbat puternic, ci mai degrabă o fiinţă asexuată, putând fii femeie,” a mărturisit jurnalistului american nu înainte de a spune că e convinsă că omenirea trebuie să scape de ghetoizarea pornografiei, “să se elibereze, pentru că aşa cere viaţa”. “Păi nu ne învaţă reclamele de azi că fantasmele trebuie să fie realitate?” s-a mai ]ntrebat retoric în declaraţia menţionată.

În România au apărut:

Virginie Despentes – Trage-mi-o

Teoria King Kong

Ernest Miller Hemingway (n. 21 iulie 1899 – d. 2 iulie 1961), faimos romancier, nuvelist, realizator de povestiri (short stories în limba engleză), reporter de război, laureat al Premiului Pulitzer în 1953, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1954, probabil cel mai cunoscut autor american în întreaga lume.

Ernest Hemingway s-a născut în 1899 la Oak Park, Illinois, o suburbie a orașului Chicago, în familia unui medic. După terminarea școlii secundare nu-și continuă studiile, ci pleacă în orașul Kansas City, unde se angajează reporter la ziarul Kansas City Star. De aici, în 1918, se înrolează ca voluntar în formațiile auxiliare ale Crucii Roșii americane și e repartizat într-o unitate de ambulanțe care acționa pe frontul italia. E rănit de explozia unui obuz în apropiere de Fossalta di Piave și e distins cu decorațiile italiene Medalia d’Argento al Valore Militare și Croce al Merito di Guera.

În calitatea sa de reporter de război, atât în Primul Război Mondial, (1917 – 1918) cât și în Al Doilea Război Mondial, (1939 – 1945), dar și în Războiul civil spaniol, (1936 – 1939), autor de povestiri, nuvelist și romancier, Ernest Hemingway impresionează prin utilizarea unui număr minim de mijloace stilistice și artistice în obținerea unui impact emoțional și imaginativ maxim asupra cititorului. Din acest punct de vedere, unii critici literari îl considera un exponent al minimalismului în literatură, deși Hemingway nu a gândit niciodată opera sa în acești termeni.

Întreaga opera a lui Hemingway are un puternic caracter autobiografic, fiind dominată de conflicte emoționale puternice. Începând cu romanele pline de exuberanță tinerească The Torrents of Spring, The Sun Also Rises și A Farewell to Arms, continuând cu solidele Green Hills of Africa, Winner Takes Nothing și To Have and Have Not și culminând cu complexele For Whom the Bell Tolls , Across the River and into the Trees și The Old Man and the Sea, traiectoria operei lui Hemingway este un continuu crescendo al acelorași teme etern umane: naștere, moarte, viață, neant, luptă, cedare, fidelitate, trădare.

Motivaţia Juriului Nobel

” pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în “Bătrânul și marea” și pentru influența pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan”

De Ernest  Hemingway:

Adio arme

A avea şi nu a avea

Bătrânul şi marea

Grădina Raiului

Pentru cine bat clopotele

Zăpezile de pe Kilimanjaro şi alte povestiri

Care este cel mai bun sfat pe care Warren Buffet l-a primit vreodată? Veţi fi surprinşi spune portalul www.yahoo.com de ce a declarat ziarului Huffington Post: “Nu ai ce face cu banii”, i-ar fi spus odată taică-su.

El s-a declarat de acord cu cel care l-a învăţat cum să trăiască. “Toţi părinţii pot să facă mai bine existenţei umanităţii”.

Injoy books va publica ultima sa carte şi în România.

Pages: 1 2

La nici un scriitor nu se potriveşte mai bine vorba “e un pic nebun” ca la Jorge Luis Borges. În operele sale găseşti precizii matematice dar şi spirite profund emoţionale, comparabile cu ale lui Dostoievski.  Câţi autor au un personaj ca detectivul Dupin care are o perspicacitate îndoielnică dar iese cu bine din încurcături? Nu a scris niciun roman, dar a marcat literatura secolului în care a trăit. Acesta e paradoxul lui Borges.

Nu de puţine ori a fost descris ca idealul de scriitor platonic. Mintea sa excepţională a dat proba genialităţii.

Pages: 1 2

Dacă mulţi cunosc Trilogia Millennium a lui Stieg Larsson, mai ales volumul Bărrbaţii care urăsc femeile, apărută la Editura Trei, puţini ştiu tragedia Evei Gabrielsson, care poate fi numită chiar Tragedia mileniului.  Ea a fost peste treizeci de ani nu numai partenerul de scris, de editat, de corectat al marelui scriitor şi jurnalist suedez. I-a fost fidelă, poate mai mult ca o nevastă. S-au cunoscut când aveau 18 ani şi au rămas până la moartea lui fulgerătoare, în urma unui atac de cord, împreună. Drama vieţii ei s-a petrecut în 2005, când el a murit subit, fiind doborât de un atac de cord după ce a urcat scările spre biroul revistei sale aflate la etaj. La doar 50 de ani, scriitorul s-a prăpădit în plină glorie. Vindea milioane de exemplare din cărţile lui. Ea îi era şi corector, dar şi manager. Ca să nu mai spunem despre iubirea dintre ei. Ea fiindu-i ca un înger păzitor, el având o activitate susţinută un antifascistă, iar în Suedia erau foarte multe grupuri extremiste. Fiind trimis într-o misiune specială, la un moment dat, i s-a cerut o viaţă de low-profile.  El ar fi cerut-o chiar în căsătorie, dar acea acţiune nu i-a permis.

La scurt timp după înmormântarea lui, Eva Gabrielsson a primit o scrisoare din partea guvernului suedez, prin care a fost anunţată că întreaga lui avere, de câteva sute de milioane, îi revin fraţilor lui, ei rămânându-i jumătate de casă. Eva Gabriellson susţine azi că  Stieg nu prea avea relaţii bune cu familia sa. Ba mai mult, în schimbul laptopului cu textele la care lucra autorul celebru, fraţii lui i-ar fi oferit jumătate de casă. Ea nu vrea să spună nimănui unde a ascuns calculatorul. Doar apare la televiziuni şi-şi prezintă drama. Scrie o carte “Anul de după moartea lui Larsson“. Probabil va fi un bestseller.

Radu Aldulescu nu este un cronicar al frumosului, doar un templier al unei cavalerii inexistente de scriitori care din urât şi gregaritate nasc opere de valoare. De aceea, nu-l vezi niciodată la cravată. Nu descalecă din vreun Volvo, nu are pretenţii culturnicilor de azi, face literatură. Nu se joacă. Acum ne propune o nouă temă de reflecţie prin Ana Maria şi îngerii. 

Read the rest of this page »