Sfârşitul, moartea  este o aşteptare permanentă în viaţa unui om. Capătul unui drum este începutul altuia, iar Carlos Fuentes a început drumul nemuririi, drumul lui Don Quijote. Îndrăgosotit de cultura spaniolă dar iubind la nebunie ţara  în care a trăit aproape toată viaţa, Fuentes este un scriitor complet şi o viziune profundă asupra umanităţii.

S-a născut în 11 noiembrie 1928, în Panamá, un loc predestinat unui om care prin forţa sa va  forma punţi de legătură între nord şi sud. O punte între lumea latino-americană ce se zbate între istorie şi ieşirea din istorie şi lumea nordului, unde excepţionalismul american împletit cu visul unui trai mai bun dau naştere unei vieţi mai uşoare, măcar aparente dacă nu reale. Copil de mari diplomaţi îşi petrece copilăria şi adolescenţa în marile capitale ale lumii, Washington D.C., Buenos Aires, Rio de Janeiro. A absolvit Facultatea de Drept în Mexic la Universitatea Natională Autonomă din Ciudad de México şi economia la Institutul de Înalte Studii Internaţionale din Geneva. Debutează cu romanul Zilele mascate( Los días enmascarados) în 1954 şi de atunci are o bogată activitate literară. În 1958 romanul Regiunea cea mai pură ( o traducere a titlului La Región más Transparente) este confirmarea unui nou mare romancier al literaturii latino-americane. Succesul mondial îl va avea în 1962 odată cu publicarea romanului Moartea lui Artemio Cruz(La muerte de Artemío Cruz).Alte mari romane sunt Terra Nostra( publicat în 1975), Bătrânul Gringo(Gringo Viejo, publicat în 1985, un roman la care a lucrat douăzeci de ani şi care îi aduce recunoaşterea în Statele Unite ale Americii).Printre ultimele  romane se situează Jilţul Vulturului( La silla del aguila) publicat în 2002  o poveste pasionantă despre lumea politică mexicană şi despre relaţia cu marele său vecin  de la nord S.U.A. Penultimul său roman este şi un testament, Adam în Paradis(Adán en Eden) publicat în 2009, unde narcotraficul este înfierat, Mexicul este o ţară în care violenţa poate fi înfrântă  cu dorinţa de a instaura o societare normală. Ultimul roman este o interesantă incursiune în lumea vampirilor, denumit Vlad, publicat în 2010, o lume plină de mistere dar şi de canoane pline de întrebări.

Carlos Fuentes a fost  un mare patriot şi un om de o mare valoare sufletească.A fost numit în 1975 ambasador în Franţa, unde a dus o activitate culturală şi politică extrem de bogată, reprezentându-şi ţara cu cinste. În 1977 guvernul mexican îl numeşte pe Díaz Ordaz( fost preşedinte al Mexicului între 1964-1970) ambasador în Spania, era primul ambasador al Mexicului în Tierra Madre (Ţara mamă: o denumire dată Spaniei) după moartea Generalissimului Francisco Franco. Díaz Ordaz este considerat responsabil pentru masacrarea studenţilor în Marea Mişcare Universitară din Mexic, ce i-a avut ca protagonişti pe studenţii UNAM(Universidat Nacional Autonóma de Mexíco) şi pe cei de la IPN(Instituto Politécnico Nacional). În aceea mişcare în care studenţi, profesori, intelectuali cereau autonomie universitară, eliberarea deţinuţilor şi drepturi de exprimare liberă au murit în mod cutremurător 68 de studenţi şi un soldat. La aceea dată, 2 octombrie, un alt mare scriitor mexican Octavio Paz va renunţa în semn de protest la postul său de ambasador în India,  pe care îl ocupa din 1962. Ca o revoltă împotriva nominalizării lui Ordaz, Fuentes renunţă la postul de ambasador.Umanitatea de care a dat dovadă este demonstrată de  acest gest, alături de Paz cei doi sunt mari oameni de cultură şi mari mexicani dar şi oameni care vor să trăiască într-o lume liberă şi care luptă pentru o democraţie adevărată.

Deşi premiile nu contează, Carlos Fuentes a fost elogiat prin acordarea premiului Romullo Gallegos în 1977, Premiul Naţional de Literatură în 1984, Premiul Cervantes în 1987, Premiul Principe de Asturias în 1994. La finalul discursului de mulţumire cu ocazia primirii Premiului Cervantes, Carlos Fuentes a spus că profesia sa este de scriitor adică de scutier a lui Don Quijote.De ce scutier?Pentru că Alonso Quijano a fost un mare visător, iar un scriitorul este un visător lucid, care plămădeşte o lume pe care el şi-ar dori-o sau care îşi imaginează o lume în care visul frumos se împleteşte cu visul urât, coşmarul de a trăi pentru unii este un vis frumos pentru alţii. De ce premiile nu contează?Pentru că pot fi subiective, cel mai bun critic al tău este publicul şi istoria, o operă rămâne nemuritoare după aspra sentinţă a istoriei.

Prietenia care i-a legat pe Carlos Fuentes şi pe Octavio Paz s-a concretizat în colaborarea lor la Revista Mexicană de Literatură. O prietenie care a pus bazele  unei reviste ce a arătat că Mexicul înseamnă cultură, nu numai violenţă, trafic de toate felurile sau mai simplist plaje însorite. Spiritele mari nu trebuie să se duşmănească, trebuie să se alăture, să fie unite  pentru a construi împreună, nu pentru a dărâma separat. Toată elita intelectuală a ţării noastre trebuie să înveţe din fructuoasa colaborare a celor mai mari scriitori mexicani ai secolului trecut şi poate ale viitoarelor secole.

Carlos Fuentes Macías, nu mai este dar opera scrisă stă mărturie asupra vieţii unui om, care este o clipă în univers.  O inimă a bătut pentru colţuri uitate în lume, poveşti mici, fapte minore înfăptuite de oameni ce au devenit giganţi, morminte uitate în misterele deşerturilor, vise curmate şi o istorie fascinantă din care s-a născut o civilizaţie, cea latino-americană. Lupta sa a fost nu pentru a rămâne în istorie ci pentru a garanta nemurirea lumii pe care a iubit-o mai mult decât propria sa viaţă, mărturie stau romanele, eseurile, piesele de teatru şi articolele sale în care lucidul şi dorinţa de nemurire se împletesc, o nemurire pentru ceilalţi iar pentru el un loc mic în eternitatea literaturii universale. DESCANZA EN PAZ MAESTRO Y ESCUDERO DE DON QUIJOTE

Luna aceasta este luna în care doi mari scriitori ai Americii Latine şi-au intersectat drumurile, unul prin moarte altul prin naştere. Ernesto Sabato a murit în această lună, Roberto Bolaňo s-a născut în această lună.Moartea şi viaţa s-a împletit în această lună plină de lumină. Paradoxal sau nu Bolaňo a murit în iulie iar Sabato s-a născut în iulie. Unul a murit la o vârstă matusalemică celălalt în plină forţă creatoare. Opera lor stă mărturie asupra oamenilor ce au fost.

Ernesto Sabato un enciclopedist, un om plin de vitalitate şi de sete de cunoaştere.Roberto Bolaňo un rebel, un scriitor citit, un intelectual realist, un om care a simţit viaţa în toate amănuntirile ei.Opera lui Sabato este a unui înţelept care se luptă să salveze lumea cea a lui Bolaňo a unui intelectual care ştie că a pierdut lupta dar care mai speră în găsirea unor insule de viaţă pură.Primul este un utopic al doilea un pragmatic.Ce au în comun?Voinţa de a arăta lumii că se poate trăi şi frumos, că ne putem lipsi de răutate şi că putem promova o iubire sinceră şi devotată.

Fascinaţia de a trăi este la amândoi atât de mare încât în scrierile lor nu încetează să se mire în ceea ce priveşte  sensul acestei vieţi, la destinul omului în această lume.Viaţa este fascinantă deşi uneori pare absurdă şi grotescă la Bolaňo şi înnebunitoare la Sabato.A trăi este la aceşti doi autori egal cu a spera.Inspiraţia dostoievskiană se vede la amândoi(mari creatori prin excelenţă) prin voinţa de a explica fiecare cu propriul său mecanism crima, un fapt abject la Bolaňo şi un fapt explicabil la Sabato.Amândoi consideră crima ca o fractură în desfăşurarea normală a istoriei, de fapt este cel mai de neînţeles lucru făcut de om.

Sabato şi Bolaňo sunt două faruri ce trebuiesc aprinse din ce în ce mai des într-o lume în care ciudatul, nebunia şi pustiirea au pus mâna pe ea, sunt două focuri la care ne putem încălzi şi două cărţi din care putem învăţa mult.

Eminescu poet naţional şi universal de o mare amplitudine intelectuală şi de un enciclopedism rar întâlnit, o dovadă a acestei erudiţii sunt cele 44 de caiete (acum în fondul Academiei Române)pe care Noica le numea miracolul culturii române.Eminescu a devenit mit sau a fost facut mit?O întrebare care a iscat multe răspunsuri care la rândul lor au dus la şi mai multe întrebări.

Mitul Eminescu este format dintr-un interesant binom: mitologic şi mitologizat.Primul cuvânt se referă la omul care a devenit un mit al doilea  la opera sa care este temelia şi filonul central al mitului.Poetul este privit ca Demiurgul literaturii române, fondatorul limbii literare române.

Demitizarea poetului a început când s-a descoperit că opera sa este formată şi din altceva în afară de poezie.Unul dintre marii ziarişti ai istoriei noastre este Mihai Eminescu, poate cel mai mare.Articolele sale sunt pline de idei politice de primă însemnătate pentru epoca în care a trăit, începutul modernizării României.Acuzaţiile de xenofobie, anti-semitism, naţionalism patriotard au fost prezente încă din perioada când activa ca ziarist la Timpul, între anii 1877-1883. Acuzaţia este una gravă care şi acum apasă asupra spiritului poetului.Manifestările sale de revoltă nu au fost îndreptate împotriva unor popoare ci a unor idei, ca o paranteză referitoare la ura sa faţă de greci reamintesc că marele său prieten Ion Luca Caragiale era de origine greacă.

Noua dimensiune a mitului eminescian trebuie sa fie una nu îndreptată asupra omului şi operei ci a ideilor pe care le-a promovat.Să nu uităm că orice popor are parte de trădătorii, mişeii şi hoţii săi, iar Eminescu a a acuzat hoţia, micimea, ignoranţa, suferinţa provocată de oameni altor oameni.Opera sa este străbătută de o lumină pur umanistă.El nu este nici naţionalist, nici anti-semit, nici xenofob, cei care îl acuză de acest lucru fac un mare păcat ignoră dimensiunea universală a umanismului, iar Eminescu are o dimensiune universală, din India până  pe malurile Rinului. O altă dimensiune importantă a mitului eminescian este dimensiunea socială şi capacitatea de educare.Spiritului eminescian este străbătut de valori române care sunt în concordanţă cu valorile tuturor popoarelor ce au conştiinţă istorică: cultul eroilor şi al ruinelor, folclor, mituri fondatoare şi istorie.

Este drept că foarte mulţi istorici, în secolul în care trăim, dar şi diverşi specialişti aferenţi vor accentua  fenomenul demitizării istoriei. Vreau să trag un semnal de alarmă, miturile nu au făcut rău ci utopiile.Este drept utopiile se construiesc cu mituri, dar nu trebuie să permitem fabricarea unor mitologii periculoase, în cazul de faţă anti-semitismul eminescian.Numai o scurtă privire prin vasta sa opera poetică şi nu numai  ne subliniază profunda cunoaştere a Bibliei şi a civilizaţiei evreieşti.

Eminescu nu ar trebui caracterizat prin mit ci prin geniu, dar cum mai degrabă se naşte o nouă galaxie de cât un geniu(parafrazându-l pe marele poet) geniul este mitic nu şi mitologizat.Mitologizarea este o manipulare a faptelor într-un interes privat, a faptelor şi acţiunilor  cu orice fel de caracter. Eminescu nu trebuie mitologizat ci transformat în Mit Fondator al culturii române. Nu credeam să învăţ a muri vreodată, iată că acest genial vers ne explică natura fiinţei poetului, un geniu trebuie să aibă cunoaşterea absolută, iar absolutul se găseşte doar în abisul morţii, în noaptea eternă, în visul universal al liniştii, în Parnasul etern al poeţilor, în Rai.

Marin Sorescu (n. 19 februarie 1936, Bulzeşti, județul Dolj – d. 8 decembrie 1996, București) a fost un scriitor din România.

Marin Sorescu a fost poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător. Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate. Fără a se înscrie într-un partid politic după Revoluția română din 1989, a ocupat funcția de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 nov. 1993 – 5 mai 1995).

Poezia

Marin Sorescu debutează în 1964, la vârsta de 28 de ani, cu volumul de parodii “Singur printre poeți”. Până la moartea sa în 1996 mai publică încă 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei românești contemporane. În 1966 primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru “Poeme”, reușind să repete această performanță de încă 5 ori pe parcursul carierei. Printre volumele cele mai cunoscute se numără “Tușiți” (1970), “Suflete, bun la toate” (1972), precum și ciclul de 4 volume intitulat “La lilieci” (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume. Poezia lui Marin Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic și degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici (“Unde fugim de acasă?” – 1967, “Cirip-ciorap” – 1993). La moartea lui au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal și roman.

Dramaturgia

Dramaturgia lui Marin Sorescu abordează cu precădere tematica teatrului poetico-parabolic în trilogia ”Setea Muntelui de sare”, care cuprinde piesele Iona, Paracliserul și Matca. Uneori autorul abordează fie teatrul contemporan în Există nervi sau teatrul istoric în A treia țeapă, sau scrie o serie de comedii cum ar fi Răceala sau Vărul Shakespeare, al căror mobil este chiar ironia mușcătoare, împrumutată din lirica soresciană.

Proza

Deși rămasă în umbra capodoperelor lirice și dramatice, proza soresciană este una dintre cele mai viguroase din literatura română. Viziunea vizuinii și, mai ales, Trei dinți din față sunt două din romanele sale cele mai reprezentative.

Viziunea vizuinii

Trei dinţi din faţă

La Lilieci

Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) a anunţat săptămâna trecută că a omologat  “Luceafarul” lui Mihai Eminescu drept cel mai lung poem de dragoste , cu 98 de strofe. Pe pagina oficială a instituţiei, alta decât Guinness Book, se precizează că poezia lui Eminescu “poate fi descrisa simplu (ca pentru generaţia You Tube de astăzi) ca o combinaţie între “Pe aripile vântului”, datorită caracterului romantic, “Star Trek”, pentru elementele de science fiction, şi “Love Story”". În baza acestor argumente, cei de la  spun despre “Luceafărul” că poate fi considerat atât un poem romantic, cât şi unul modern, al mileniului trei.

De Mihai Eminescu

Poezii. Poesias

Tomas Gösta Tranströmer n. 15 aprilie 1931, Stockholm este un poet, traducător și psiholog suedez. Este unul din cei mai traduși poeți suedezi, opera sa fiind tradusă în ca. 50 de limbi.În anul 2011 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură cu motivarea „fiindcă prin imaginile sale condensate, diafane, ne oferă un acces proaspăt la realitate”.

Tranströmer s-a născut la Stockholm ca fiu al unui redactor de ziar. După ce a studiat psihologia a lucrat la Institutul de Pshihologie al Universității din Stockholm, iar în anii 1960-1970 a fost psiholog de închisoare sau angajat la o școală de corecție din localitatea Roxtuna, de lângă Linköping. Din 1980 a lucrat ca psiholog la Arbetsmarknadsinstitutet (Institutul de Abilitate Ocupațională).

Deja de la debutul său cu colecția 17 dikter din 1954, Tranströmer a fost considerat un tânăr geniu al poeziei, cu un limbaj caracteristic.

La începutul anilor 1990 Tranströmer a suferit un infarct cerebral care a dus la o paralizie a părții drepte a corpului.

Datorită faptului că este și un pianist talentat, limbajul lui face uneori și referințe la muzică, atât la cea clasică cât și la jazz.

Andre Malraux, nume schimbat din André Berger (n.3 noiembrie 1901, Paris – d.23 noiembrie 1976, Créteil) a fost un scriitor, ziarist și om politic francez. În tinerețe a dus o viață foarte aventuroasă, angajându-se și în agitațiile politice de diferite nuanțe.

În anul 1905 părinții săi divorțează, André Malraux este crescut de mama și bunica lui, care avea un mic comerț în Bondy, cartier periferic al Parisului. Malraux se înscrie la Școala de Limbi orientale și frecventează cercurile artistice ale capitalei, abandonează însă studiile la vârsta de 17 ani și lucrează într-o librărie pentru o editură. Printr-o lectură bogată, își completează cultura, frecventând și cursurile libere de la muzeul Guimet și școala de pe lângă muzeul Louvre. Primele sale cronici literare sau artistice apar începând cu anul 1921, an în care se căsătorește cu Clara Goldschmidt, provenind dintr-o bogată familie germană.

În 1923 pleacă în Indochina, la 23 decembrie 1923 este arestat la Phnom Penh, pentru că încercase să fure un basorelief prețios din ruinile unui templu cambodgian din Banteay Srei din ansamblul Angkor. Este condamnat la trei ani închisoare, și, abia în apel, pedeapsa i se reduce la un an “cu suspendare”, așa că se poate reîntoarce în Franța. În 1925 revine la Saigon și înființează ziarul “L’Indochine”, cu o scurtă durată de apariție. Din nou în Franța, scrie diverse eseuri și, în 1930, primul său roman, “La voie royale”, în care relatează evenimentele la care a luat parte în Indochina. În anii 1926-1927 întreprinde călătorii în Laos și în China, unde participă activ la operațiile grupurilor comuniste.

Începând din anul 1933, devine militant anti-fascist, participă la Războiul civil din Spania de partea forțelor republicane, organizând o escadrilă de aviație pe care o va comanda până în 1937. Totuși, după o participare în 1940 la congresul scriitorilor sovietici de la Moscova, începe să se distanțeze de ideile dogmatice ale comunismului. La izbucnirea celui de-Al doilea război mondial se înrolează într-o formație de blindate în lupta împotriva Germaniei hitleriste. În timpul retragerii este rănit și luat prizonier, reușește însă să evadeze din lagărul de la Sens, pentru a intra organizațiile de rezistență contra ocupanților germani, sub numele de “Colonelul Berger”.

Este arestat de autoritățile germane la Grannat, fiind găsit în prezența unui ofițer englez din serviciile de informație, și interogat în închisoarea din Toulouse. Când forțele germane părăsesc în 1944 orașul, Malraux era deja liber. Comandă brigada “Alsacia-Lorena” și participă la eliberarea teritoriului francez. Intervine în 1945 pentru a împiedica Partidul Comunist Francez să preia sub egida lui totalitatea organizațiilor din Rezistență. În același an se întâlnește cu generalul Charles de Gaulle, al cărui colaborator fidel și prieten va rămâne până la sfârșitul vieții. Începând din anul 1947 deține mai multe posturi în guvern, între 1947 și 1949 ministru al propagandei și informațiilor, ministru de interne, apoi din 1958 până în 1969 ministru de stat și ministru pentru probleme culturale. Malraux a jucat un rol important în crearea mișcării “Rassemblement du Peuple Français” (R.P.F.), platforma politică a generalului de Gaulle. Malraux a fost un partizan al intervenției statului în fenomenele artistice și literare, folosind mijloace bugetare pentru producerea operelor culturale, fapt care a dus la o limitare a spontaneității și originalității în viața culturală a Franței.

De Andre Malraux

Condiţia umană

Muzeul imaginar

Naghib Mahfuz (Naguib Mahfouz, n. 11 decembrie 1911 – d. 30 august 2006) a fost un romancier egiptean, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1988 şi autor al “Trilogiei din Cairo”.

Naghib Mahfuz s-a născut în vechiul cartier Gamaliy din Cairo, oraşul pe care l-a descris atât de des, în familia unui modest funcţionar de stat. Tatăl şi-a numit băiatul după numele medicului care a asistat la naşterea acestuia, Naghib Pasha Mahfuz (1882-1974). După studiul filosofiei la Universitatea din Cairo a lucrat pentru un timp în administraţia acestei universităţi iar în 1939 a devenit funcţionar de stat în Ministerul Cultelor. În timpul preşedinţiei lui Gamal Abdel Nasser, a fost director al Biroului de Supraveghere a Artelor şi al Fundaţiei pentru Cinematografie (1966-1968). În ultima parte a vieţii a activat în funcţia de consilier al Ministerului Culturii. A publicat, într-o carieră de peste 70 de ani, 34 de romane, peste 350 de nuvele şi multe scenarii de film.

În opera sa timpurie, din perioada 1939-1944, Mahfuz s-a străduit, pornind de la preocuparea cu vechiul Egipt, să promoveze afirmarea unei identităţi egiptene. După cel de-al doilea Război Mondial şi după căderea monarhiei în Egipt speranţa într-o eliberare de sub sistemul colonial britanic şi nemulţumirea faţă de antagonismele sociale grave au dus la orientarea autorului spre subiecte contemporane, prezentate în mod realist, cum a fost, de exemplu, în romanul “Străduţa Midaq” din 1947. “Trilogia din Cairo”, ciclul de romane din 1956-57 dedicat unei familii de negustori, îl face cunoscut în întreaga lume arabă.

“Paradisul copiilor” (1959), una din operele sale celebre, a fost interzisă în Egipt sub acuzaţia de blasfemie. Romanul este o parabolă a istoriei universale şi are ca subiect vieţile lui Adam, Moise, Iisus şi Muhammad, problematizând în acelaşi timp relaţia dintre credinţă şi cunoaşterea ştiinţifică. În 1989, după fatwa împotriva lui Salman Rushdie, teologul egiptean Omar Abdul-Rahman regreta faptul că Mahfuz n-a fost pedepsit pentru romanul său, deoarece o asemenea poziţie tranşantă l-ar fi descurajat pe Rushdie să publice “Versetele satanice”. Probabil în urma acestor declaraţii ale şeicului Omar, care azi este condamnat la închisoare pe viaţă în S.U.A., islamiştii au comis în 1994 un atentat împotriva romancierului, care avea pe atunci 82 de ani. Mahfuz a supravieţuit, grav rănit la gât şi nemairevenindu-şi niciodată pe deplin; mâna dreaptă i-a rămas paralizată. Romanul “Paradisul copiilor” a fost publicat în Egipt abia în 2006.

Alte cărţi ale autorului au fost mult timp interzise în ţările arabe, în urma angajamentului său în favoarea tratativelor de pace cu Israelul duse de preşedintele Anwar Sadat la Camp David. Doar odată cu acordarea Premiului Nobel pentru Literatură, în 1988, Mahfuz a fost publicat şi în Orientul Mijlociu, el fiind deocamdată singurul scriitor de limbă arabă onorat cu acest premiu.

Mahfuz a devenit criptic începând cu deceniul al şaselea al secolului al XX-lea, având numai astfel posibilitatea să-şi exprime atitudinea critică faţă de intoleranţa religioasă şi corupţia pe care le descoperise în societatea egipteană, rămânând totuşi un reprezentat al politicii culturale oficiale. În anii ´70, opera i-a fost îmbogăţită de elemente preluate din literatura suprarealistă şi absurdă. După atentatul din 1994, vocea literară a lui Mahfuz a amuţit.

În iulie 2006 starea sănătăţii i s-a agravat în urma unei căderi. A murit în ziua de 30 august 2006, în timpul tratamentului leziunilor sale într-un spital din Cairo, din cauza unui atac de cord. Pe data de 31 august 2006 a fost înmormântat la moscheea Al Rashdan din Nasr City, un cartier al oraşului Cairo, cu onoruri militare.

De Naghib Mahfuz

Băieţii de pe strada noastră

O mie şi una de nopţi şi zile

Inegalabilul Antoine de Saint-Exupéry a fost şi pilot, nu numai scriitor. Misterul morţii sale rămâne nedesluşit nici după descoperirea avionului său din Marea Mediteraniană, şi a brăţării pe care o purta mereu la mână cu numele său şi a soţiei. La 31 iulie 1944, când s-a înregistrat ultimul său zbor, Franţa era o ţară ocupată. Divizată în două. Pe deoparte guvernul de la Vichy (pronazist) şi pe de altă parte a lui Charles de Gaulle. Armata celui din urmă era denumită a Franţei libere. De acolo făcea parte şi pilotul scriitor. Chiar dacă era certat mai mereu de superiori, chiar bănuit de colaboraţionism cu adversarii, a primit aviz de zbor. În ziua menţionată a plecat din Corsica şi nu s-a mai întors. După 4 ore de la decolare, avionul, care nu mai avea carburant, nu s-a întors pe aerodrom. A aterizat aviatorul undeva pentru a dispărea în anonimat sau s-a sinucis? Puţin probabil, deoarece scria în opera sa că sinuciderea este un lux, iar principalul în viaţă este responsabilitatea faţă de omenire. Accidentul nu este exclus, deşi condiţiile meteo erau favorabile, iar Saint-Exupery – un pilot bun. Nici bucăţile de aluminiu ale unui avion Lightning P-38 şi nici brăţara pe care era gravat numele aviatorului, prinse în 1998 în năvodul unei şalupe nu departe de Marseille, nu au dezlegat misterul: cercetările efectuate într-o rază de 100 km2 nu s-au soldat cu vreun rezultat. Unii susţin că a murit din cauza lipsei combustibilului de la avion, alţii că s-ar fi sinucis. Multe decenii au existat cele două ipoteze.  Enigma se menţine. S-a sinucis sau a fost o victimă a aviaţiei. Martorii satului din Corsica au povestit că ar fi invitat câteva fete să înoate cu el pentru că probabil va fi ultima oară. Era decimat de acuzele de colaboraţionism, el care era un mare patriot.

Din 2004, Luc Vanrell şi Jacques Pradel au încercat să afle răspunsul.

Ancheta celor doi francezi face obiectul unei cărţi proaspete, Saint-Exupéry, l’ultime secret (Editions du Rocher), din care Le Figaro Magazine publică extrase. Această carte eveniment, care conţine şi declaraţiile lui Horst Rippert, susţine că face definitiv lumină în privinţa dispariţiei tragice şi misterioase a scriitorului.

La fel ca şi personajul său Micul Prinţ, o fi plecat spre planeta sa?

Antoine de Saint Exupery – Micul prinţ. Ediţie pop-up

Avangarda îşi are originea în Dadaismul inventat de Tristan Tzara, un poet evreu din Moineşti, plecat în 1915 în Elveţia. La Zurich, nu dintr-un plictis al istoriei, ci din spirit de frondă faţă de dezastrul războiului, tânărul adună camarazi în Club Voltaire.

O excelentă galerie virtuală a personalităţilor româneşti făcută de străini.

El scrie manifestul mişcării. Înainte de a pleca din ţară, publică la “Simbolul”. Numele lui de botez era Samuel Rosenstock.

Club Voltaire, fondat de Hugo Ball, Marcel Iancu şi Tristan Tzara, a fost recent ţinta unui scandal politic.

Pe 30 septembrie 2008, locuitorii oraşului Zurich au trebuit să decidă prin vot soarta clubului Cabarte Voltaire, locul de naştere al Dadaismului. Agenţiei Leo Burnett i-a revenit sarcina să realizeze o campanie pentru determinarea locuitorilor să voteze pro Dadaism şi pro Cabaret Voltaire. Toată această luptă se ducea împotriva Partidului Conservator, care a avut ideea de a organiza un astfel de referendum.  Catalizatorul luării deciziei de a organiza un referendum a fost castingul neobişnuit pe care Maggie Tappert (cunoscută ca fiind un “sex therapist”) a vrut să-l organizeze la Cabaret Voltaire. Maggie Tappert vroia să găsească, prin intermediul acestui casting, câţiva “sex servant” pentru clienţii săi.  De aici a pornit un întreg scandal, care s-a finalizat prin organizarea acestui referendum. Partidul conservator vroia să se oprească finanţarea, de aproximativ 300.000 euro/an, a cabaretului Voltaire.

În final, peste 65% dintre alegători au spus “da” în favoarea mişcării Dada şi a continuării finanţării locului de naştere a acesteia.

Românii se jenează să-şi asume una dintre cele mai radicale mişcări artistice din lume. Fără intuiţia şi fermitatea evreului de origine română, această mişcare n-ar fi existat. Guvernul cheltuie anual milioane de euro pe tot felul de festivaluri fără ecou internaţional. A aduce Dadaismul acasă e nu numai un mic gest recuperatoriu, dar şi o acţiune de PR de mare clasă. dar cine să o facă?

In the early decades of the twentieth century, the art world was taken by storm by the fearless experimentalism of several Jewish artists from Romania: Tristan Tzara (1895-1962), Victor Brauner (1903-1966), Marcel Janco (1895-1984), and M. H. Maxy (1895-1971). They and the older Romanian artist Arthur Segal (1875-1944) were present at the birth of an influential avant-garde movement. The younger artists Jules Perahim (1914-2008) and Paul Păun (1915-1994), inspired by their predecessors, were at the forefront of Surrealism.

Andrei Codrescu a scris un excelent Ghid dada pentru postumani.

În toamna anului 2010, Ion Zubaşcu a prins o formă de zile mari la atelierelationale , o serie de întâlniri interactive cu scriitori, pe care le organiza Răzvan Ţupa la cafeneaua Dalles din Bucureşti. Mi-l amintesc pe Ion Zubaşcu din spectacolele cenaclului “Flacăra“ din adolescenţa mea, când cânta “Te salut, generaţie-n blugi“, “Fost-am omu’ pădurii“, “Când s-o-mpărţit norocu’’” sau magice colinde maramureşene.

toată viaţa am crescut în bătaia vântului, în voia lui Dumnezeu

Read the rest of this page »