BOOKiseala – Magazin de cărţi 17 Mai 2012

Costi Rogozanu Un comentariu precum cel făcut pentru televiziunea Mix2TV din Braşov arată o credinţă nestrămutată în circ a domnului Liiceanu. “Eu am fost de acord cu Băsescu  când a condamnat în 2006 comunismul. M-am recunoscut în gestul lui. Atunci Băsescu a devenit preşedintele meu, nu eu am devenit intelectualul lui. Însă când acelaşi om care condamnă comunismul vine şi spune la o emisiune că dacă Ceauşescu ar fi condus România doar 10 ani ar fi fost un preşedinte mare, atunci  mă îndepărtez de el, pentru că asta înseamnă că nu ştie ce a condamnat”

Pe de o parte, este o dovadă de infinit dispreţ pentru intelligenţa noastră să spui că ţi s-a părut o condamnare a comunismului ce au făcut Băsescu and Tismăneanu. Nu, a fost o reconfirmare a unor teme electorale. A fost găsirea motivului perfect pentru dedicare totală puterii.

De cealaltă parte, mi se pare un act de dogmatism să nu acceapţi un paradox banal, formulat de Băsescu după mulţi istorici şi comentatori, acela că  prima parte a domniei lui Ceauşescu concurează serios cu alte momente, puţine, de bunăstare simţite de popor în ultimul veac.

Dar aşa se fabrică un circ al ideilor. Cînd e să-ţi explici o atitudine din trecut, exagerezi un motiv: “a condamnat comunismul, deci era de-al nostru”. Cînd e să explici de ce te dezici de preşedintele tău: “n-a condamnat pe bune comunismul. ne trebuie unul să-l condamne şi mai abititr”. Dacă nu e circ, e pur şi simplu fanatism.

Nu prea cred însă că avem de-a face cu o dezicere fermă de Băsescu. Încă. Liiceanu nu e la primul pas de acest gen în care îi lasă în offside pe prietenii de la GDS, aproape toţi înfipţi deja în grila de răsplată din parrtea puterii: funcţii în partid, în aparat, în administraţie etc. Liiceanu rămîne “independentul”. Iar ceilalţi îl urăsc în secret acum pentru că locul lor căldicel nu mai e căldicel cînd filozoful le reaminteşte că lucrează în domeniul privat. Mie, din acest punct de vedere, omul îmi place. Comentariu preluat de pe Voxpublica

Românul din Hoţia la români - cartea lui Marius Ghilezan - este cel de toate zilele, atât de hoţ, încât ar fura şi pe datorie. Cu această convingere pare că autorul radiografiază şi deconspiră genetica hoţiei aşezate pe harta lumii ca o săgeată cu vârful înfipt în inima României. Hoţia e una cu supravieţuirea, cu moştenirea, e constituţională. Românul fură fără conştiinţă sau instinctiv, intuitiv, din şmecherie, din lene, din obrăznicie, din disperare, din eroism, fură că nu are ce face, că nu are cu ce altceva să se laude sau fură, pur şi simplu, din plăcere. Se delectează. Îşi tot caută ocupaţie şi nu găseşte.

Cartea lui Ghilezan este Adevărul spus cu voce tare. Nu e ficţiune, ci diagnostic corect, corelat cu nevoia urgentă a unei operaţii legislative şi spirituale, în regim de urgenţă, a societăţii româneşti. Autorul nu situează adevărul la mijloc, ca în cunoscutul proverb anti-justiţie, deja parte a tradiţei noastre schizoidale de multe ori; el proliferează răspunsul tranşant, decisiv. Ghilezan înţelege mecanismele cangrenate ale unui sistem social praf şi pulbere de la început şi are curajul de a ieşi public o teză socială serioasă, de care cei mai mulţi se feresc afişând nobleţe.

Dacă această carte ar fi tradusă şi promovată, Marius Ghilezan ar deveni singurul milionar român care învinge la propriu hoţia. O merită, mai ales ca scriitor.

Adrian Păunescu “De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!”.

(31 octombrie 2010, pe patul de spital de la Floreasca)

Alexandru Petria Talentul nu se confundă cu caracterul, ca şi inteligenţa cu perversitatea. M-am săturat ca, în numele recunoaşterii talentului, să înghit pe nemestecate peroraţiile unor oameni care au ajuns să concureze în aptitudini cocotele sau să tac din respect pentru realizările lor profesionale. Inteligenţa lor dublată de talent şi înmiită de perversitate a ajuns să învenineze atmosfera intelectuală, aproape ca în anii ’90.

M-am săturat să-i văd pe cei care scriau despre „încremenirea în proiect”, şi aprobau formularea, încremeniţi chiar ei, şi să tac. M-am săturat de fiţele lor, de autosuficienţa cu care îi scuipă doctoral în cap pe cei care nu le cântă în strună.

M-am săturat de intelectualii care n-au potenţa să-şi recunoască greşelile evidente şi care nu conştientizează că aproape au compromis societatea civilă prin slugărnicie.

M-am săturat să asist la marginalizarea disidenţilor epocii comuniste, la condamnarea de operetă a comunismului. Câţi dizidenţi se mai află lângă ei, moşitorii memorabilei „încremeniri în proiect”? Nici unul. Pe când aceştia se întrec în conferinţe şi alte manifestări bugetofage, al căror singur rezultat este bătutul apei în piuă, un om care dezgroapă efectiv victimele Securităţii, mă refer la Marius Oprea, este împins pe o linie moartă.

M-am săturat de dictatura opiniilor pe care aceste personaje ar vrea-o, de parcă ar fi proprietarii adevărului absolut.

M-am săturat de oamenii ale căror principii s-au fixat doar în volanurile Mercedes-urilor şi în sinecuri.

Nu m-am săturat de Paul Goma, Doina Cornea, Radu Filipescu, Vasile Paraschiv şi Dorin Tudoran. De Majestatea Sa, Regele Mihai. Ei au rămas constanţi în verticalitate.

Dacă în anii ’90 eram sătul de Vadim Tudor, de Păunescu, de Eugen Barbu, de Popescu- Dumnezeu, lingăii lui Ceauşescu, acum sunt sătul de Gabriel Liiceanu & company, aspiratoarele de scame ale lui Băsescu. Venirea recentă în România a Hertei Müller a pus magistral reflectoarele pe rahatul de pe prăjitură.

Marius Ghilezan

Bunica mea a cerut să fie servită

în greaua trecere a vămilor cereşti

cu un portret sub rever

al unui domn,

plin de mister.

Prost educat şi lipsit de înţelegere,

am crezut, la vârsta minciunilor de alţii mestecate,

că domnul nu e decât un amant

pe care eu, juvete,  aruncat în joc,

n-am voie să-l mărturisesc.

Urcat în pod, după comuniunea sa din groapă

-dragoste, pe veci aşezată-

am descoperit figura celui ales

în pagini de sepia

era Regele meu.

Pentru ca despotului să nu i se pronunţe numele

i se spunea simplu Licuriciul

avea palat păzit de grauri

ciorile-i duceau trena

de la genunchiul broaştei în paturi din harem

corbii nu-i ciuguleau ochii

pupau doar pulpana şi lăudau Mărita administraţie

pădureaţă.

La drumul mare, lotrii zeciuiau ca trântorii stupii

în staul, guzganii dictau dreptul de a fi vită

din foişor, unde nu mirosea balega

apărători vegheau tecile de brusturi

ca nu care cumva din ostilitate

– şi prea multă libertate-

să rânjească la parada lohiilor de pradă.

De foame şi de viaţă grea

viermuiau dobitoace printre grăunţe

şi blana şi-o dădeau pe biruri

şacalii – în pături conducătoare –

organizau zapcimea întâiului sus pus.

Muştele aveau imperiul lor

şi fustele muşcau pământul

sub apăsătoarea Sa luminăţie.

O seamă de condori

vegheau ca strălucirea să nu clipească

roiuri de miere să curgă-n veselie

cămărilor să nu le scadă gravitaţia

prea binelui să-i crească imponderabilitatea

nu cumva  felinele de companie

să-şi piardă puterea de seducţie

şi pofta de carne.

Vladimir Tismăneanu În 1980, poetul Viorel Padina a scris un text incendiar, de o mare intensitate etică şi analitică. Este vorba de Apelul către Europa, confiscat de Securitate în urma unor delaţiuni comise de persoane apropiate de scriitor, inspăimântate de riscul culpabilităţii prin „omisiune de denunţ”. 

Read the rest of this page »

Doru Braia Nu numai în cărţi se spune că obişnuinţa ar fi a doua natură. A omului. La celelalte vieţuitoare s-ar numi dresaj şi le-ar induce acestora „schemele” de comportament pe placul stăpânilor sau le-ar determina dependenţa deplină de cel sau aceia care le vântură pe la nas (pardon, bot) „zăhărelul” ce devine din zi în zi tot mai puţin, până când „fac frumos” doar în virtutea speranţei. Diferenţa dintre om şi dobitoace este, astfel, aproape insesizabilă şi doar posibilitatea de a se articula sau nu verbal trasează definitoriu poziţia fiecăruia în acelaşi regn.

La noi, la români, obişnuinţele sunt destul de lipsite de diversitate şi nu este deloc dificil a identifica − diagnostica − reacţiile plenare la oricare dintre comenzile sau tentaţiile transmise „de sus” (de la… Stăpânire), întru realizarea a ceea ce, semidoct (dar şi pervers!), s-a denumit pace socială. Efervescenţa evolutivă lipseşte cu desăvârşire şi orice mică învolburare se tranformă rapid într-o stare lâncedă, precum apa din sticla uitată undeva, după frigider.

Cea mai gravă dintre cauze este, evident, obişnuinţa cu răul. Indiferent de poziţia pe scala socială, oamenii nici nu mai bagă de seamă ce îi trage permanent înapoi şi cui i-ar reveni răspunderea pentru aberaţiile botezate pompos „decizii politice”, „hotărâri guvernamentale”, „viziuni doctrinare” sau „acorduri şi tratate”, cam prea obscur formulate.

Cei avuţi (mă rog, există deja şi nu-i mai întreabă nimeni cum s-au înavuţit!) acceptă indolent până şi defectuoasa execuţie a construcţiilor pe care şi le-au dorit cât mai somptuoase (kitsch-ul y compris); parcurg, încântaţi de-a dreptul, şoselele şi bulevardele ce le transformă limuzinele luxoase în nişte hârburi agasant scârţâitoare, după doar câteva mii de kilometri şi zeci de mii de gropi; acceptă impasibili păgubosul hăţiş legislativ (Doamne, câţi tâmpiţi îşi dau aere de legislatori!), cu gândul doar la „tunul” ce-l vor da la prima cotitură; inerţia instituţiilor şi lenea obraznică a funcţionarilor nu-i afectează câtuşi de puţin, pentru că ştiu cum „datul din urechi” devine la noi instantaneu valută forte; inspiră cu naturaleţe noxele emanate vârtos tocmai de capacităţile economice pe care doar ce le-au achiziţionat (ştiu ei − dar şi noi! − cum), otrăvindu-şi simultan şi odraslele etc. Nimic nu-i deranjează − s-au obişnuit − şi nici măcar scurgerea implacabilă a timpului nu-i impacientează. Se cred, din obişnuinţă, nemuritori…

Pages: 1 2 3

Bedros Horasangian Hertha Müller  este o scriitoare germană care a luat Premiul Nobel. Întâmplarea vieţii ei – nu a fost o opţiune anume, precum limba în care scriem sau pe cine iubim – a fost faptul că s-a născut în România. Acest detaliu i-a călăuzit destinul. Apoi totul a venit de la sine. Şi deportarea celor apropiaţi şi a conaţionalilor ei ( subiect practic necunoscut marelui public român, care ştie doar ce au făcut fasciştii nemţi, nu şi suferinţele îndurate după război de sute de mii de civili etnici germani nevinovaţi) copilăria ei din Banat (n.1952, Nichiţdorf) în anii dogmatismului stalinist, şcoala, anii plini de privaţiuni într-un univers familial minoritar, într-o Românie în plin proces de instaurarea a puterii populare. Acei ani ai lui G.G.Dej ( Ana, Luca şI cu Dej/bagă spaima în burghezi), în care o copilă se formează şi vede lumea cu proprii ei ochi. Deportările din Bărăgan, viaţa de zi cu zi, lipsuri, teroare, frică, foame, suspiciuni, apoi sudiile unversitare, copilul devine adolescent, vin alte gînduri, lecturi, emoţii şi sentimente. Eşti şi nu eşti singur. Tu şi ceilalţi. Cine e bun şi cine e cel rău? Descoperi asta pe propria piele. A fi exclus şi aruncat, centrifugat pe orbite marginale, asumarea ratării, dar şi revolta internă. Hertha Müller  declară în dialogul cu scriitorul – etichetarea, pe zi ce trece mai apăsată şi asumată, îi aparţine – Gabriel Liiceanu de la Ateneul Român că ea nu a vrut să devină scriitoare! A vrut să ducă o viaţă normală, într-o lume anormală. S-a simţit injosită şi umilită de tot ce i s-a întâmplat. De la şicanările securităţii – în anii în care nu era de joacă cu organele şi orice anchetă se lăsa, dacă nu cu cafteală sau arestări, măcar cu ceva ameninţări…- pînă la aroganţa funcţionarului public. Că era vânzător de Alimentară sau funcţionar cinovnic de Primărie din cine ştie ce comună. Toate aceste mizerii s-au adunat într-o absolventă de filologie care nu a apucat să predea la vreo catedră universitară sau liceu de prestigiu, ci a ajuns să lucreze într-o mizeră fabrică, Tehnometal, din Timişoara. Mai ţinem minte cum era şi cu repartiţiile? Şi cu criteriile de repartizare? Uităm repede. Şi cam mult.

Pages: 1 2 3 4

Liviu G. Stan

Pentru unii oameni, ura e un nutriment vital. Respiră, mănâncă şi defechează ură. Fiind un sentiment extrem de dinamic, deci funcţionând pe bază de negaţii, interpretări turate la grad de psihoză şi “descinderi” epistemologice cu piciorul în uşă, ura îi lasă celui care urăşte impresia că orice “subiect” pasibil de verticalitate în gândire şi simţire este, fără dubii, un impostor. Mai mult, că simţirea şi gândirea sunt doar nişte “chestii” gonflate, nişte manierisme duminicale bune doar de “vomat” pe masă în timpul unei conversaţii cu pretenţii elitiste. Dacă mai adăugăm urii şi o plăcuţă de înregistrare ideologică, de exemplu una stângistă, atunci amestecul care va rezulta va fi unul de-a dreptul letal: un cocktail de idiosincrazii psihologizante, de adolescentisme sorbonarde şi frustări păgâne ce întunecă raţiunea şi schilodesc sufletul. Un exponent fertil şi consecvent al acestui cocktail pare a fi d-ul Dan Ungureanu. Cu Lenin cântându-i din bandură pe un umăr şi cu Stalin jucându-i biliard pe celălalt umăr (cunoaşte exact d-ul Ungureanu în ce context se manifesta patima pentru biliard a lui mister Visarionovici), d-ul Dan Ungureanu, cocoţat pe puntea unei combine lingvistice marca KrAZ, falnic precum o rafinărie sub soarele moscovit şi revoltat ca un cireşar păcălit la barbut, treieră de zor ura de pe ogorul revistei Cultura (fostă publicaţie culturală de prestigiu, actuală gradiniţă de stânga).

Ca stângist, d-ul Dan Ungureanu, respectând o tradiţie atent supravegheată, ştie una şi bună, şi o exemplifică cu nobila spumă a turbării: unica raţiune pentru care Dumnezeu trebuie să existe este aceea de-a fi doar un birou de plasare a forţei de muncă. Ca intelectual, d-ul Dan Ungureanu, minuţios în instincte şi minimalist în preferinţe, nu face rabat de la nici o formă de linşaj dialectic ce ar trebui să ni-l prezinte în lumina unui atlet al urii. Evident, unul pictat în culorile de peruş bălţat ale marxismului bibliografic. D-ul Dan Ungureanu urăşte cu o viteză ce-ţi taie respiraţia şi în faţa căreia nu poţi opune decât dorinţa de-a nu schimba vreodată rolurile cu domnia sa. Ori de câte ori izbucneşte din tufiş pentru a-şi cinsti cititorii cu un atac aşa-zis demisficator, d-ul Dan Ungureanu îşi alege victimele cu grijă. Dacă vreţi să aduceţi cumva în discuţie criminalitatea bolşevismului, atunci, la răscruce de vânturi, vă va ieşi, probabil, în cale d-ul Dan Ungureanu, care, fluturând deasupra capului plăpumioara scămoşată a proletariatului, vă va explica, probabil, răbdător şi „ca băieţii”, cu patosul inepuizabil şi decontextualizat al perversităţii, că tot sângele vărsat sub Cortina de Fier nu a fost altceva decât efectul unei lipse de inspiraţie a „tavarăşilor”.

În fine, ultima victimă de pe lista neagră a d-ului Dan Ungureanu este Corneliu Coposu. Într-un articolaş scris cu voluptatea vomitivă a mercenariatului cultural, publicat pe blogul revistei „Cultura”, d-ul Dan Ungureanu încinge o sesiune de „demascare” a lui Corneliu Coposu, făcându-l pe fostul lider ţărănist albie de porci în mârlănescul stil al execuţiilor scânteiste. Iată o mostră din capodopera d-ului Dan Ungureanu: „În 1945, Corneliu Coposu nu era bătrînul distins din 1990. Era un tînăr mardeiaş de un metru 90 şi 130 kilograme. La treizeci de ani n-avea decît două cefe şi două guşi şi era fost campion de haltere (…) Să-l lăsăm pe Coposu să se întoarcă acolo unde s-a dus şi partidul ţărănesc, creştin şi democrat: în nimic”. Fără a face prea multe referiri la metodele „analitice” şi „istoriografice”, oleacă nedocumentate, pe care d-ul Dan Ungureanu îşi bazează tentativa de „headshot”, şi cu regretul de rigoare pentru valenţele intelectuale pe care le emană şi care nu sunt de trecut cu vederea, am o singură remarcă de făcut la adresa domniei sale: d-ul Dan Ungureanu, cu toate volutele politiologice ce-i ornamentează perspectivele, îmi pare a fi doar un jignit din naştere.

Ştiţi ce înseamnă un jignit din naştere?

Pentru un răspuns edificator, răsfoiţi Biblia sau, dacă e prea mare eforul, deshideţi o carte de-a lui Isaiah Berlin. Cu siguranţă vi se va ridica părul pe mâini… Comentariu apărut în Vocea Brăilei

Pe aceiaşi temă: Lături stângiste