Academia Recordurilor Mondiale (World Records Academy) a anunţat săptămâna trecută că a omologat  “Luceafarul” lui Mihai Eminescu drept cel mai lung poem de dragoste , cu 98 de strofe. Pe pagina oficială a instituţiei, alta decât Guinness Book, se precizează că poezia lui Eminescu “poate fi descrisa simplu (ca pentru generaţia You Tube de astăzi) ca o combinaţie între “Pe aripile vântului”, datorită caracterului romantic, “Star Trek”, pentru elementele de science fiction, şi “Love Story”". În baza acestor argumente, cei de la  spun despre “Luceafărul” că poate fi considerat atât un poem romantic, cât şi unul modern, al mileniului trei.

De Mihai Eminescu

Poezii. Poesias

Tomas Gösta Tranströmer n. 15 aprilie 1931, Stockholm este un poet, traducător și psiholog suedez. Este unul din cei mai traduși poeți suedezi, opera sa fiind tradusă în ca. 50 de limbi.În anul 2011 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură cu motivarea „fiindcă prin imaginile sale condensate, diafane, ne oferă un acces proaspăt la realitate”.

Tranströmer s-a născut la Stockholm ca fiu al unui redactor de ziar. După ce a studiat psihologia a lucrat la Institutul de Pshihologie al Universității din Stockholm, iar în anii 1960-1970 a fost psiholog de închisoare sau angajat la o școală de corecție din localitatea Roxtuna, de lângă Linköping. Din 1980 a lucrat ca psiholog la Arbetsmarknadsinstitutet (Institutul de Abilitate Ocupațională).

Deja de la debutul său cu colecția 17 dikter din 1954, Tranströmer a fost considerat un tânăr geniu al poeziei, cu un limbaj caracteristic.

La începutul anilor 1990 Tranströmer a suferit un infarct cerebral care a dus la o paralizie a părții drepte a corpului.

Datorită faptului că este și un pianist talentat, limbajul lui face uneori și referințe la muzică, atât la cea clasică cât și la jazz.

Andre Malraux, nume schimbat din André Berger (n.3 noiembrie 1901, Paris – d.23 noiembrie 1976, Créteil) a fost un scriitor, ziarist și om politic francez. În tinerețe a dus o viață foarte aventuroasă, angajându-se și în agitațiile politice de diferite nuanțe.

În anul 1905 părinții săi divorțează, André Malraux este crescut de mama și bunica lui, care avea un mic comerț în Bondy, cartier periferic al Parisului. Malraux se înscrie la Școala de Limbi orientale și frecventează cercurile artistice ale capitalei, abandonează însă studiile la vârsta de 17 ani și lucrează într-o librărie pentru o editură. Printr-o lectură bogată, își completează cultura, frecventând și cursurile libere de la muzeul Guimet și școala de pe lângă muzeul Louvre. Primele sale cronici literare sau artistice apar începând cu anul 1921, an în care se căsătorește cu Clara Goldschmidt, provenind dintr-o bogată familie germană.

În 1923 pleacă în Indochina, la 23 decembrie 1923 este arestat la Phnom Penh, pentru că încercase să fure un basorelief prețios din ruinile unui templu cambodgian din Banteay Srei din ansamblul Angkor. Este condamnat la trei ani închisoare, și, abia în apel, pedeapsa i se reduce la un an “cu suspendare”, așa că se poate reîntoarce în Franța. În 1925 revine la Saigon și înființează ziarul “L’Indochine”, cu o scurtă durată de apariție. Din nou în Franța, scrie diverse eseuri și, în 1930, primul său roman, “La voie royale”, în care relatează evenimentele la care a luat parte în Indochina. În anii 1926-1927 întreprinde călătorii în Laos și în China, unde participă activ la operațiile grupurilor comuniste.

Începând din anul 1933, devine militant anti-fascist, participă la Războiul civil din Spania de partea forțelor republicane, organizând o escadrilă de aviație pe care o va comanda până în 1937. Totuși, după o participare în 1940 la congresul scriitorilor sovietici de la Moscova, începe să se distanțeze de ideile dogmatice ale comunismului. La izbucnirea celui de-Al doilea război mondial se înrolează într-o formație de blindate în lupta împotriva Germaniei hitleriste. În timpul retragerii este rănit și luat prizonier, reușește însă să evadeze din lagărul de la Sens, pentru a intra organizațiile de rezistență contra ocupanților germani, sub numele de “Colonelul Berger”.

Este arestat de autoritățile germane la Grannat, fiind găsit în prezența unui ofițer englez din serviciile de informație, și interogat în închisoarea din Toulouse. Când forțele germane părăsesc în 1944 orașul, Malraux era deja liber. Comandă brigada “Alsacia-Lorena” și participă la eliberarea teritoriului francez. Intervine în 1945 pentru a împiedica Partidul Comunist Francez să preia sub egida lui totalitatea organizațiilor din Rezistență. În același an se întâlnește cu generalul Charles de Gaulle, al cărui colaborator fidel și prieten va rămâne până la sfârșitul vieții. Începând din anul 1947 deține mai multe posturi în guvern, între 1947 și 1949 ministru al propagandei și informațiilor, ministru de interne, apoi din 1958 până în 1969 ministru de stat și ministru pentru probleme culturale. Malraux a jucat un rol important în crearea mișcării “Rassemblement du Peuple Français” (R.P.F.), platforma politică a generalului de Gaulle. Malraux a fost un partizan al intervenției statului în fenomenele artistice și literare, folosind mijloace bugetare pentru producerea operelor culturale, fapt care a dus la o limitare a spontaneității și originalității în viața culturală a Franței.

De Andre Malraux

Condiţia umană

Muzeul imaginar

Naghib Mahfuz (Naguib Mahfouz, n. 11 decembrie 1911 – d. 30 august 2006) a fost un romancier egiptean, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1988 şi autor al “Trilogiei din Cairo”.

Naghib Mahfuz s-a născut în vechiul cartier Gamaliy din Cairo, oraşul pe care l-a descris atât de des, în familia unui modest funcţionar de stat. Tatăl şi-a numit băiatul după numele medicului care a asistat la naşterea acestuia, Naghib Pasha Mahfuz (1882-1974). După studiul filosofiei la Universitatea din Cairo a lucrat pentru un timp în administraţia acestei universităţi iar în 1939 a devenit funcţionar de stat în Ministerul Cultelor. În timpul preşedinţiei lui Gamal Abdel Nasser, a fost director al Biroului de Supraveghere a Artelor şi al Fundaţiei pentru Cinematografie (1966-1968). În ultima parte a vieţii a activat în funcţia de consilier al Ministerului Culturii. A publicat, într-o carieră de peste 70 de ani, 34 de romane, peste 350 de nuvele şi multe scenarii de film.

În opera sa timpurie, din perioada 1939-1944, Mahfuz s-a străduit, pornind de la preocuparea cu vechiul Egipt, să promoveze afirmarea unei identităţi egiptene. După cel de-al doilea Război Mondial şi după căderea monarhiei în Egipt speranţa într-o eliberare de sub sistemul colonial britanic şi nemulţumirea faţă de antagonismele sociale grave au dus la orientarea autorului spre subiecte contemporane, prezentate în mod realist, cum a fost, de exemplu, în romanul “Străduţa Midaq” din 1947. “Trilogia din Cairo”, ciclul de romane din 1956-57 dedicat unei familii de negustori, îl face cunoscut în întreaga lume arabă.

“Paradisul copiilor” (1959), una din operele sale celebre, a fost interzisă în Egipt sub acuzaţia de blasfemie. Romanul este o parabolă a istoriei universale şi are ca subiect vieţile lui Adam, Moise, Iisus şi Muhammad, problematizând în acelaşi timp relaţia dintre credinţă şi cunoaşterea ştiinţifică. În 1989, după fatwa împotriva lui Salman Rushdie, teologul egiptean Omar Abdul-Rahman regreta faptul că Mahfuz n-a fost pedepsit pentru romanul său, deoarece o asemenea poziţie tranşantă l-ar fi descurajat pe Rushdie să publice “Versetele satanice”. Probabil în urma acestor declaraţii ale şeicului Omar, care azi este condamnat la închisoare pe viaţă în S.U.A., islamiştii au comis în 1994 un atentat împotriva romancierului, care avea pe atunci 82 de ani. Mahfuz a supravieţuit, grav rănit la gât şi nemairevenindu-şi niciodată pe deplin; mâna dreaptă i-a rămas paralizată. Romanul “Paradisul copiilor” a fost publicat în Egipt abia în 2006.

Alte cărţi ale autorului au fost mult timp interzise în ţările arabe, în urma angajamentului său în favoarea tratativelor de pace cu Israelul duse de preşedintele Anwar Sadat la Camp David. Doar odată cu acordarea Premiului Nobel pentru Literatură, în 1988, Mahfuz a fost publicat şi în Orientul Mijlociu, el fiind deocamdată singurul scriitor de limbă arabă onorat cu acest premiu.

Mahfuz a devenit criptic începând cu deceniul al şaselea al secolului al XX-lea, având numai astfel posibilitatea să-şi exprime atitudinea critică faţă de intoleranţa religioasă şi corupţia pe care le descoperise în societatea egipteană, rămânând totuşi un reprezentat al politicii culturale oficiale. În anii ´70, opera i-a fost îmbogăţită de elemente preluate din literatura suprarealistă şi absurdă. După atentatul din 1994, vocea literară a lui Mahfuz a amuţit.

În iulie 2006 starea sănătăţii i s-a agravat în urma unei căderi. A murit în ziua de 30 august 2006, în timpul tratamentului leziunilor sale într-un spital din Cairo, din cauza unui atac de cord. Pe data de 31 august 2006 a fost înmormântat la moscheea Al Rashdan din Nasr City, un cartier al oraşului Cairo, cu onoruri militare.

De Naghib Mahfuz

Băieţii de pe strada noastră

O mie şi una de nopţi şi zile

Inegalabilul Antoine de Saint-Exupéry a fost şi pilot, nu numai scriitor. Misterul morţii sale rămâne nedesluşit nici după descoperirea avionului său din Marea Mediteraniană, şi a brăţării pe care o purta mereu la mână cu numele său şi a soţiei. La 31 iulie 1944, când s-a înregistrat ultimul său zbor, Franţa era o ţară ocupată. Divizată în două. Pe deoparte guvernul de la Vichy (pronazist) şi pe de altă parte a lui Charles de Gaulle. Armata celui din urmă era denumită a Franţei libere. De acolo făcea parte şi pilotul scriitor. Chiar dacă era certat mai mereu de superiori, chiar bănuit de colaboraţionism cu adversarii, a primit aviz de zbor. În ziua menţionată a plecat din Corsica şi nu s-a mai întors. După 4 ore de la decolare, avionul, care nu mai avea carburant, nu s-a întors pe aerodrom. A aterizat aviatorul undeva pentru a dispărea în anonimat sau s-a sinucis? Puţin probabil, deoarece scria în opera sa că sinuciderea este un lux, iar principalul în viaţă este responsabilitatea faţă de omenire. Accidentul nu este exclus, deşi condiţiile meteo erau favorabile, iar Saint-Exupery – un pilot bun. Nici bucăţile de aluminiu ale unui avion Lightning P-38 şi nici brăţara pe care era gravat numele aviatorului, prinse în 1998 în năvodul unei şalupe nu departe de Marseille, nu au dezlegat misterul: cercetările efectuate într-o rază de 100 km2 nu s-au soldat cu vreun rezultat. Unii susţin că a murit din cauza lipsei combustibilului de la avion, alţii că s-ar fi sinucis. Multe decenii au existat cele două ipoteze.  Enigma se menţine. S-a sinucis sau a fost o victimă a aviaţiei. Martorii satului din Corsica au povestit că ar fi invitat câteva fete să înoate cu el pentru că probabil va fi ultima oară. Era decimat de acuzele de colaboraţionism, el care era un mare patriot.

Din 2004, Luc Vanrell şi Jacques Pradel au încercat să afle răspunsul.

Ancheta celor doi francezi face obiectul unei cărţi proaspete, Saint-Exupéry, l’ultime secret (Editions du Rocher), din care Le Figaro Magazine publică extrase. Această carte eveniment, care conţine şi declaraţiile lui Horst Rippert, susţine că face definitiv lumină în privinţa dispariţiei tragice şi misterioase a scriitorului.

La fel ca şi personajul său Micul Prinţ, o fi plecat spre planeta sa?

Antoine de Saint Exupery – Micul prinţ. Ediţie pop-up

Avangarda îşi are originea în Dadaismul inventat de Tristan Tzara, un poet evreu din Moineşti, plecat în 1915 în Elveţia. La Zurich, nu dintr-un plictis al istoriei, ci din spirit de frondă faţă de dezastrul războiului, tânărul adună camarazi în Club Voltaire.

O excelentă galerie virtuală a personalităţilor româneşti făcută de străini.

El scrie manifestul mişcării. Înainte de a pleca din ţară, publică la “Simbolul”. Numele lui de botez era Samuel Rosenstock.

Club Voltaire, fondat de Hugo Ball, Marcel Iancu şi Tristan Tzara, a fost recent ţinta unui scandal politic.

Pe 30 septembrie 2008, locuitorii oraşului Zurich au trebuit să decidă prin vot soarta clubului Cabarte Voltaire, locul de naştere al Dadaismului. Agenţiei Leo Burnett i-a revenit sarcina să realizeze o campanie pentru determinarea locuitorilor să voteze pro Dadaism şi pro Cabaret Voltaire. Toată această luptă se ducea împotriva Partidului Conservator, care a avut ideea de a organiza un astfel de referendum.  Catalizatorul luării deciziei de a organiza un referendum a fost castingul neobişnuit pe care Maggie Tappert (cunoscută ca fiind un “sex therapist”) a vrut să-l organizeze la Cabaret Voltaire. Maggie Tappert vroia să găsească, prin intermediul acestui casting, câţiva “sex servant” pentru clienţii săi.  De aici a pornit un întreg scandal, care s-a finalizat prin organizarea acestui referendum. Partidul conservator vroia să se oprească finanţarea, de aproximativ 300.000 euro/an, a cabaretului Voltaire.

În final, peste 65% dintre alegători au spus “da” în favoarea mişcării Dada şi a continuării finanţării locului de naştere a acesteia.

Românii se jenează să-şi asume una dintre cele mai radicale mişcări artistice din lume. Fără intuiţia şi fermitatea evreului de origine română, această mişcare n-ar fi existat. Guvernul cheltuie anual milioane de euro pe tot felul de festivaluri fără ecou internaţional. A aduce Dadaismul acasă e nu numai un mic gest recuperatoriu, dar şi o acţiune de PR de mare clasă. dar cine să o facă?

In the early decades of the twentieth century, the art world was taken by storm by the fearless experimentalism of several Jewish artists from Romania: Tristan Tzara (1895-1962), Victor Brauner (1903-1966), Marcel Janco (1895-1984), and M. H. Maxy (1895-1971). They and the older Romanian artist Arthur Segal (1875-1944) were present at the birth of an influential avant-garde movement. The younger artists Jules Perahim (1914-2008) and Paul Păun (1915-1994), inspired by their predecessors, were at the forefront of Surrealism.

Andrei Codrescu a scris un excelent Ghid dada pentru postumani.

În toamna anului 2010, Ion Zubaşcu a prins o formă de zile mari la atelierelationale , o serie de întâlniri interactive cu scriitori, pe care le organiza Răzvan Ţupa la cafeneaua Dalles din Bucureşti. Mi-l amintesc pe Ion Zubaşcu din spectacolele cenaclului “Flacăra“ din adolescenţa mea, când cânta “Te salut, generaţie-n blugi“, “Fost-am omu’ pădurii“, “Când s-o-mpărţit norocu’’” sau magice colinde maramureşene.

toată viaţa am crescut în bătaia vântului, în voia lui Dumnezeu

Read the rest of this page »

Andre Gide a fost un personaj extrem de controversat în epoca sa, mai ales datorită orientărilor sale homosexuale, neacceptate în epocă. Născut în 1869, la Paris, a avut o viaţă lungă, plină de peripeţii. A trăit peste 80 de ani. Intrat de tânăr în cercul lui Mallarmé, a pledat mereu pentru cunoaşterea de sine şi sinceritate, iar această credinţă a fost îmbogăţită de umanismul său şi de apelul continuu la toleranţă pe care l-a susţinut prin intermediul întregii sale opere. Deşi a fost o figură literară nu lipsită de controverse în plan biografic, Gide a fost considerat un spirit revoluţionar, care a sprijinit deschis calea libertăţii individuale şi a sfidat principiile moralităţii înguste, mic burgheze. Căsătorindu-se de tânăr cu Madeleine Rondeaux pentru a salva aparenţele, pleacă în anul punerii pirostriilor în Algeria unde se va întâlni cu Oscar Wilde, un alt homosexual alungat din Regatul britanic. A scris Paludes, o critică a societăţii pariziene.

Poemul în proză Roadele pământului (1897) reflectă eliberarea sa din angoasele păcatului şi acceptarea propriilor impulsuri, indiferent cât de neconvenţionale ar fi fost acestea.

Dacă anii tinereţii sale i-au fost marcaţi de crize emoţionale şi de identitate, după vizita în Africa s-a echilibrat. Totuşi, carea sa de debut a stârnit un scandal imens, datorită condamnării ipocriziei catolicismului şi a colonialismului. Potrivit criticilor săi, la început a avut simpatii comuniste, dar de care s-a lecuit după instaurarea dictaturii sovietelor. Homosexualitatea şi comunismul, două ipostaze care nu se întrepătrund, l-au preocupat în anii tinereţii şi le-a împărtăşit cu prietenii săi.

În 1936 a călătorit în fosta Uniune Sovietică, unde a avut o primire călduroasă: paradă militară, trenuri fastuoase, o mulţime entuziastă, Stalin oferindu-i chiar dormitorul său. oficialii roşii nu au obţinut ce au dorit. Reîntors a scris:  “Revenirea din URSS”, o critică acidă a sistemului dictatorial.

Cu Prométhée mal enchaîné (1899) (Prometeu rău înlănţuit), Gide se întoarce la stilul său satiric din Călătoria lui Urien şi Mlaştini, care constituie ultima încercare de a descoperi valorile individuale. Operele scrise în această perioadă fac parte din zona cea mai bogată în sensuri a creaţiei sale. L’Immoraliste (1902) (Imoralistul), La Porte étroite (1909)(Poarta îngustă) şi La Symphonie pastorale (1919) (Simfonia pastorală) reflectă încercarea lui Gide de obţine armonia în familia sa şi de studiere a relaţiilor interumane. Ele marchează şi un pas semnificativ în privinţa interesului pentru problemtica psihologică. Imoralistul şi Poarta îngustă au fost scrise sub forma unor proze, cărora Gide le dă numele de “récit” adică în aparenţă povestiri de o simplitate studiată dar foarte ironice în care un narator la persoana întâi revelează ambiguităţile morale înnăscute ale vieţii cu ajutorul unor amintiri. În aceste opera Gide realizează nişte capodopere ale construcţiei clasice şi foloseşte un stil pur, foarte simplu. În viaţa sa în această perioadă Gide trece printr-o perioadă de angoasă şi de adânci suferinţe sufleteşti.

Deşi dragostea pentru Madeleine i-a oferit ceea ce el numea “orientarea sa mistică”, s-a descoperit a fi incapabil de a avea o relaţie apropiată şi permanentă cu aceasta, de a-şi reconcilia dragostea cu setea lui permanentă de libertate şi cu pornirile sale interioare sau cu dorinţa sa de experienţe noi. Pivinţele Vaticanului marchează tranziţia la a doua fază a carierei lui Gide. El a numit acest text o şotie, prin care desemna o operă satirică ale cărei personaje cam nebunatice sunt tratate în maniera unei farse în interiorul unei structuri narrative absolute neconvenţionale. Aceasta a fost de altfel prima sa operă cu caracter anticlerical.

În 1938 soţia lui Gide, Madeleine, a murit. După o lungă perioadă de separare, boala ei îi reduce împreună. Pentru scriitor ea fost marea sa dragoste. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Gide a început să aprecieze valorile tradiţionale şi să aprecieze trecutul. Din 1942 şi până la sfârşitul războiului Gide va locui în Africa. Aici scrie piesa de teatru Tezeu, a cărei intrigă simbolizează chiar această întoarcere a lui Gide către trecut, căci Tezeu se poate reîntoarce la Ariadna doar pentru că este agăţat de firul subţire al tradiţiei. În iunie 1947 Gide a obţinut primul său titlu onorific, cel de doctor în litere la Universitatea din Oxford. În acelaşi an, în luna noiembrie, i se acordă Premiul Nobel pentru literatură. În 1950 va publica ultimul volum din Jurnal, o înregistrare a vieţii sale din 1889 şi până la vârsta de 80 de ani. Jurnalul acesta, cu peste un million de cuvinte este o naraţiune în care a înregistrat experienţe, impresii şi crize morale, pe o perioadă care depăşeşte 60 de ani şi constituie un document de o bogăţie sufletească extraordinară. După publicarea sa Gide a renunţat complet la scris.

Cărţile sale din magazin:

Jurnal (4 volume)

Amintiri de la Curtea cu Juri

Fructele pământului

Lucrarea lui Dimitrie Cantemir, Cartea ştiinţei muzicii şi a tradiţiilor muzicale sefarde şi armene, publicată în 1710, la Istanbul, a inspirat creaţia artistului catalan Jordi Savall, care pe albumul său Orient-Occident, a inclus câteva piese compuse de domnitorul moldovean.

Jordi Savall, supranumit Regele muzicii vechi, şi-a propus cu acest proiect să readucă în atenţia publicului ideile de toleranţă şi diversitate care existau în Imperiul Otoman în secolul al XVII-lea. Compozitorul catalan spune că interesul faţă de muzica lui Cantemir i-a fost stârnită încă de la primele audiţii din 1989.

Alex. Ştefănescu

Petre Ţuţea (născut la 6 octombrie 1901 în comuna Boteni din judeţul Argeş, în familia unui preot ortodox) a făcut parte, în perioada dintre cele două războaie mondiale, din elita intelectuală a ţării. Studiase Dreptul la Cluj, se iniţiase în istoria formelor de guvernământ la Universitatea “Humbold” din Berlin şi devorase pe cont propriu mii de cărţi, ajungând încă înainte de a împlini treizeci de ani un erudit. Gânditor original, considerat un “geniu al oralităţii”, naţionalist fervent, deopotrivă sincer şi declamativ, prieten al lui Nae Ionescu şi al celor formaţi la şcoala lui – Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica ş. a. -, s-a bucurat de recunoaşterea contemporanilor. În
timpul lui Ion Antonescu a fost director în Ministerul Economiei. După instaurarea regimului comunist a căzut în dizgraţie şi a avut de suferit represalii drastice, fiind anchetat, bătut şi întemniţat. În cursul a 13 ani de detenţie (1948-1953 şi 1956-1964) a trecut prin penitenciare din Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari şi Aiud, cunoscute ca locuri de exterminare a deţinuţilor politici.
A reuşit să supravieţuiască şi, mai mult decât atât, să continue să vorbească celor din jur, deţinuţi şi gardieni, despre credinţa sa în destinul poporului român şi în valorile creştinismului. O frază rostită de el în închisoare a rămas celebră: “Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!”

Eliberat în 1964, a dus o viaţă de proscris. Locuia într-o garsonieră modestă de la ultimul etaj al unui bloc de lângă Cişmigiu (str. Episcop Ambrozie nr. 2-4, etaj VIII, apart. 49, sector 1, Bucureşti) şi, neavând dreptul să publice, trăia aproape exclusiv dintr-un ajutor bănesc dat de Uniunea Scriitorilor. (“Îl găseam aproape zilnic – îşi va aminti peste ani Horia Stanca – la restaurantul-cantină al Uniunii, unde el lua masa şi unde ne procuram amândoi alimente pentru acasă
de la bufetul restaurantului. Îl vedeam, înalt, spătos, mai subţirit, stând frumos la coadă între colegi tineri şi foarte tineri, nici unul deajuns de politicos să-i cedeze rândul. Majoritatea acestora n-avea idee cine era…”).

După 1989, a fost redescoperit de societatea românească, datorită zelului unor studenţi (Marian Munteanu, Radu Preda ş.a.) care au văzut în el un mentor şi un vizionar şi i-au consemnat cu evlavie enunţurile apodictice. Atrase de excentricitatea personajului şi de poziţia lui anticomunistă tranşantă, presa scrisă şi televiziunea au dat amploare redescoperirii. În unele zile Petre Ţuţea era vizitat şi de câte opt-zece ziarişti, care îi solicitau declaraţii sau
interviuri. Situaţia lui materială a rămas însă la fel de precară. Într-o scrisoare adresată lui Emil Cioran în 1990, există un post-scriptum edificator:
“Am o dorinţă, să cumperi garsoniera mea, fiindcă nu vreau să mor chiriaş:
poate să-ţi servească vreodată la venirea ta în Bucureşti, împreună cu doamna.
Este în centrul Bucureştiului, lângă Cişmigiu. Într-o proprietate a lui Emil
Cioran nu mă simt chiriaş.”

A murit în dimineaţa zilei de 3 decembrie 1991 şi a fost înmormântat, aşa cum şi-a dorit, în satul lui natal, Boteni, unde trupul neînsufleţit i-a fost dus cu un car tras de boi.

Există scrieri de-ale lui Petre Ţuţea încă netipărite, aşa cum există scrieri de-ale lui păstrate şi azi (sau poate pierdute fără urmă) în arhivele fostei Securităţi.

Identificarea şi publicarea lor constituie o imperioasă datorie morală şi culturală. Ne îngăduim însă să afirmăm încă de pe acum că tipărirea lor nu va însemna o revelaţie. Adevărata revelaţie a fost însăşi existenţa filosofului, care a îmbogăţit – printr-un fenomen spiritual asemănător cu luminiscenţa – zeci de alte existenţe. (fragment preluat de pe Cititor de proză)

Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani- d. 19 octombrie 1961, București) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este considerat unul dintre cei mai importanți prozatori români din prima jumătate a secolului XX. Opera sa se poate grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de aur sau Divanul persian, precum și o ultimă fază care corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.

Părinții lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu din Oltenia și Profira Ursache, fată de răzeși. Urmează gimnaziul “Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni. În timp ce studia la gimnaziu, în 1897, intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o monografie asupra lui Ștefan cel Mare, renunțând, însă, din lipsă de izvoare istorice. Urmează apoi cursurile Liceului Național din Iași, iar la București studiază dreptul. Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897. În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața nouă alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnând cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz.

Se stabilește la București, în 1904, se căsătorește, și va avea unsprezece copii. În același an are loc debutul editorial cu patru volume deodată – Povestiri, Dureri înăbușite, Crâșma lui Moș Precu, Șoimii – în care Sadoveanu manifestă predilecție deosebită pentru istorie. Nicolae Iorga va numi anul 1904 „anul Sadoveanu”.

În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași. În acest an publică volumele Povestiri de seară (la Editura Minerva), Genoveva de Brabant, broșura Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ ș.a. Colaborează la revista Sămănătorul, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iași, Viața Românească. În anul 1919 editează, împreună cu Tudor Arghezi, la Iași, revista Însemnări literare. În decembrie, revista își anunță încetarea apariției: Viața românească își pornește iar munca pentru cultură și folos. Noi, cei de la Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre mijloace. În editura revistei ieșene publică volumul de nuvele Umbre și broșura În amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul, volumul Priveghiuri. Devine membru al Academiei Române în 1921.

În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin.

În 1928 publica povestirea Hanul Ancuței, aparținând perioadei de maturitate a scriitorului, fiind un volum de 9 povestiri, o imbinatie ideala a genului epic și liric.

În anul 1936 Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa scot, începând cu luna ianuarie, revista lunară Însemnări ieșene. La moartea lui Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu va evoca cu cuvinte elogioase personalitatea criticului de la revista Viața românească.

După anul 1947, scrisul său virează spre ideologia noului regim comunist, publicând opere afiliate curentului sovietic al realismului socialist, celebre fiind romanul Mitrea Cocor sau cartea de reportaje din URSS Lumina vine de la Răsărit. Ca recompensă pentru această orientare, devine președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcția politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul regimului comunist și se bucură de toate privilegiile ce decurgeau din aceasta.

În anul 1948 publică romanul Păuna Mică, iar un an mai târziu în 1949, Mihail Sadoveanu este ales președinte al Uniunii scriitorilor. Câțiva ani mai târziu, în 1952 publică romanul istoric Nicoară Potcoavă, capodoperă a genului. În 1954 publică volumul Aventură în lunca Dunării.

În anul 1955, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste. Mihail Sadoveanu a primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961.

Mihail Sadoveanu se stinge din viață la data de 19 octombrie 1961, fiind înmormântat alături de Eminescu și Caragiale.

Opera. Selectie

Floare ofilită, nuvele (1905)

Bordeenii, roman, (1912)

Neamul Șoimăreștilor, roman (1915)

Hanul Ancuței (1928)

Împărăția apelor (1928)

Frații Jderi, vol. I, Ucenicia lui Ionuț, (1935)

vol. II, Izvorul Alb, (1936)

vol. III, Oamenii Măriei Sale, (1942)

Nicoară Potcoavă,  (1952)