Aud că în viesparul cotidian, Hotnews, Adevărul şi o necunoscută asociaţie de combatere a antisemitismului  au sărit ca picurate cu ceară în urma postării pe youtube a corului măicuţelor de la Mănăstirea Petru Vodă, care şi-a permis, fără ucaz de la “preacuvioasele” instituţii, să-i cânte neobositului părinte Justin Pârvu: “Sfântă tinereţe legionară”, la împlinirea venerabilei vârste de 92 de ani. Ceea ce nu e interzis e permis, nu? Ştiţi vreo lege care să aresteze internetul, în vreo ţară democratică?

Părintele Justin Pârvu a ispăşit o pedeapsă de 17 ani în puşcăriile comuniste pentru crezul său în Mişcarea legionară. Comuniştii i-au dictat tăcerea. A scăpat din cele mai grele torturi, din cele mai abjecte calomnii, s-a ţinut drept în viaţă şi a ajuns la 92 de ani. Măicuţele de la mănăstirea pe care o păstoreşte cu atâta har i-au cântat cântecul tinereţii sale. Cine sunt procurorii care îl vor arestat a câta oară pe Radu Gyr?

Suntem datori să ne apărăm jertfa de sânge şi putem singuri să ne recunoaştem greşelile trecutului. Nu trebuie să vină nişte spadasini ai lui Politically correct să ne spună ce să ascultăm.

S-au făcut erori. Recunoaştem. Dar nimeni nu a fost judecat, condamnat şi trimis la închisoare pentru uciderea a aproape jumătate de milion de români în temniţele bolşevismului criminal. Noi nu avem dreptul să ne ţipăm disperarea?

“Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, nu pentru patule, nu pentru pogoane, ci pentru văzduhul tău liber de mâine

Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane…”

Periprava, Sighet, Râmnicu Sărat, Gherla, Piteşti sunt locurile de martiriu ale neamului românesc. Ecoul din ziduri nu poate fi stins, oricâte fandacsii ar face urmaşii torţionarilor sau gulerele apretate prin saloane străine. Durerea e sădită adânc în spiritualitatea care nu poate fi smulsă ca o măsea stricată.

La mulţi ani, Părinte Justin şi dă Doamne românilor consecvenţa ta!

Mişcarea legionară nu a fost condamnată în Procesul de la Nurnberg

Costi Rogozanu Ateneul Român, biletele de 5 lei epuizate încă de săptămâna trecută. Mă salvează domnul Oişteanu cu o invitaţie. Aşa că intru la întâlnirea Andrei Pleşu – Adam Michnick. Ascult, înregistrez şi vă spun cîteva dintre notele mele zen. “Zen” pentru că am scris deja cam toate reproşurile pe care le aduc falangei elitiste din România. Nu reiau.

Azi mi s-a lămurit un singur lucru: întrebam acum ceva timp cum se face că Michnik este invocat “în apărare” tot timpul de Tismăneanu, Pleşu, Mihăieş şi de alţii deşi e evident împotriva lor fundamental cu tot ce a scris cu toate reacţiile sale publice despre raportarea la comunism, la “vinovaţi”, la păcatele excesului de zel.

Michnik este pseudocitarea legitimatoare. De exemplu, Vladimir Tismaneanu îl pomeneşte tot timpul în sprijin deşi Michnik n-ar fi niciodată de acord cu discursul tardiv anticomunist predicat de întreaga grupare de intelectuali care au reînviat tema inclusiv cu beneficiu electoral pentru un anume TB în 2009.

Profundă ruptură între două feluri de a vedea regimul comunist. Michnik cu acea relaxare a omului care poate să ierte, să nuanţeze, să apere lideri comunişti, să critice capitalismul etc. Şi o falangă anticomunistă (ne)obosită care predică încă o misterioasă puritate morală mai ales prin Gabriel Liiceanu şi Vladimir Tismăneanu. Cu nemisterioase beneficii publice care vin la schimb.

• Andrei Pleşu a dus de la început discuţia către un episod care a făcut vîlvă în lumea culturală de la noi, întâlnirea Liiceanu – Herta Muller (o descriere bună a întâlnirii aici). Prezentarea reproşurilor scriitoarei a fost cu accent greşit, ca să fiu politicos de-a dreptul, nu doar zen: uite ce ne-a zis Herta, că eram vinovaţi deşi noi aveam grijă să nu ne prostituăm cuvintele. Nu-i aşa că tu, Adam, ne aperi? – parafrazez, evident.
• Iar Adam Michnik a răspuns în stilul binecunoscut, sesizând o nuanţă foarte importanţă : din cîte îmi amintesc, Gabriel Liiceanu avea texte de procuror, de înfierare a comuniştilor în anii 90. Sala a rămas puţin în derută. Iar subiectul a fost deturnat către aceia care au rezistat doar făcîndu-şi treaba corect în vremea regimului etc.
• Interesantă mi s-a părut propunerea polonezului de a aborda alt subiect. Spunea cam aşa: generaţia noastră a obţinut tot ce a vrut, libertate, alegeri libere, lipsa cenzurii din cultură. Şi totuşi suntem nemulţumiţi. De ce? Mi se părea un punct de pornire excelent. Dar doar fraza iniţială a rămas. Pentru că interlocutorul Andrei Pleşu avea alt plan. Păcat.
• Michnik a mai subliniat importanţa opiniei anti-majoritare şi după 1990. Şi asta avea să-i explice şi lui Liiceanu: că a greşit când s-a aruncat populist de partea majorităţii anticomuniste de ocazie.
• Pleşu afirmă că aici e o ruşine să spui că eşti român, că eşti patriot şi cum se face că Michnik o spune tot timpul fără frică. Aş nota la fel de zen că pot strânge cu google zeci de articole despre nevolnicia neamului românesc şi alte românisme scrise de Pleşu – de aceea mi se pare puţin ipocrită observaţia. Una e patriotism, alta e narcisism naţional.
• La finalul discuţiei, Gabriel Liiceanu explică din sală de ce a scris Apel către lichele, pentru că se simte încă o dată lovit de Michnik, după loviturile aplicate de Muller. Le cerea doar unora să stea deoparte. Michnik îi repetă încă o dată că nu a avut dreptate, că are exigenţe mai mari faţă de intelectuali şi filozofi. Şi, glumind, îi spune lui G L că nu a fost bolşevic, ci doar menşevic. (Michnik spunea că aceia care au devenit radical anticomunişti după 1990 împrumutau de fapt discursul bolşevic de eliminare a adversarului – el crede că alegerile democratice erau singura lovitura corectă aplicată comunismului)

Am notat cît m-a interesat din discuţie. Au mai fost momente bune ale polonezului, dar deloc surprize pentru cei care i-au citit textele fundamentale.

Pentru mine a fost o seară cu folos strict din acest unghi: mi s-a lămurit esenţa prieteniei acesteia poate adevărate, dar rupte de viziunea complet diferită asupra trecutului şi prezentului. În rest, plictiseală, aceeaşi plictiseală.

Şi un citat din Michnik, aşa, pentru reglarea respiraţiei:

Plictiseala şi cinismul sunt urmaşii naturali ai saloanelor din care au fost invitate să iasă gândirea, sinceritatea, autenticitatea. Plictiseala omniprezentă este o trăsătură a mediilor închise, blocate spiritual, incapabile să dialogheze cu lumea în schimbare, saturate de resentimentul faţă de ceea ce este nou şi necunoscut. Plictiseala înseamnă bârfe în loc de informaţii, intrigi în loc de dezbateri şi parada jalnică a carieriştilor în locul politicienilor preocupaţi de binele comun.

P.S. Pleşu a povestit că Michnik (aducînd un elogiu vivacităţii polonezului) l-a întrebat cum a coborât din avion ce crede despre Egipt. Aş spune doar că “zona elite româneşti” a stat iar tăcută în faţa unor evenimente externe incredibile – unii dintre ei, diplomaţi, foşti miniştri. La ce bun filozofii? Numai pentru “românisment”?

preluat de pe Voxpublica

Matei Vişniec Franţa a declanşat în ultimul timp una dintre acele polemici care poartă prin excelenţă marca ei de fabricaţie. Polemica are toate şansele să devină şi o dezbatere istorică, literară, morală şi filozofică interesantă, întrucît în centrul ei se află patru nuclee explozive: numele unuia dintre cei mai mari romancieri francezi, stilul ezitant al oficialităţilor culturale de la Paris, o gravă acuzaţie de antisemitism şi o insolubilă problemă legată de raportul dintre om şi operă.

Marele romancier este Louis-Ferdinand Céline, dispărut acum 50 de ani, autorul mai multor romane care au revoluţionat acest gen literar, printre care “Călătorie la capătul nopţii”.

În ce priveşte stilul ezitant al oficialităţilor culturale franceze, el ţine de faptul că Ministerul Culturii a vrut iniţial să celebreze trecerea a 50 de ani de la moartea lui Céline, dar i-a retras numele de pe lista celebrărilor oficiale în urma unei plângeri depusă de o asociaţie evreiască.

Ajungem astfel şi la acuzaţia de antisemitism formulată de asociaţia copiilor de deportaţi evrei din Franţa. Cum e posibil, spune avocatul Serge Klarsfeld, preşedintele asociaţiei, ca Republica Franceză să vrea să depună coroane de flori pe mormântul celui care, prin pamfletele sale anti-evreieşti din 1937 şi 1938, a alimentat ura împotriva evreilor şi a pavat de fapt drumul spre Holocaust?

Indignarea lui Serge Klarsfeld este una de bun simţ şi justificată, dar nu răspunde la o altă întrebare: cum e posibil ca un scriitor să fie uneori sediul unor contradicţii atît de violente, cum e posibil ca un om să fie total imoral pe plan politic şi genial pe plan artistic, cum e posibil ca josnicia şi talentul să-şi dea mîna în aceeaşi fiinţă?

Pentru că Louis-Ferdinand Céline este, într-un fel, o enigmă umană, un om care a concentrat în paginile sale şi în destinul său toate contradicţiile posibile. Chiar şi mulţi intelectuali şi oameni de litere evrei recunosc de altfel că din paginile anti-evreieşti de o rară vehemenţă scrise de Céline emană totuşi un incontestabil talent literar. În Franţa, în orice caz, opera lui Louis-Ferdinand Céline este publicată în prestigioasa colecţie La Pléiade, figurează în manualele şcolare şi se bucură de o enormă audienţă (se spune că Louis-Ferdinand Céline este şi autorul preferat al preşedintelui Nicolas Sarkozy). De ce să nu-l celebrăm în mod oficial pe Céline, au strigat alte voci, când de fapt îi admirăm atât de mult opera şi ne încîntă sufletul şi mintea? În ciuda rătăcirilor sale anti-semite, mai spun aceşti “apărători” ai lui Céline, el rămîne un mare damnat al secolului al XX-lea, un artist greu de clasat dar care a denunţat ororile războiului şi ale dezumanizării capitaliste mai puternic decît oricare alt scriitor.

Chiar şi cîţiva eminenţi intelectuali francezi avînd origini evreieşti au reacţionat negativ la decizia lui Frédéric Mitterrand, ministrul francez al culturii, de a anula celebrarea oficială a 50 de ani de la moartea lui Céline. “Nu trebuie să ne opunem la comemorarea lui Céline, a spus filozoful Bernard-Henry Lévy, această comemorare trebuie, dimpotrivă, să servească pentru explorarea unei enigme, ca să înţelegm cum poate fi cineva în acelaşi timp un mare scriitor şi un ticălos absolut”.  Iar filozoful Alain Finkielkraut declară: “sunt foarte neliniştit din cauza deciziei ministerului, încă o dată se va spune că în Franţa se face simţită influienţa ocultă a unui lobby evreiesc”. Mai sunt de altfel voci care, în presa franceză, deplîng faptul că retragerea lui Céline de pe lista celebrărilor oficiale nu va face decît să-i amplifice popularitatea: romanele lui Céline se vor vinde şi mai bine, lumea îl va citi şi mai mult, teatrele îl vor adapta şi mai des. De altfel unul dintre marile succese de scenă ale acestor ultimi ani au fost lecturile făcute de un mare actor, Fabrice Luchini, din opera lui Céline. În orînduirea mediatică şi comercială în care trăim, orice scandal devine o sursă de publicitate enormă. Acum cîţiva ani Nicolas Sarkozy a avut nefericita inspiraţie să declare că nu i-a plăcut niciodată o scriitoare din secolul al XVII-lea, Prinţesa de Clèves, ceea ce a readus brusc în actualitate romanele acesteia care au urcat rapid în topul vînzărilor.

În contextul actualei polemici legată de Céline, istoricii literari reamintesc că scrierile anti-evreieşti ale autorului (în special “Bagatelle pour un massacre” şi “Ecole des cadavres”) au fost interpretate în mod diferit înainte şi după Holocaust. În momentul apariţiei lor, chiar şi unii scriitori cu origini evreieşti precum André Gide au considerat că atacurile lui Céline la adresa evreilor ţin mai degrabă de nihilismul său şi că nu pot fi serioase. “Ceea ce scrie Céline este prea grotesc ca să poată fi luat în serios”, spunea André Gide. La ora aceea Louis-Ferdinant Céline era perceput ca un bufon revoltat care împroşca oricum cu noroi pe toată lumea: evrei, catolici, francezi, germani, albi, negri…

Exterminarea în masă a evreilor în anii celui de-al doilea război mondial orchestrată de Hitler cu complicitatea altor regimuri pro-naziste europene a modificat însă total privirea asupra pamfletelor lui Céline. El însuşi de altfel s-a compromis moral colaborînd cu naziştii şi a scăpat oarecum ca prin urechile acului, după război, de pedeapsa cu moartea. Pamfletele sale (în care îi desemnează pe evrei ca fiind responsabili de toate relele care se abat asupra Europei de peste o mie de ani) n-au mai fost publicate după 1945, dar pot fi citite pe Internet.

Vrând, nevrând, ajungem deci, cu această polemică legată de Céline, la Holocaust, un fel de păcat de neşters al Europei şi care, departe de a se estompa, se adînceşte cu trecerea anilor. Până la Holocaust gândirea critică a Occidentului şi a Europei în general a fost una lipsită de autocenzură, universalistă şi triumfantă. Holocaustul a provocat însă un sentiment de vinovăţie atît de puternic încît a dus la o paralizie a spiritului european, l-a făcut prudent şi ezitant. Faptul că o monstruozitate precum Holocaustul a fost posibilă în Europa aşa-zis “civilizată” a pulverizat pentru un timp încă nedeterminat autoritatea morală a Europei. Din 1945 încoace, pentru a nu mai fi obligat să gândească şi pentru a nu greşi, întregul Occident s-a baricadat în spatele gîndirii politicii corecte. In lumina acestei a doua drame, strict spirituale, pierderea libărtăţii de judecată, trebuie analizată şi ezitarea ministerului francez al culturii care întîi vrea să-l celebreze în mod oficial pe Céline (cel mai citit autor francez în lume după Proust) şi apoi îl retrage de pe lista celor care merită celebraţi de statul francez.

Un istoric francez, Alain Corbin, declară că înţelege decizia ministrului culturii, dar că nu o aprobă. “Înţeleg, spune el, că prezenţa lui Céline pe lista celebrărilor oficiale este de naură să-i rănească pe supravieţuitorii Holocaustului şi pe descendenţii lor. Dar pe de altă parte riscăm să deschidem astfel calea unor dezbateri fără sfîrşit: întodeauna va exista cineva care să spună că nu-l putem celebra pe Adloph Thiers (istoric, fost preşedinte al Franţei, părintele celei de-a III-a Republici franceze) pentru că a înăbuşit în sînge Comuna din Paris, iar pe filozoful Jean-Jacques Rousseau pentru că şi-a abandonat copiii”.

In această logică, într-adevăr, Europa de răsărit ar trebui şi ea să protesteze vehement de fiecare dată când va fi celebrat în Franţa un scriitor care a avut simpatii comuniste (începînd cu Jean-Paul Sartre). Întrucît, nu-i aşa, toţi intelectalii care au acordat, în Vest, credit moral comunismului au contribuit indirect la imensa dramă a comunismului de stat din Est, utopie sîngeroasă soldată cu moartea a cel puţin o sută de milioane de persoane (cifră avansată în Cartea Neagră a Comunismului apărută de altfel în 1997 chiar în Franţa)…

preluat de pe Contibutors

Paul Celan scria în poemul “Fugă macabră” moartea-i un meșter german, albaștri i-s ochii, făcând referire directă la criminalul regim fascist antisemit din vremea lui Hitler. Oare pentru o anonimă victimă din timpul lui Ceaușescu, dacă ea a existat cu adevărat, ce înseamnă denunțătorul ei, dacă sigur există?

Cu riscul de a mă arunca într-un cumplit marasm, absolut gratuit, afirm din capul locului că nu împărtășesc opinia niciunuia dintre aceia care îi iau apărarea prozatorului Ioan Groșan, în adevărate abluțiuni, după cum nici nu beatific informația publicată de ziarul Adevărul, respectiv firavele câteva fișe de dosar de colaborare cu Securitatea a acestui prozator excepțional.

Românii, se ştie din sondaje, sunt mari consumatori de televiziune. Mai ales de divertisment. Mai nou, peste două milioane sunt conectaţi pe reţeaua de socializare Facebook. “Nu eşti pe fb nu existi ”, îmi zicea  mai demult , Sorin Bogdan, un alt timişorean aciuiat la Bucureşti, asemenea mie. Nu voi discuta motivul pentru care concetăţenii noştri pierd aproape două ore pe zi uitându-se la tembeliziune, unde se provoacă cele mai gregare simţăminte umane. Nici de ce m-am prins greu cine e Guţă. ( Dan Negru, un alt timişorean devenit mare vedetă tv, îmi spunea că dacă ar accepta Guţă să vină la el în emisiune ar face rating de 6-7 puncte. În zadar vă mărturisesc că nu ştiam cine era acel personaj de mare audienţă) Într-un dialog recent cu Andrei Codrescu, intelectualul sibian, profesor în SUA, fiind supărat nevoie mare pe instrumentul de socializare al lui Mark Zuckerberg, facebook,  a comparat această reţea cu o prăvălie Madame Bovary: “te reflectează prin alţii cum vrei să fii, nu cum eşti. Fiindcă această fisură dintre ideal şi real e condiţia burgheză par excellence, situl e o prăvălie unde ţi se fură timpul real şi ţi se dă în schimb o iluzie. E kitsch toată chestia”.

Din psihologie se ştie de nevoia confirmării. Orice fiinţă nesigură se simte mai puternică dacă ceea ce crede, simte şi vede este în acord cu dispoziţia nu numai de acceptare a celorlalţi, ci şi de susţinere a argumentelor, fiinţa devenind socială (Chiar dacă relaţia este virtuală.) Prin recunoaşterea personalităţii, satisfacţia impinge la acţiune în sensul eliminării disonanţei. Adică, pentru moment sugestia inhibă receptorii fricii şi dă avânt expresiilor libere, fără ca şi cugetul să aibă vreo influenţă.

Socializarea de net e ca o beţie cu prietenii unde te simţi în formă doar dacă ceilalţi îţi susţin opiniile. După trecerea stării de beatitudine, realitatea pare şi mai dură. Merită preţul plimbărilor prin cyber-spaţiu? Cu ce preţ?

Unul dintre amicii politici, outsider de net, mă întreba deunăzi se poate face sex pe net? Răspunsul meu a fost imediat: se întreţine iluzia!

“Dacã privim fierberea vieţii noastre publice, putem vedea lesne cã liniştea perpetuã din generaţia ce este azi la ordinea zilei, dar şi problemele ei, atât din viaţa politicã, cât şi din cea spiritualã, nu-şi au cauza în interese personale (precum o susţin unii), ci mai mult, în profunda sciziune dintre direcţiile pe care au apucat unii pe de o parte, alţii pe de alta. Adãugând pe lângã acestea un caracter cam vehement, precum e acel al rasei noastre, ne putem lesne explica de ce simple divergenţe în pãreri se schimbã în neîncredere şi în acuzãri de intenţii subversive.

Rãul cel mare nu e cã o asemenea stare de lucruri existã, ci cã se perpetueazã şi se moşteneşte, şi dacã generaţia ce creşte azi ar aduce cu sine o moştenire atât de tristã, nu ne îndoim cã printr-o consecinţã neapãratã şi mereu în creştere, antitezele ar deveni mai mari şi mai neîmpãcate.

Însã generaţia ce creşte are şi ea datorii de împlinit, precum le are fiecare generaţie ce se înţelege pe sine însãşi, şi e lesne de presupus cã membrii ei, îndatã ce au cunoscut rãul, au cugetat şi la remedii contra lui.” (fragment de arhivă)

Şerban Foarţă

ION BARBU: Odă la Vodă

Vladimir Tismăneanu

Nu vom obosi să reflectăm asupra secolului lagărelor de concentrare şi al crimelor genocidare născute din proiecte ideologice radicale.  A fost secolul a ceea ce gânditorul politic german Sigmund Neumann, forţat să emigreze după venirea lui Hitler la putere, definea, într-o carte apărută în 1942, drept “era războiului civil internaţional”.  Hannah Arendt a numit lagărele de concentrare întruchipări ale infernului, iar istoricul Istvan Deak le-a descris drept ruşinea absolută a unui veac al delirului.  Un veac în care omenirea s-a confruntat cu încarnările extreme ale Răului.  Doi dictatori şi-au urmărit cu maniacală fervoare proiectele de pseudo-purificare a umanităţii prin crime fără precedent.

Originală ca perspectivă şi proaspătă ca analiză, cartea lui Timothy Snyder, “Bloodlands: Europe Between Hitler and Stalin”, apărută la Basic Books, va provoca multe discuţii. În recenzia sa din “New York Review of Books” (11 noiembrie 2010), Anne Applebaum, editorialistă la “Washington Post” şi autoarea unei magistrale istorii a Gulagului urmând  să apară în traducere românească la Humanitas, are dreptate să numeasca volumul lui Snyder “a brave and original history of mass killing in the twentieth century”.

Profesorul de istorie de la Universitatea Yale propune, cum nota recenzia din “The Economist”, o regândire (chiar o revizuire) a cadrelor interpretative a marilor crime în masă comise în zona pe care el o numeşte a pamânturilor însângerate, teritoriile situate între Poznan la vest şi Smolensk la est, acel imens teritoriu multietnic în care cele

două imperii totalitare, un timp aliate (august 1939-iunie 1941) au ajuns să se ciocnească pe viaţă şi pe moarte.  Neconvenţional şi deschizător de drumuri, demersul din Bloodlands este opusul revizionismului minimalizator ori negaţionist.  Timothy Snyder demolează sistematic tezele bagatelizante.  Oroarea a fost absolută, răul a fost
radical.  Viziunile paranoic-conspiratoriale, obsesia inamicului infiltrat, a “perfidului cosmopolit”, s-a aflat în inima celor două totalitarisme.

Amândoi dictatorii au execrat tot ce ţine de diversitate, de alteritate, de demnitatea fiinţei umane.  Ambele sisteme au urmărit, cum scria Hannah Arendt, distrugerea fiinţei morale şi anihilarea persoanei juridice.  Ambii dictatori au fost maniaci antisemiţi. Un capitol remarcabil din carte se ocupă de antisemitismul stalinist.  Snyder explodează miturile comuniste privind istoria rezistenţei din Polonia şi arată că a existat o puternică susţinere a insurecţiei Ghettoului din Varşovia din partea Armatei Patriotice (AK) legată de guvernul de la Londra. Cât priveşte relaţia comunism-evrei-antisemitism în Europa de Est si Centrală, iată un fragment semnificativ:

“Antisemitismul stalinist a continuat sa bântuie Europa Răsăriteană şi după moartea lui Stalin. A fost arareori un instrument major de guvernare, însă a fost întotdeauna disponibil în momente de tensiune politică.  Antisemitismul le-a permis liderilor să revizuiască experienţa suferinţei din anii războiului (amintită ca suferinţa în primul rând a slavilor) şi de asemenea istoria stalinismului însuşi (care a fost prezentat drept versiunea deformată, evreiască a comunismului)”.

Snyder se referîă aici  mai ales la cazul polonez, dar interpretarea sa mi se pare pertinentă şi în ceea ce priveşte manipulările antisemite proprii ideologiei naţional-staliniste din România.  Cine va (re)citi un roman precum “Caloianul” al protocronistului Ion Lăncrănjan va observa exact acest tip de desfigurare xenofobă a memoriei trecutului.  La fel, în acelaşi teritoriu fetid pot fi aflate originile abjecţiilor proferate  în paginile “Săptămânii” lui E. Barbu şi ale “Romaniei Mari” vadimiste.

Între 1933, anul foametei organizată statal în Ucraina şi 1945, 14 milioane de oameni au fost exterminaţi. Din cei 5,4 milioane de evrei ucişi de nazişti, 4 milioane erau originari din aceste teritorii.  Avem de-a face cu o nouă ipoteza istoriografică, deci cu o naraţiune care refuză departajările, segmentările şi fragmentările în favoarea unei imagini comprehensive a unei calamităti totale.  Anne Applebaum scrie:
“Snyder’s original contribution is to treat all these episodes–the Ukrainian famine, the Holocaust, Stalin’s mass executions, the planned starvation of Soviet POWs, postwar ethnic cleansing–as different facets
of the same phenomenon”

(Contribuţia originală a lui Snyder este să trateze toate aceste episoade–foametea din Ucraina, Holocaustul, execuţiile în masă staliniste, înfometarea planificată a prizonierilor de război sovietici, purificările etnice postbelice–drept fatetele diferite ale aceluiaşi fenomen).   Nu este vorba nicicum de a diminua în vreun fel unicitatea crrimelor absolute, ci de o reconceptualizare care poate explica lucruri care altminteri apar drept absurde.  A fost vorba de raţionalităţi iraţionale. Cu maxim cinism, Stalin spunea: “Uciderea unui om este o crimă. Uciderea unui milion de oameni este o statistică”. Definiţia genocidului adoptată de Naţiunile Unite nu cuprinde crimele comise din raţiuni politice şi sociale (proiectul iniţial le includea, dar a fost modificat la cererea imperativa a delegatului sovietic).

Există termeni precum politicid şi democid, dar ei sunt prea specializaţi si sună incomprehensibil pentru neiniţiaţi. În plus, nu vad de ce nu am fi de acord cu profesorul Norman Naimark şi cu Anne Applebaum pentru care conceptul încorporează deopotrivă omorurile în masă ale grupurilor etnice, religioase şi sociale.  Oricum, din punctul de vedere al victimelor, am mai spus-o, aceste dispute semantice, importante în plan academic, sunt irelevante.  Meritul lui Snyder este că refuză să ignore acest punct de vedere.

Concluzia cărţii lui Timothy Snyder este în egală măsură un angajament stiinţific şi moral:

“The Nazi and Soviet regimes turned people into numbers, some of which we can only estimate, some of which we can reconstruct with fair precision.  It is for us as scholars to seek these numbers and put them into perspective.  It is for us as humanists to turn the numbers back into people. If we cannot do that, then Hitler and Stalin have shaped not only our world, but our humanity”.

Într-adevar, la ce serveşte intrega ştiinţă a lumii dacă lipseşte compasiunea pentru cei care nu mai pot vorbi, cei ucişi în numele unor precepte morbide născute din ură de rasă ori de clasă?

Timothy Snyder a rostit o keynote address la conferinta “Remembrance, History, and Justice: Coming to Terms with Traumatic Pasts in Democratic Societies” care a avut loc în noiembrie la Washington, organizată de Universitatea Maryland, ICR si Woodrow Wilson International Center for Scholars (History and Public Policy Program), cu sprijin din partea Universităţii Georgetown.  Tema prelegerii sale a fost direct legată de acest volum.  Închei acest articol citând cele patru motto-uri ale cărţii lui Timothy Snyder:

“Părul tău aurit Margarete/părul tău din cenuşa Shulamith” (Fuga mortii de Paul Celan)

”Totul curge, totul se schimbă, nu te poţi îmbarca de doua ori în acelaşi tren al închisorilor” (Vasili Grossman, Panta Rhei)

“Singur fiind, un străin s-a înecat în Marea Neagră fără ca vreun om să-i audă rugăciunile pentru a fi iertat.” (Furtuna în Marea Neagră, cântec tradiţional ucrainian)

“Oraşe întregi dispar. În natură nu ramâne decât un scut alb pentru a rezista non-existenţei.”(Tomas Venclova, Scutul lui Ahile).

sursa: Hotnews

Din două una. Ori copiii nu cer Moşului cărţi să pună în gheată, ori Moşul nu e bine orientat.

Recentul sondaj GFK arată că 2/3 dintre români preferă să cumpere haine, mâncare şi băutură ca şi cadouri de Sărbători, în timp ce 1/3 nu oferă nimic, nimănui fie din lipsă de bani, fie din obişnuinţă.

Mirărilor noastre subiective legate de falşii eroi din societate, li se opun de data asta rezultate obiective. O instituţie de talia GFK nu se înşală.  Românii nu iubesc cărţile, decât într-o proporţie redusă. Altfel, ar face cadouri persoanelor dragi şi astfel de produse care nu se învechesc şi nu ies din garanţie.

Ca unul care s-a săturat de zecile de sticle de whisky primite cadou de ziua mea, niciodată golite, pot spune că de multe ori o carte m-ar fi bucurat mai mult. Dar cum să le spui celor apropiaţi că nu ai bani să dai pe Operele complete ale lui Dalli, că nu-ţi permiţi să-ţi cumperi tot ce ai dori, că multă publicistică de calitate are preţuri prohibitive?

Adevărul Holding se laudă cu peste 30 de milioane de volume vândute în trei ani. Asta înseamnă că românii au prins drag de carte? Nu. E cel mai ieftin bibelou. Orice coafeză din ciubucul ei îşi permite să ia cărţi din colecţia vândută cu ziarul. E trandy să ai sub LCD şiruri de titluri bine rânduite. În multe case, au chiar ţipla pe ele. Să fie acolo, pentru copii, când vor ajunge mari. Dar dacă părinţii nu-i educă în spiritul valorilor promovate din cărţi, degeaba. Veriete-ul va umple viaţa generaţiilor viitoare  cu personaje goale de conţinut.

Un librar îmi povestea recent că a vândut unei distinse cucoane din Pipera cărţi în valoare de 60.000 de lei, adică 15.000 de euro. Întâmplarea a făcut ca peste un an să ajungă în aceiaşi casă cu alte produse înfoliate şi frumos colorate. A descoperit că niciuna dintre cele de anul trecut nu au fost nici măcar frunzărite.

Cei care ar dori să citească nu au bani, iar cei care au bani nu citesc. Ingenioasă găselniţă cu volumele la metru. Vine unul ca Becali şi cere cărţi la metru. Afacere, da, cultură, ba!

În piesa lui I.L. Caragiale intitulată “Emulaţiune“, “Pedagogul absolut”, Marius Chicoş Rostogan, este cuprins în ziua Sărbătorii naţionale a patriei de o seamă de “emoţiuni adânci şi gânduri înalte” şi, la vederea măreţului “defilir de la paradie”, simte răscolitor în suflet “acel simţământ carele se numeşte penetraţiune”. Cu acest prilej, “onoratele matroane române ale soţietăţii” aruncă bogate cununi de flori asupra elevilor aflaţi “în defilir” (unde altundeva dacă nu “la bulivar”, acolo unde este dus şi domnul Goe?). Sigur, I.L. Caragiale se amuză pe seama unei sărbători care trebuie să fi fost, totuşi, solemnă şi la care regele Carol şi, din când în când, regina Elisabeta participau, de obicei, în mare ţinută. S-a păstrat un film din 1897 (poate fi văzut  pe YouTube), în care parada e deschisa de rege, călare în fruntea unui escadron de cavaleri ţepeni, împopoţonaţi, dar fercheşi.

Astăzi nici haz, doar necaz de ziua naţională. Rege n-avem să deschidă parada, doar un cârd de matracuci călări pe tocuri venite ca la o şuetă de Dorobanţi. Nimic solemn, totul de paradă. Nici Conu’ Iancu n-ar avea ce scrie şi ce spune.